Cărți de vacanță

”Mireasa tânără”

Cu magia, delicateţea şi virtuozitatea dintotdeauna ale artei sale, Alessandro Baricco propune în Mireasa tânără o neobişnuita poveste de dragoste, între doi tineri meniţi unul altuia încă din copilărie, recreând în acelaşi timp o lume gata să se năruie. Critica italiană a plasat romanul în seria cărţilor de mare succes ale autorului.

În aşteptarea Fiului rătăcitor care i-a fost hărăzit drept soţ, Mireasa tânără este iniţiată în arta iubirii în scene de un splendid erotism difuz. Alături de ea, în centrul naraţiunii lui Baricco trăieşte un personaj colectiv, Familia Fiului, cu figuri paradoxale, de un pitoresc rar întâlnit, din rândul cărora se detaşează Unchiul şi servitorul Modesto. La răstimpuri însă, îşi face apariţia un personaj improbabil şi surprinzător: naratorul, ale cărui nelinişti se materializează în povestea însăşi, conferind cărţii aura reflecţiei asupra meseriei de a scrie.

„Cum am putea defini romanul Mireasa tânără de Alessandro Baricco? O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină? Sau, mai simplu, încercarea unui Narator (inventat de Baricco) care tinde să-şi exorcizeze prin scris obsesiile?“, scria Lorenzo Mondo în La Stampa.

”Alessandro Baricco scrie un roman minunat, în care își demonstrează cunoașterea literaturii, o cunoaștere a meseriei, probabil fără egal printre contemporanii săi”, comenta Antonio D’Orrico în Corriere della Sera.

Baricco nu spune aici doar o poveste, ci o supune unei serii de experimente, de probe, ca și cum ar vrea să-și saboteze propriul roman, să-l întoarcă pe dos arătându-i adevărul ascuns. Vocea naratorului se schimbă continuu și pe neașteptate vocile se suprapun și printre ele își face loc și aceea a unui scriitor, a marelui scriitor care povestește.

Italia, începutul secolului XX. Sosită din Argentina, la împlinirea vârstei de optsprezece ani, în casa soțului făgăduit, Mireasa tânără află că Fiul e absent și că va trebui să-și împartă viața cu Familia. A cărei existență se dovedește plină de surprize, căci peste toți membrii săi plutește un puternic blestem, acela de a muri în somn. Fata se vede așadar nevoită să învețe a trăi în ritmul ritualurilor zilnice menite să îndepărteze sorocul. Mama și fiica o inițiază apoi în misterele sexualității și ale feminității, iar o bătrână prostituată îi dezvăluie, într-un bordel, istoria nespusă a Familiei. Trecând peste toate descurajările, Miresei tinere nu-i rămâne decât să aștepte întoarcerea Fiului.

”Niciodată, nici măcar pentru o clipă, locuind în lumea abstractă a Familiei, fata aceea nu încetase să învețe. Așa că acum știa că nu există multe destine, ci doar o unică poveste, și că singurul gest exact este repetiția. Se întreba unde-l va aștepta pe Fiu, sigură că se va întoarce, și unde anume se va întoarce Fiul, sigură că ea îl va aștepta mereu. Nu avu niciun fel de îndoială asupra răspunsului. Se prezintă la bordel, în oraș, și ceru să poată trăi acolo…

Vru să o sărute pe gură, dar ea se retrase și în loc să îi dea o sărutare, îi luă mâna și o puse pe genunchi, împingând-o către partea de jos a rochiei, dar într-un mod indescifrabil, care putea să pară o insignifiantă, milimetrică mișcare scăpată unei intenții reale. Nici măcar ea nu știa, în momentul acela, ce anume căuta. Dar își dădu seama că undeva, în trupul ei, exista absurda dorință de a se lăsa atinsă de mâna acelui bărbat. Nu pentru că bărbatul acela îi plăcea, îi era indiferent, simțea mai degrabă nevoia de a arunca ceva din ea, iar a-și desface picioarele la mângâierea acelui bărbat i se păru pe moment calea cea mai scurtă sau mai simplă”.

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Conservator. A publicat cronici muzicale și două eseuri despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992). A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) și a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din Italia. Au urmat Marele ocean (1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), Orașul (1999), Fără sânge (2002), Această istorie (2005), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015) şi Mireasa tânără (La Sposa giovane, 2015; Humanitas Fiction, 2016).

A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) și Barbarii. Eseu despre mutații (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville.

A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului numit 1900, și Davila Roa (1996).

În 1993 a inițiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul Dragostea e un pumnal, prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei și publicul larg. După experiența din radio și televiziune, a înființat la Torino o școală dedicată tehnicilor narative, purtând numele Pickwick, în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.

Volumul a apărut în cadrul Raftului Denisei la Editura Humanitas

”Distanța dintre noi”

”În copilărie, conștientă că venise pe lume dintr-o întâmplare, nu știa cine, de unde este și cui îi aparține… Întotdeauna era cea din coadă, în umbra altora, și credea că nu e destul de importantă pentru a arunca o umbră a ei. În prezența bărbaților se simțea invizibilă. Știa că nu e tipul de fată după care se întorc capetele pe stradă sau care e remarcată de la celălalt capăt al încăperii la nunta unui văr. Nu fusese pețită după un astfel de eveniment și dată de nevastă câteva luni mai târziu, cum se întâmplase cu unele din surorile ei. În afară de culoarea pielii, suficient de întunecată pentru a fi considerată un defect, probabil că nu era nimic în neregulă cu ea, dorind să poată arăta altfel, convinsă că oricare alt tip ar fi fost de preferat. Dar Udayan o privea de parcă n-ar mai fi existat nicio altă femeie în oraș. Gauri nu se îndoia câtuși de puțin atunci când erau împreună de efectul pe care îl avea asupra lui. Că se înfiora când stătea lângă ea, întorcându-și fața spre ea și privind-o fără nicio șovăială. A observat într-o zi că se pieptănase cu cărarea în cealaltă parte decât de obicei și i-a spus că-i stă bine”.

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață. Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere.

Din anii ’60 și până în prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri, câștigătoare a Premiului Pulitzer.

„Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare”, scria cronicarul de la The New York Review of Books

„Un roman memorabil și puternic… Cu distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime” (USA Today)

„În distanta dintre noi, Jhumpa Lahiri își demonstrează încă o dată capacitatea de a descrie viața zilnică a oamenilor. Ea ne arată cu precizie felul în care așteptările personale și culturale ale personajelor le influențează alegerile. Redescoperim talentul ei de a trasa minuțios labirinturi complexe de stări sufletești și emoții”. (The New York Times)

„Acest roman poetic explorează teme precum singurătatea, izolarea, secretele de familie, voința politică și puterea iubirii necondiționate. Lahiri înțelege că problemele nesoluționate din trecut ne pot determina să ne clădim un stil de viață pe care de obicei îl evităm. Conflictele ce nu au fost rezolvate îi împing pe oameni să-și aleagă parteneri de viață nepotriviți, cu care vor dezvolta relații complet nesatisfăcătoare. Romanul demonstrează cu detalii meticuloase că înfruntarea unui trecut dureros și conștientizarea secretelor de familie reprezintă adeseori cheia fericirii adevărate. […] Pentru cei care încă se chinuie să accepte și să facă față unor relații complicate de familie și pentru cei care au tendința să dezvolte relații romantice nesănătoase și să-și aleagă parteneri nepotriviți, distanța dintre noi reprezintă o lectură obligatorie. Distanța dintre noi este o mărturie a capacității umane de a înfrunta și de a trece peste acest gen de provocări.“ (The Huffington Post)

„Lahiri reușește să scrie cu sensibilitate, căldură și umanitate despre drama membrilor unei familii, dar nicio clipă cu sentimentalism. Autoarea scoate la iveală forțele care îi unesc, forțe care le permit să-și accepte diferențele, dar și forțe care adesea îi obligă să intre în conflict unii cu alții. Portretizarea personajelor principale și expunerea felului în care viața unuia o afectează pe a celuilalt reflectă o deosebită măiestrie.“ (The Independent)

„Jhumpa Lahiri ne prezintă în distanța dintre noi o poveste dureroasă, o meditație despre ciocnirea civilizațiilor, despre exil, despre suferințele asimilării, cu personaje brutalizate de tulburările politice și de propriile sentimente confuze, personaje care străbat romanul ca niște umbre” (Le Temps)

Volumul care apare în colecţia Babel, tradus de Adriana Voicu, a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction. De asemenea, a fost inclus în Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărți; Top People cele mai bune zece cărți; Top Good Reads cele mai bune cărți; Top 10 Apple.

Jhumpa Lahiri s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mamă care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordonator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.

Interpret de maladii (Interpreter of Maladies), volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, în 2000, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth), recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

Explorând conflictele între civilizații și generații, angosele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii.

Volumul este publicat la Nemira

”Factorul intern. România în spirala conspirațiilor”

Un neoliberalism nemilos a dominat mulți ani lumea, îmbrăcat în lozincile unor pretinse valori universale. Crizele pe care încă le generează se dizolvă dureros pe seama popoarelor, de-acum vizibil sătule de înșelăciune, sărăcire și dictat. Iar propaganda noului ideal îi asociază unei insecurități chipurile inevitabile o din ce în ce mai scumpă și mai intruzivă supraveghere. România trece în felul ei prin acest purgatoriu. Fără lideri, fără program, fără curaj. Doar cu revoltă, judiciarism în exces și cețoase târguri geopolitice.

« În cancelariile puterii se vorbește foarte mult, dar se consemnează foarte puțin ori pe lânga esența subiectelor discutate. Documentelor scrise – condiție a dovedirii secretelor murdare – li se substituie oralitatea și aluzia decizională, înțelese doar de colaboratori apropiați ai înalților demnitari, cei inițiați în practicile oculte ale guvernării. Practici cel mai adesea deduse din ritualurile organizațiilor discrete care le-au deschis, finanțat și luminat drumul către putere. […]

Capitalul politic este un nesecat izvor de profit oneros. În fiecare campanie electorală, liderii partidelor politice acumulează, pe cont și risc propriu, câteva milioane de euro, fiecare după importanța și șansele partidului. Aspiranții la fotoliile puterii își cumpără locurile pe liste și funcțiile în administrația centrală sau în cea locală. Ei știu că trebuie să cotizeze oficial la trezoreria partidului, dar numai după ce le-a fost acceptat cuantumul darului cuvenit șefului politic suprem. Cuantumul acestui dar îl comunică și percepe un reprezentant personal, de regulă, un membru al primei familii politice a partidului.

Sursele acestor bani sunt mai murdare decât cele mai murdare secrete ale puterii. Pentru albirea darurilor politice există rețele ale unor frății ale trinității criminale transnaționale – „submasonerii eșuate“, servicii secrete și organizații ale mafiei bancare –, acoperite ca fonduri de investiții, companii de brokeraj, opere de caritate, fundații de susținere a libertăților civice etc. », afirmă autorul în volumul apărut la Editura Compania

Aurel I. Rogojan (născut în 1949 la Incești, Ceica, în județul Bihor) și-a consacrat întreaga carieră școlii naționale de informații pentru securitate națională. Șef de promoție al Școlii militare de ofițeri activi a Consiliului Securității Statului, cu specializarea în contraspionaj (1970), și absolvent al Facultății de Drept din București (1973), a făcut și studii postuniversitare de psihopedagogie, criminologie și management politico-administrativ. Activitatea profesională și-a început-o în 1970 la Securitatea Municipiului București. Între 1977 și 1985 a fost șeful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de stat în Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al ministrului de Interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și sef al Departamentului Securității Statului – D.S.S.).

Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al D.S.S. Între 1990 și 2006, în cadrul Serviciului Român de Informații, s-a ocupat de reglementarea și planificarea activității de informații, a predat în instituții de profil și a asigurat, din posturi de mare răspundere, managementul resurselor informaționale. S-a aflat neîntrerupt în activitate între 1970 și 2006.

Pe lânga articole, interviuri și conferințe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de « informații clasificate », precum și volumele 1989. Dintr-o iarna în alta. România în resorturile secrete ale istoriei (Editura Proema, Baia Mare, 2009), Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale (Editura Compania, București, 2011), Apusul Agorei. Românii sub al șaselea « … ESCU » (Editura Proema, Baia Mare, 2014). Este coautor al lucrărilor: Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc – împreună cu Marian Ureche (vol. 1 si 2, Editura Paco, Bucuresti, 1999-2000) ; împreună cu Traian-Valentin Poncea, Servicii secrete din Ungaria (Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2003), Spionajul ungar în România (Editura Elion, Bucuresti, 2007), Istorie, geopolitică și spionaj în Balcanii de Vest (Editura Proema, Baia Mare, 2009).

”Strigătul păsării Kiwi”

O saga de familie plină de culoare în minunatele ținuturi din Noua Zeelandă, editată la RAO.

Saga începe cu volumul În țara norului alb. Londra, anul 1852: Două tinere femei pornesc la drum spre Noua Zeelandă. Pentru ele călătoria reprezintă începutul unei vieţi noi – ca viitoare soţii ale unor bărbaţi pe care nu-i cunosc. Nobila Gwyneira a fost promisă fiului unui bogat „baron al oilor” şi tânăra guvernantă Helen a acceptat să se căsătorească cu un fermier. Destinul lor se va împlină în această ţară străină, care le-a fost descrisă ca un paradis. Oare îşi vor găsi fericirea şi dragostea la celălalt capăt al lumii?

Al doilea volum Cântecul maorilor este plasat în Noua Zeelanda, 1893: William Martyn este un bărbat mult mai cultivat și mai elegant decât oamenii care ajung în mod obișnuit în căutare de aur la Queenstown. Nici nu e de mirare, căci Will este fiul unor nobili irlandezi. Temperamentala Elaine se îndrăgostește de el, iar el pare să-i împărtășească sentimentele. Însă deodată sosește în vizitî Kura-Maro-Tini, verișoara lui Elaine, care e pe jumătate maori și a cărei frumusețe și libertinism îl cuceresc definitiv pe William. Iar această ultimă parte este profundă, tristă, dar în același timp plină de căldură.

Trilogia se încheie cu Strigătul păsării Kiwi, un roman fascinant despre dragostea şi ura, încrederea şi duşmănia a două familii ale căror destine se întrepătrund. Un final perfect.

Trilogia spune poveștile celor două familii pe fundalul peisajelor frumoase și sălbatice din Noua Zeelandă, din anul 1850 până la primul război mondial și se încheie în jurul anului 1918.

Ea a început cu poveștile lui Helen și Gwyneira (în primul roman), a continuat cu nepoții lor Kura și Elaine (protagoniștii din a doua carte) și închide cercul vorbind despre fiicele acestora din urmă: Gloria (fiica Kurei și a lui William) și Lilian (fiica lui Elaine și Tim).

Volumul vă poartă în minunatele ținuturi din Noua Zeelandă în care tradițiile și convențiile sociale, dragostea și ura se împletesc penru a creiona destinele tumultuoase ale unor personaje fermecătoare.

”Trilogia se încheie cu o poveste incredibilă și câteva suprize. În acest al treilea roman al seriei, veți reîntâlni prieteni dragi, al căror viitor vă va ține cu sufletul la gură”, afirmă criticul de la Amazon.com

Finalul trilogiei se anunță a fi unul palpitant, în care Gloria, strănepoata Gwynerei McKenzi trebuie să lase în urmă Noua Zeelandă și să călătorească în jurul lumii, în zorii secolului XX. O poveste pasionantă despre dragoste, război, maturizare, pierdere, umilință și izbăvire.

Sarah Lark, pe numele ei adevărat Christiane Gohl, născută la Bohum, în Germania, a studiat istoria și literatura. A descoperit Noua Zeelandă lucrând ca ghid turistic, îndrăgostindu-se iremediabil de oamenii și locurile acestei lumi îndepărtate. În prezent, locuiește într-o splendidă fermă situată în sudul Spaniei, unde scrie, cântă la chitară, își cultivă pasiunea pentru cai și pentru nenumărații ei prieteni pe care îi are mereu invitați.

”Ancheta”

„Jack Reacher i-ar putea bate pe Bond, Dirty Harry, Jason Bourne și Ethan Hunt cu ambele mâini legate la spate. Apoi, s-ar culca cu iubitele lor, câte două deodată, înainte de a părăsi orașul cu ultimul autobuz.“ (The Sun)

„Cea mai bună carte a lui Child de până acum… Reacher este deopotrivă un mare luptător și un gânditor, deopotrivă Schwarzenegger și Socrate. Crezul său va fi întotdeauna «make love and war».“ (The Independent)

„Jack Reacher și-a câștigat de mult un loc de seamă în panteonul eroilor americani formidabili…“ (The New York Times)

Cărțile lui Lee Child sunt traduse în 40 de limbi, în aproape 100 de țări ale lumii.

Era 11 martie 1997, când o tânără femeie este găsită moartă în Carter Crossing, Mississippi, un orășel minuscul ținut în viață de o bază militară unde se desfășoară operațiuni secrete. Pentagonul are o bănuială că vinovatul ar fi în baza militară și, cum nu vor ca imaginea armatei să fie pătată, îl trimit pe Jack Reacher să o supravegheze pe frumoasa Elizabeth Deveraux, șerif în Carter Crossing. În cazul în care bănuielile se adeveresc misiunea lui Jack este să facă dovezile dispărute, iar apoi să dispară și el.

Problemele apar din momentul în care acoperirea lui Jack este distrusă de către șeriful Deveraux și se complică când cei doi ajung în același pat și își sincronizează mișcările trupului cu trecerea marfarului de la miezul nopții. Marfarul de la miezul nopții e un element cheie al întregii povești și ajută la crearea unor conexiuni cu alte crime din trecut, dar duce și la descoperirea criminalului. ”O tragedie s-a mai întâmplat în somnorosul Carter Crossing, atunci când o mașină ce îl transporta pe senatorul american Carlton Riley, a fost lovită de un tren. Mașina era condusă de fiul senatorului, căpitan în armata Statelor Unite. Ambii bărbați au murit pe loc. Șeriful comitatului Carter, Elizabeth Devreaux a confirmat că șoferii din localitate încearcă deseori să întreacă trenul la intersecția cu șoseaua”.

Maiorul Jack Reacher din Poliția Militară, primește misiunea de a supraveghea, sub acoperire, activitatea poliției locale. El pune cap la cap indiciile, descoperind o conspirație a tăcerii care urcă până la cel mai înalt nivel. Prins între datoria militară și dorința de a face dreptate, Jack Reacher își riscă viitorul profesional pentru aflarea adevărului. Farmecele șerifului Elizabeth Devreaux, fost ofițer în Infanteria Marină, nu fac decât să-i complice misiunea.

În acest roman, apărut la Editura Litera, ca și în altele Jack Reacher se asigură că vinovatul nu scapă ușor printre ițele birocratice ale legii.

O oglindă a Occidentului

Tema cărţii constă în identificarea rădăcinilor evenimentului cel mai distructiv din istoria modernă şi, pentru a ajunge la asta, trebuie să înţelegem nazismul în totalitatea lui, încercând să descoperim ce credeau ei cu adevărat şi ce substrat au avut proiectele lor. Lucrarea propune o analiză sistematică a fenomenului nazist, produsul unor ideologii deja occidentale şi bine identificate. Vullierme tratează nazismul ca pe o maladie socială distructivă având la origine un genom format din mai multe componente ideologice, prezente atât înainte de apariţia lui, cât şi după dispariţia sa. Combinarea lor constituie nazismul, numai că ele au fost şi au rămas foarte răspândite în întreaga civilizaţie occidentală şi ulterior, într-un fel sau altul, s-au răspândit la nivelul întregii planete. Pentru a ieşi din această ideologie a exterminării, cartea propune o terapie cognitivă şi umanistă.

“Probabil că nu vom ști niciodată exact când și în ce ordine îi va fi intrat în minte tânărului Hitler această matrice de care nu este responsabil pentru niciun element. Povestirea detaliată pe care o face în Mein Kampf, menită să-i sublinieze geniul scânteietor, este reconstruită. Mărturiile pe care le deținem despre Hitler din afara cercului său de apropiați, culese după ce a luat puterea, sunt supuse unor interferențe evidente. Tot ceea ce știm este că un proces l-a condus aici de la Viena la München, apoi în tranșee, perfecționându-se cu ocazia revoluției germane, în lunile de după Marele Război. Putem, de asemenea, admite, după cum afirma el, că descoperirea suprematismului rasial, în versiunea lui „științifica”, este cea care ar fi catalizat reacția hitleristă și că fuziunea naționalismului cu socialismul, introdusă ca metoda de eradicare a marxismului și ca redresare a Germaniei, ar fi suscitat entuziasmul principal la auditorii săi.

Războiul a jucat un rol multiplu. Ororile unui conflict în care, pentru prima dată, armele defensive, repartizate egal între beligeranți, depășeau considerabil mijloacele ofensive și provocau în timpul atacurilor pierderi omenești inimaginabile până atunci l-au făcut pe caporalul Hitler, ca și pe numeroși alți soldați din ambele tabere, să-și piardă ultima fărâma de empatie, un sentiment la care caracterul lui oricum nu-l predispunea. Războiul a fost ocazia de a-și converti patriotismul pangermanist în angajament personal concret, fapt ce i-a adus (din partea unui ofițer evreu) Crucea de fier, clasa I, primul balsam pentru orgoliul lui. Înfrângerea militară a fost la originea unei crize de identitate națională și a unei revoluții comuniste care a adus la președinția Bavariei un evreu. Hitler, asemenea multor naționaliști, neputând crede în catastrofa cât se poate de reală a trupelor germanice pe teatrele de operațiuni, i-a inversat termenii participând la mitul „loviturii de pumnal dată în spate” care i-ar fi furat victoria.”

”O carte decisivă cum rar s-a mai văzut”, afirmă Edgar Morin

”Un subiect în perspectivă impresionant, cu o rară inteligență istorică”, scrie Elie Barnavie

”Un nou punct de vedere în arta narativă”, afirma cronicarul de la Le Figaro.

”Proiectul nazist nu a plecat nici de la nimic, nici nu s-a definitivat, și a evoluat amplificându-se pe măsura succeselor lui. El s-a născut adunând elementele care, în realitate erau cu toate prezente înainte de el, și cărora le-a dat ca parte esențială o vigoare de execuție implacabilă, în comparație cu care predecesorii săi cei mai cruzi ar fi trecut drept niște fricoși. Mai ales, nu s-a dezvăluit în totalitatea lui, fiind stopat materialmente în cursul unei faze intermediare, cea a invaziei imperiului sovietic. Distrugerile operate până la căderea Berlinului sunt de o asemenea anvergură, natura lor este atât de monstruoasă, încât tentația de a le considera ca formând deja partea esențială este mare. Scopul acestei cărți este de a înțelege intențiile nazismului, de a descrie rădăcinile culturale care l-au făcut posibil și atât de greu de combătut, măsurând partea lui – redusă după cum vom vedea – de invenții. Nu este un tratat de istorie, ci un eseu de filosofie cognitivă a istoriei”, afimră autorul Jean-Louis Vullierme în Prolog.

Autorul este filosof în drept și universitar francez. Fost elev al Școlii Normale Superiorae din Ulm, licențiat în filosofie, doctor în Drept și Științe Politice. A predat Filosofia Dreptului la Sorbona. El este Cavaler al Legiunii de Onoare.

Volumul este editat de către RAO

”Toate bufniţele”, printre cele mai bune cărţi ale lunii iunie

Prestigosul site www.perlentaucher.de, cea mai importantă revistă culturală germană online, a inclus romanul Toate bufniţele, de Filip Florian, printre cele mai bune cărți ale lunii iunie.

Cu titlul Alle Eulen, romanul Toate bufniţele a fost publicat de curând în Germania, la Editura Matthes & Seitz (Berlin), în traducerea lui Georg Aescht.

Toate bufniţele – cel mai recent roman semnat de Filip Florian, apărut în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom, în anul 2012 (ediția a II-a, 2015), – a obținut Premiul pentru „Cea mai bună carte a anului”, secțiunea „Beletristică”, la Gala „Bun de Tipar”, ediția a II-a, 2013; romanul se află pe lista de bestselleruri a Editurii Polirom.

Literatura lui Filip Florian este deja cunoscută în spațiul cultural de expresie germană, la Editura Suhrkamp fiind publicat, de asemenea, în traducerea lui Georg Aescht, romanul Degete mici (cinci ediții la Polirom), în anul 2008, cu titlul Kleine Finger.„Apariţie pe scena mondială: în Filip Florian poate fi descoperit un mare povestitor. Romanul său Toate bufniţele este o carte copleşitoare. Ea povesteşte despre consolare şi disperare în totalitarismul românesc. (…) Aceasta este consolarea cărţilor triste ale lui Filip Florian: că există transformări ale realităţii care o fac suportabilă. Că măcar în ficţiune este posibil ca la celălalt capăt al tunelului îngheţat să fie o fată zîmbitoare”, scrie Paul Jandl, în Die Welt

„Filip Florian este unul din marile talente ale literaturii române contemporane. Toate bufniţele, o carte a reamintirii melancolice, este o operă remarcabilă a literaturii universale. (…) Toate bufniţele, transpusă de Georg Aescht într-o germană atît de fluentă şi senzorială, este o carte melancolică fermecătoare despre ceasul înserat al amintirii, care îi conferă cititorului senzaţia că «ar atinge infinitul, ar putea să se joace cu el şi să îl scarpine ca pe un pisoi»” apreciază Jan Koneffke, în Neue Zürcher Zeitung

Mai mult, Editura Matthes & Seitz pregătește pentru anul viitor și ediția în limba germană a romanului Zilele Regelui (trei ediții la Polirom).

Filip Florian, unul dintre cei mai apreciaţi şi mai îndrăgiţi scriitori români, s-a născut la 16 mai 1968, în Bucureşti. Primul său roman, Degete mici (2005), a fost recompensat cu Premiul pentru debut al României literare, Premiul de excelenţă pentru debut în literatură al Uniunii Naţionale a Patronatului Român şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză.

În 2006, împreună cu fratele său Matei Florian, a publicat romanul Băiuţeii (patru ediții). Zilele regelui (2008), cel de-al treilea roman al lui Filip Florian, a fost distins cu Premiul „Manuscriptum” acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi a fost desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan.

În România, cărţile lui Filip Florian au apărut la Editura Polirom, iar în străinătate, traduse în douăsprezece limbi, la editurile Houghton Mifflin Harcourt (SUA), Suhrkamp și Matthes & Seitz (Germania), Acantilado (Spania), Fazi (Italia), Magvető și Bookart (Ungaria), Czarne și Amaltea (Polonia), Didakta (Slovenia), Ciela şi Panorama Plus (Bulgaria), Kalligram (Slovacia), University of Plymouth Press (Marea Britanie), Bokvennen (Norvegia), Altin Bilek (Turcia) şi Animar (Egipt).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.