Cătă 66, sufrageria Bucureștiului de la începutul anilor 2000

În 1996, când Cătălin a deschis terasa Cătă 66 pe Știrbei Vodă 112, Bucureștiul nu s-a înghesuit la poartă. Dimpotrivă. În primii ani, mesele rămâneau adesea goale. Era o terasă simplă, cu mese de plastic, fețe de masă în pătrățele albe și roșii și o copertină albastră, care se trăgea atunci când ploua. Nimic nu anunța că, peste câțiva ani, locul avea să devină sufrageria neoficială ale Bucureștiului.

Îmi amintesc când am ajuns eu acolo prima oară, prin 99, era primăvară, mai cald decât de obicei, dar prea devreme pentru terase. Eram cu câțiva prieteni și tare ne-am fi dorit să bem o bere afară, era prea soare după o iarnă lungă pentru a intra într-un restaurant. Pe terasa nu erau scoase mese, așa că dorința noastră părea că nu avea sorți de izbândă, am pus totuși o întrebare la care așteptam răspunsul nepoliticos cu care eram obișnuiți în acele vremuri: ”nu servim decât înăuntru”. Mare ne-a fost mirarea și încântarea când am primit răspunsul lui Cătălin, pe care îl vedeam pentru prima dată: ” de ce nu, scot imediat o masă, vedeți că scaunele sunt acolo, lângă perete, luați câte aveți nevoie, dacă mai așteptați pe cineva”.

Cam pe atunci s-a produs schimbarea. După spectacole, au început să apară actorii și odată cu ei spectatorii și admiratorii care voiau să-i cinstească. Apoi au venit publicitarii, oamenii de radio, arhitecții, artiștii de tot felul. S-au format grupuri. Grupul arhitecților. Grupul publicitarilor. Cei de la radio. Grupul Cațavencu și alții, greu de încadrat într-o categorie, dar care știau că seara se termină la Cătălin.

Cătă 66 nu mai era un restaurant. Era un club fără legitimații și o sufragerie fără pereți între oameni.

Cătălin conducea afacerea, făcea aprovizionarea, servea la mese și stătea de vorbă cu clienții. Îi știa. Știa cine ce mănâncă, cine ce bea, cine cu cine vine și la ce oră apare. Nu trebuia să comanzi mereu. Te așezai și, uneori, berea venea înainte să apuci să spui ceva. Cătălin lua comenzile fără să noteze vreodată cine ce a comandat, iar mâncarea nu-și greșea niciodată destinatarul. Dacă avea vreun moment de respiro se așeza lângă noi la masă și mai povestea una-alta. Așa am aflat, la un moment dat, ca avusese un control financiar, le dădea oamenilor niște acte, se scuza un pic și ieșea, iar asta s-a repetat de câteva ori. La un moment dat unul din inspectori l-a întrebat unde naiba tot fuge, iar el a răspuns că mai duce o comandă la mese. Adică, pe bune, tu, patronul, servești la mese? Erau peste măsură de mirați.

Vinerea după-amiază, telefonul meu suna în jur de patru. „La cât?” Atât. Răspunsul era „la șapte” sau „la opt”. Nu se discuta dacă veneai. Era stabilit. Cătălin voia doar să știe de la ce oră să țină masa.

Și trebuia să o țină. În anii buni ai Cătă 66, dacă nu aveai rezervare, puteai rămâne la poartă. Soluția era să aștepți până vedeai pe cineva cunoscut. Atunci erai tras la masa lui. Mesele nu aveau granițe, se vorbea dintr-o parte în alta, se făceau glume, se trimiteau sticle și pahare de la o masă la alta. Eu eram în grupul arhitecților, iar într-o seară, unul din prietenii mei i-a propus lui Cătălin o soluție pentru criza permanentă de locuri. Să cumpărăm noi o masă, proprietatea grupului, iar Cătălin să o urce pe vie și să o coboare când apăream. Era o glumă, desigur, dar descrie destul de bine relația dintre clienți și loc. Oamenii ajunseseră să considere că au acolo o bucată de sufragerie.

Peisajul era completat de Max, un cățel boxer, deștept și perfect integrat în viața terasei. Nu stătea undeva deoparte, ca un câine al restaurantului. Se așeza pe scaun lângă meseni.

Cătă 66 era o afacere de familie. Ziua îl găseai pe tatăl lui Cătălin, Nea Bebe. Spre seară venea Cătălin. Erau acolo fratele lui, Cristi, sora lor, Alina, iar în bucătărie conducea mama lor, cea care transforma restaurantul într-o casă. Când veneam cu copilul meu, care avea vreo cinci ani, mama lui Cătălin îi făcea un piept de pui la grătar și punea deasupra o frunză de pătrunjel. La sfârșit apărea un castronel cu căpșuni cu smântână. Nici puiul acela, nici căpșunile nu figurau în meniu. Erau făcute pentru copilul care venise la masă. Multă vreme după aceea copilul, dacă primea în altă parte piept de pui remarca că nu așa se face, pieptul de pui trebuie să aibă desupra frunza de pătrunjel, marca mamei lui Cătălin.

Într-o zi, un prieten a sosit de la Suceava cu un sac de fasole. Mama lui Cătălin a luat fasolea și a făcut borș pentru toată lumea. Ce a rămas ne-a pus la pachet.

Așa funcționa locul. Bucătăria avea o singură ladă frigorifică. Mâncarea nu stătea zile întregi în depozit. Se cumpăra, se gătea, se mânca.

Micii au rămas în memoria multora. Erau mari, făcuți cum trebuie și suficient de cunoscuți încât, ani mai târziu, foștii clienți să scrie despre ei pe forumuri și bloguri. Mai era șnițelul de vită, uriaș, cartofii peste care se rădea brânză, mușchiul de vită, pe care nu ni-l permiteam cu toții de fiecare dată, castraveții murați de vară și păstăile murate cu ardei iute.

Mâncarea conta. Dar, dacă ar fi fost doar despre mâncare, Cătă 66 n-ar mai fi rămas în mintea oamenilor după atâția ani. Conta ce se întâmpla după ce farfuriile se goleau.

Musafirii veneau seara și unii plecau a doua zi dimineața. Discuțiile se lungeau. Se formau și se desfăceau grupuri. Se discutau spectacole, se comentau premiere, se spuneau povești și se făceau glume. Oamenii schimbau mesele.

Erau seri în care actorii de la teatre diferite se așezau la mese opuse și începea un ”război” de glume între cele două tabere. O replică pleca de la o masă. Alta venea din celălalt colț al terasei. Cineva ridica miza. Altul răspundea. Restul terasei asculta și intervenea. Era spectacol fără scenă și fără bilet. Într-o astfel de seară, actorul Gheorghe Visu a unit mesele. A pus un scaun pe una dintre ele, s-a urcat și a început să cânte, acompaniat de ghitară, iar în câteva minute cânta toată terasa cu el. Nu exista ideea că trebuie să eliberezi masa pentru seria următoare de clienți.

Îmi amintesc de o zi de iulie în care, pe terasă fiind, a venit ploaia, nu am vrut înauntru, feream doar berile sa nu plouă în ele. Cătălin s-a mobilizat și a pus copertina, care, la un moment dat, a făcut o burtă de apă care ne-a picat în cap, de uzi ce eram de la ploaie ne-a murat și mai abitir, am rămas acolo râzând toți și continuând poveștile ne-am uscat sub adierea vântului cald de vară.

Într-o noapte am depășit chiar și răbdarea lui Cătălin. Nu ne dădeam duși, iar el era peste măsură de obosit, așa că ne-a adus la masă la masă un butoi de bere, ne-a lăsat cheia restaurantului, ne-a zis să băgăm înauntru butoiul când plecăm, urmând ca dimineață să vadă cât băusem și să plătim data următoare. Și a plecat. Este greu să găsești o imagine care să descrie mai bine Cătă 66. Nu era vorba doar despre generozitate, ci de încredere. Cătălin știa cui îi lasă restaurantul, iar noi știam că încrederea aceea trebuie respectată.

Înăuntru, în restaurant, era un godin, iarna ne mutam înăuntru, iar dacă rămâneam suficient de târziu, Cătălin punea cartofi la copt în hornul godinului sau făcea pizza, iar astea nu apăreau niciodată pe notă.

Glumele și farsele se țineau lanț și la ele participa toată lumea, într-o generală și amuzantă complicitate.

Cătălin tocmai își cumpărase o mașină de care era mândru și pe care o parca lângă terasă. Într-o seară a apărut printre mese și nu înțelegea de ce îl privește lumea și râde.

Publicitarii îi tapetaseră mașina cu anunțuri. ”Vând mașina cu 50 de dolari.”

„Schimb mașina cu telefon chinezesc.” Cătălin a aflat ultimul, dar n-a lăsat gluma fără răspuns.

Era perioada în care numele lui Bin Laden apărea zilnic la televizor. A ascuns un telefon pus pe vibrații pe fundul coșului de pâine. La un moment dat, telefonul a început vibreze între mese, lumea s-a alertat iar în câteva secunde toată terasa s-a pornit pe râs.

În jurul Cătă 66 circulau și povești pe care un restaurant obișnuit nu le-ar fi produs.

O domnișoară care locuia în apropiere cumpăra mâncare de la Cătălin și o servea acasă partenerului ei, spunând că ea gătise. Planul a funcționat până într-o zi când i-a oferit fasole bătută. Bărbatul a gustat și a spus:„E bună. Dar parcă e mai bună la Cătălin.”

Într-un oraș fără rețele sociale, reputația circula altfel. Cătă 66 devenise cunoscut din om în om. Nu veneai pentru că văzuseși o campanie de promovare. Veneai pentru că cineva te adusese. Apoi începeai să vii singur. După o vreme nu mai trebuia să spui nici ce bei.

Mama mea, mutată de curând în București la acea vreme, dacă îi veneau prieteni de la Suceava, nu îi scotea la masă altundeva decât la Cătă 66, iar toți povesteau apoi cunoscuților ce bine mâncaseră și ce bine au fost tratați, ca niște oameni ai casei.  

Bogdan Naumovici a făcut, la un moment dat, o reclamă pentru local, pornind tocmai de la ideea porțiilor generoase. Imaginea arăta o femeie care mătura restaurantul. Pe jos erau nasturi. Nasturii săriseră de la hainele clienților după ce mâncaseră prea mult.

Era genul de reclamă care nu trebuia să explice ce era Cătă 66 celor care îl cunoșteau.

Locul avea puțin din ceea ce astăzi numim branding și tot ceea ce face un loc recognoscibil. Avea oamenii lui, mâncarea lui, glumele lui, mobilierul lui modest, copertina albastră, mesele înghesuite și un patron care știa exact ce să pună în fața ta.

Nu exista o selecție la intrare. Selecția o făcea, într-un fel, însăși comunitatea. Veneai pentru că știai pe cineva. Rămâneai pentru că ajungeai să-i știi pe ceilalți.

Cătă 66 funcționa ca un nod informal al orașului. Nu veneai să faci networking, termenul ar fi sunat ridicol la mesele acelea. Veneai să bei o bere, restul magiei se întâmpla la fața locului.

Cătălin a avut un vis simplu. Voia o cârciumă ca aceea a lui Fat Moe din Once Upon a Time in America. Un loc în care proprietarul și clienții să trăiască împreună. Un bar în care oamenii se întorc și găsesc aceleași fețe, aceleași prietenii și sentimentul că au ajuns acasă.

Cătălin a încercat să-și facă propriul Fat Moe’s la București.

Pentru câțiva ani i-a reușit. Apoi viața ne-a dus pe fiecare în altă parte. Visul a fost al lui Cătălin. Sufrageria, amintirile si sentimentul de acasă rămân ale noastre.

Material realizat cu contribuția lui Cătălin, interviu din 26.08.2026