La 27 august s-au împlinit 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Se ştie că poporul evreu, condus de patriarhul Moise, atunci când s-a smuls din robia egipteană, a mers 40 de ani prin pustie către Libertate.
Noi orbecăim abia de 20 de ani. Jumătate de drum l-am parcurs. Semn că suntem pe calea cea dreaptă. Să sperăm ca în ceilalţi 20 de ani să fim ceva mai independenţi şi să ieşim, în sfârşit, din URSS. Stat care a dispărut de pe hărţile lumii, dar nu şi din minţile multora dintre concetăţenii noştri. Altfel cum să-ţi explici faptul că unii dintre ţăranii satelor noastre îi scriu lui Dmitri Medvedev, rugându-l să le majoreze pensiile, sau mai cred – prin copiii lor – că Moscova e capitala ţării noastre.
Să sperăm ca măcar în următoarele două decenii limba rusă să nu mai fie (neoficial) limbă de stat în Republica Moldova, că vom scăpa de armata rusă de ocupaţie, că biserica rusă nu va mai insista că facem parte din spaţiul ei canonic, că nu vom mai fi o neocolonie – economică, culturală, politică – a imperiului de la răsărit şi vom fi o ţară cu adevărat liberă.
Acum nici ţară nu suntem.
Spuneam ceva mai demult că fără Transnistria, Găgăuzia, iar mai recent şi fără locurile de la Palanca, dăruire Ucrainei, suntem mai degrabă „o ţărişoricuţă”.
La 20 de ani de la ieşirea din robia rusească, Republica Moldova pare o ţară desprinsă din poveste. Din povestea în care Făt-Frumos, ajuns la o răscruce de drumuri, o întreabă pe o bătrânică, ce s-a dovedit a fi Sfânta Vineri, încotro s-o ia, şi bătrâna îi răspunde invariabil: „De vei apuca-o la stânga, te vei căi, de vei apuca-o la dreapta, iarăşi te vei căi”. Cam acolo mi se pare că am ajuns şi noi cu independenţa noastră, adică exact în locul unde eram aşteptaţi de mult: pe o linie moartă.
De doi ani, de când la guvernare se află AIE, batem pasul pe loc. Pentru noi acesta este un mare progres! Ar trebui să ne bucurăm. De ce? Pentru că în cealaltă perioadă, mai ales în cei 8 ani de guvernare comunistă şi în alţi 4 de guvernare agrariano-socialistă, am mers înapoi. Ne apropiam vertiginos de anul 1917. Cel puţin aşa credeau Voronin şi Moţpan. Acum Republica Moldova seamănă cu o locomotivă care pufăie, învăluită de nori de aburi, pregătită să-şi ia avânt către luminiţa din capătul tunelului. Greşeala noastră, a deputaţilor din primul Parlament, dar şi a milionului de oameni care s-au adunat atunci în Piaţa Marii Adunări Naţionale, ca să-şi ceară dreptul la libertate, este că din acea zi de 27 august 1991 chiar ne-am crezut independenţi. Dar, ca să-l parafrazez pe Goethe, care spunea, în „Faust”, că pentru Libertate trebuie să lupţi în fiecare zi, n-am ţinut cont că şi pentru Independenţă, ca s-o ai, trebuie să lupţi în fiecare zi. Nu poate exista Independenţă în afara Limbii, în afara Adevărului, în afara Credinţei (cu o biserică ce nu ascultă de Dumnezeu, ci de Moscova), în afara unei independenţe economice (într-un CSI, care ne-a sărăcit), în afara unui control asupra întregului nostru teritoriu (cu două „stătuleţe” secesioniste pe trupul ţării), cu o armată străină de ocupaţie pe moşia strămoşească ş.a. Independenţa nu se strigă (ca la cei 20 de ani aniversari). Ea este. Sau nu este. O ţară în care Bugetul de Stat are doar două surse de alimentare – amenzile şi taxele vamale, în care nu funcţionează industria, economia, agricultura, un stat care există datorită remitenţelor, a banilor pe care-i trimit concetăţenii noştri ce lucrează peste hotare – rog să mă ierte cei care cred altfel! – nu e ţară. Am fi putut evita erorile istoriei dacă atunci, la 27 august 1991, Declaraţia de Independenţă ar fi avut un titlu puţin modificat şi s-ar fi numit: Declaraţia de Reunire.
Să sperăm că la aniversarea a 40-a a ieşirii basarabenilor din robia sovietică ea să se realizeze, ca să putem fi cu adevărat un popor liber şi prosper, cel puţin aşa cum am fost în perioada interbelică: atunci Basarabia (împreună cu România) împărţea cu Danemarca locurile 6-7 la venitul naţional în Europa. Unde e Danemarca acum, în care salariul mediu e de 5.000 de euro, şi unde e Basarabia (cu un salariu mediu de 50 de euro) şi unde e România (cu un salariu mediu de 300 de euro), şi astea din cauza comunismului şi ale Pactului Ribbentrp-Molotov.
Greşeala deputaţilor de la 1991 sper s-o îndrepte cei din următoarele parlamente, fără să mai aştepte să treacă alţi 20 de ani de mers vesel şi săltăreţ în ritmul dansului nostru popular:
Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Să răsară busuioc…
Ca să ne putem întâlni în Europa cu un destin mai bun, cel pe care îl merităm.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.