Ce am spus (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(57.) Ancheta Luceafărul

1. Un portret robot este un ideal şi, pentru că nu am ambiţii personale pentru funcţii executive, nu sunt preocupat nici de un portret robot al acestora. Reflectând, acum, la întrebarea dumneavoastră, cred că preşedintele breslei scriitorilor ar trebui să fie o personalitate de mare prestigiu, care să impună respect nu numai colegilor, dar şi autorităţilor, astfel încât să poată deveni un partener ascultat în discuţii. (Mai ales azi, când scrisul nu este o meserie bănoasă, scriitorii – în marea lor majoritate – sunt priviţi cu dispreţ, întrucât nu ştiu să facă bani.)

În al doilea rând, preşedintele nu trebuie să fie parte a grupurilor constituite, pentru a nu distorsiona şi mai mult scara de valori, atât de mincinoasă în zilele noastre.

În al treilea rând, preşedintele ar trebui să se înconjoare de un staf profesionist mai ales în managementul economic: un vicepreşedinte dispus să-şi sacrifice scrisul pentru a aduce fonduri colegilor, unul sau doi secretari cu multă putere de muncă, apţi de a pune în viaţă ideile concrete ale vicepreşedintelui.

2. De aici, din provincie, habar n-am cine şi-a depus candidatura, nu cunosc programul respectivilor, ştiu doar – din presă – că Eugen Uricaru a renunţat. Deşi, de regulă, nu fac nici un secret din opţiunile mele, n-am cum să-mi exprim votul, fără să ştiu cine va fi pe listă.
3. Cred că U.S. trebuie, în primul rând, să supravieţuiască. Asta înainte de toate. Apoi, mi-aş dori ca deciziile să devină extrem de transparente şi să fie publicate in extenso într-unul dintre organele U.S. Cred că ar fi bine ca autonomia filialelor să fie mai mare, astfel încât U.S. să reprezinte o federaţie a filialelor. Mai cred că ar trebui să se găsească, în sfârşit, un răspuns la întrebarea dacă U.S. este o societate de elită sau un sindicat. Şi, nu la urmă, cel ce va fi ales să nu considere – Doamne fereşte! – funcţia drept o trambulină personală pentru Premiul Nobel, ci să-şi folosească relaţiile şi prestigiul pentru a lega punţi reale între literatura română şi cea străină.

Scriitorii sunt personalităţi accentuate şi fiecare dintre noi se socoteşte undeva în fruntea valorilor. Dacă n-ar fi aşa, n-am putea continua să ne folosim timpul vieţii cu o activitate atât de puţin rentabilă material. U.S. ar trebui – fără să lezeze orgoliile nimănui – să reprezinte, dinăuntru, o speranţă în grup, iar, din afară, o speranţă pentru societate.

Curat portret ideal, conaşule!

(Revista Luceafărul, 2006, ?.)