Ce am spus (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(58.) Europenismul? Formidabil, dom’le!

Fragmente bibliografice şi delimitarea termenilor

În primul rând, ar trebui clarificat dacă sintagma „Obsesia europeană la români” are acoperire, cât de profundă este preocuparea, în ce măsură este ea atât de copleşitoare încât să avem de-a face într-adevăr cu o obsesie.

Termenul „obsesie” este definit nuanţat de diferiţii autori. Dacă Norbert Sillamy conchide că obsesia ar fi „o preocupare intelectuală sau afectivă care asediază conştiinţa”. (Norbert Sillamy, Larousse, Dicţionar de psihologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.214), atât în Larousse, Dicţionar de psihiatrie (sub redacţia lui Jacques Postel, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.385) cât şi în Larousse, Dicţionar de psihanaliză (sub redacţia lui Roland Chemama, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1997, p. 254) obsesia este definită mai explicit, drept o „tulburare psihică durabilă, caracterizată de irupţia în conştiinţă a unui sentiment sau a unei idei care îi apare subiectului ca fenomen morbid care, totuşi, provine din propria sa activitate psihică şi persistă un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, în pofida voinţei sale conştiente şi a tuturor eforturilor de a se debarasa de acel sentiment sau de acea idee”. Este românul toată ziua şi toată noaptea preocupat de cât de european este? Îi apare românului europenismul drept o idee morbidă? Nici una, nici cealaltă.

Henri Piéron (Vocabularul psihologiei, Univers Enciclopedic, Buxureşti, 2001, p.241) descrie obsesia drept o „idee, un cuvânt sau imagine care se impun spiritului, independent de voinţă, prin jocul spontan al automatismului psihologic”. Nu, europenismul este mai mult decât o idee, un cuvânt sau o imagine. Sau cel puţin ar trebui să fie mai mult decât atât. Şi, în afară de asta, după cum vom vedea, el nu s-a impus – atât cât s-a impus – spiritului prin jocul automatismului psihologic, ci printr-o educaţie bine dirijată în acel sens.

În schimb, Roland Doron şi Françoise Parot (Dicţionar de psihologie, Humanitas, fără an, p. 548) compară obsesia cu isteria, ambele putând fi definite în acelaşi timp ca simptom sau ca ansamblu simptomatic şi ca organizare psihopatologică a personalităţii. Autorii amintesc de faptul că Freud „a descris mai general structura personalităţii obsesionale, marcată în principal de conflictul ambivalenţei între dragoste şi ură, între supunere şi revoltă şi prin prevalenţa unor mecanisme de apărare, anularea retroactivă, izolarea şi formaţiunea reacţională”. În acceptarea sau în refuzul europenismului, cel puţin la noi, nu se întrevăd nici simptome şi nici ansambluri organizatorice psihopatologice. Pentru aceasta, sentimentul ar trebui să fie mult mai profund. Iar sondarea abisală privind europenismul la români ne-ar duce la aspecte ale psihologiei maselor, o disciplină care a făcut destul rău într-un trecut nu prea îndepărtat. Deşi… Deşi s-ar putea izbuti puţină vâlvă văzând chiar în ideea de europenism privită de români  „conflictul ambivalenţei între dragoste şi ură, între supunere şi revoltă şi prin prevalenţa unor mecanisme de apărare, anularea retroactivă, izolarea şi formaţiunea reacţională”. Dezvoltând pe linia respectivă subiectul, am putea părea teribil de subtili şi de ştiinţifici totodată. O astfel de pălăvrăgeală pe sticlă ar putea fi interpretată chiar intelectuală.

În cele două masive „Introduceri în psihologie”, Edward E. Smith, Barbara L. Fredrikson, Susan Nolen-Hoeksema şi Geoffrey R. Loftus spun mai simplu că „obsesiile sunt intruziuni repetate ale unor gânduri, imagini sau impulsuri nedorite, care provoacă anxietate”. (Autorii citaţi, Introducere în psihologie”, Editura Tehnică Bucureşti, 2005, p. 782.) Aceeaşi definiţie o s-o găsim şi la Rita L. Atkonson, Edward E.Smith, Richard. C. Atkonson şi Daryl. J. Bem (Introducere în psihologie, Editura tehnică, Bucureşti, 2002, p. 730). A provocat ideea europeană gânduri, imagini sau impulsuri nedorite, provocându-ne anxietate? Nici vorbă! Perspectiva aderării la comunitatea europeană ne-a fost prezentată mereu drept uvertura accederii la porţile raiului. Îi poate fi cuiva teamă de belşugul material şi spiritual? Un fior de emoţie poate stârni aşa ceva, dar în nici un caz angoasă!

Paul Popescu-Neveanu îi citează pe Alfred Adler („obsesia exprimă fuga de realitate şi transpunerea conflictelor vitale într-un plan ireal”), pe Pierre Janet („obsesia este un gând prevalent ce se impune atenţiei şi care determină un travaliu mintal prelungit şi penibil până a ajunge angoasant, cu toate că subiectul îi recunoaşte în parte inutilitatea şi absurdul”) etc. Dar Popescu-Neveanu mai precizează că „termenul este utilizat şi în cadrul conduitelor normale pentru a desemna preocupări şi scopuri neobişnuit de intense şi durabile”. (Paul-Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, pp. 494-5) Cât îl priveşte pe Adler, parcă ne-am mai apropia puţin de tema anchetei, în ceea ce privesc „fuga de realitate” şi „transpunerea conflictelor vitale într-un plan ireal”. Parcă ne-am apropia chiar mult de subiect, doar că nu prea avem în legătură cu europenismul conflicte vitale, oricât ar dori mass-media să ne convingă de contrariul. Nici cu Janet nu ajungem mai departe, noi nu prea suntem dispuşi la un travaliu mintal prelungit chiar şi în problemele care se supun în mod real atenţiei noastre, fiind mai degrabă înclinaţi să recurgem la soluţiile cele mai simple şi, în orice caz, cele mai comode. Cât priveşte accepţiunea dată „în cadrul conduitelor normale”, aceea de a „desemna preocupări şi scopuri neobişnuit de intense şi de durabile”, cred că este vorba despre un cu totul alt subiect decât europenismul în conştiinţa românilor.

După toate acestea, putem vorbi despre obsesie în cadrul temei propuse? Şi, dacă da, ne referim la un simptom de natură excesivă, patologică sau de „termenul utilizat şi în cadrul conduitelor normale pentru a desemna preocupări şi scopuri neobişnuit de intense şi durabile”? N-ar fi mai nimerit să vorbim, în acest din urmă caz, despre „sentimentul european la români” şi să vedem dacă măcar el există într-adevăr?

În ceea ce mă priveşte, am dubii serioase că, în cazul nostru, se poate discuta despre „preocupări şi scopuri neobişnuit de intense şi durabile” la nivelul naţiunii, în legătură cu europenismul ei. Or, fără atributele „intens” şi „durabil” conţinute şi în legătură cu obsesiile maladive şi cu cele din interiorul comportamentului socotit normal, nu ne mai putem referi la obsesii. Şi nici chiar la sentimente, în definiţia cărora intră de asemenea cuvintele „de durată”.

Tradiţie

Europenismul românesc s-a născut târziu. Dinicu Golescu este teribil de mirat când povesteşte ce se poate vedea la apus, mai departe de hotarele ţării. Dinicu Golescu îşi manifestă uimirea în deceniul trei din veacul al XIX-lea, atunci când boierii băştinaşi n-au ajuns încă să se îmbrace după „moda nemţească”. Trăim pe un teritoriu necercetat sau prost cercetat: în jurul strămoşilor acestui loc, au existat mari imperii, puternice regate şi numeroase lupte. Popoarele migratoare au trecut pe aici, dar au mers mai departe. Când la sud dispăruse de mult imperiul bulgar, la est ruşii îşi consolidau dominaţia instituţionalizată, când regatele sârbeşti ori albaneze, imperiul morav sau împăraţii de la Praga deveniseră istorie, când regii maghiari s-au înrudit cu marile familii domnitoare, este uimitor cum avem prea puţine mărturii asupra unor atacuri din afară. Eu am numit acest fenomen atât de misterios „Enigma Europei”, un spaţiu misterios şi greu penetrabil.

Europenismul românilor n-a fost în nici un caz o obsesie în istoria premodernă a neamului. Şi nici interesul Europei faţă de acest teritoriu atât de mare n-a fost excesiv, vreme de secole. În literatura medievală, spaţiul acesta n-a fost descris decât (comparativ) foarte rar şi atunci când acest lucru s-a întâmplat, descrierea era la fel de exotică de parcă s-ar fi vorbit de presupusul Regat al Părintelui Ioan din Indii.

Perioada abia terminată a preaderării n-a fost nici ea mai reprezentativă. Nu sunt deloc sigur că îmbunătăţirile cerute pentru a fi admişi s-au realizat. Centralizarea a rămas aceeaşi, justiţia şi corupţia nu s-au modificat. Cu drepturile minorităţilor mai sunt suficiente discuţii. Problemele grave din agricultură sunt la fel. Retrocedările bat pasul pe loc, în ciuda cifrelor mincinoase afişate. Situaţia copiilor cu nevoi speciale a rămas precară. Pentru protejarea mediului sunt prea puţine fonduri. Autostrăzi n-avem. Despre diminuarea diferenţelor la nivelul de trai este inutil să mai amintim.

Campania PRO EUROPA

Campania românească pentru integrarea în structurile NATO şi UE – campanie perfect justificată pentru speranţele de viitor ale ţării – a fost purtată conform cu reţetele atât de des repetate după 1989. Campania aceasta a avut două laturi distincte: pe de o parte, aceea de a convinge populaţia că integrarea europeană ar fi singura cale de urmat, pe de altă parte, aceea de a justifica nenumăratele poveri artificiale aruncate asupra aceleiaşi populaţii dezorientate. Să ne amintim că mai toate măsurile nepopulare – justificate, însă mai ales abuzive – au fost explicate prin cerinţele FMI, ale integrării în NATO sau ale apropierii de acquis-ul comunitar. Cele mai năstruşnice ordonanţe şi hotărâri, majorări de tarife şi amendamente legislative au primit această scuză. Iar populaţia, căreia i s-a insuflat că nu există nimic mai important decât campania în sine, a acceptat, o vreme, fără să crâcnească, asemenea argumente. Să ne mai amintim că, înainte de primirea noastră în NATO, Mircea Dinescu a întrebat, în cadrul unei manifestaţii memorabile în sprijinul Alianţei, dacă acel NATO în care dorim din tot sufletul să fim primiţi este bărbat ori femeie. (Răspunsurile au fost împărţite…) Chiar dacă eu sunt un convins partizan pro UE, nu pot să nu remarc faptul că majoritatea poporului român, aflat pe primul loc la entuziasmul aderării printre toate popoarele aspirante, şi-a bazat consensul pe tradiţia cvasiunanimităţii impuse din perioada de dinainte de 1989. A fost aceea o unanimitate care nu angaja cu nimic afectiv. Cu nimic raţional. Cel mult moral. (Dar acela este un alt subiect.) Aşa cum s-a aplaudat la manifestările comuniste, aşa cum s-a vorbit la obligatoriile cursuri de socialism ştiinţific, aşa s-a reacţionat şi la campania pentru UE. Era o direcţie care a fost pusă pe tapet, un dat a cărui legitimitate nu se discuta. Plus că mai funcţiona şi decepţia suferită „în onoarea de familist” că ăia au fost primiţi şi noi nu! Da’ ce? Noi suntem mai puţin breji ca ei?

În faza a doua, aceea când s-a renunţat la acordul cu FMI şi nu s-a întâmplat nici o catastrofă, în schimb numeroasele măsuri nepopulare nu mai puteau fi justificate cu acel acord, populaţia a început să arate cu degetul spre cei despre care li s-a spus că ar fi fost la originea numeroaselor suferinţe venite în cascadă. Acum, când am fost acceptaţi în UE, acelaşi văl pare să cadă şi lumea începe să-şi pună, din când în când, întrebări. Din când în când. În niciun caz atât de durabil şi de intens ca să putem vorbi despre o obsesie. Ceea ce vedem la televizor, acele clipuri prin care românul dezorientat începe să-şi taie pomii din ogradă sau îşi casează maşina încă aptă de serviciu nu sunt decât nişte stratageme care vin să pregătească faza a doua a integrării. Să mă explic printr-un exemplu concret: atunci când urmează o scumpire cu totul aberantă, lipsită de orice justificare morală şi materială, apare un salvator al patriei, de obicei actualul preşedinte, şi face ordine – ameninţarea de majorare a preţului cu 65% este indecentă, ni se explică, aşa că ea nu se va aplica decât cu 59%. Noul tarif, cu totul îngrozitor în accepţiunea de ieri, devine azi rezonabil prin nesemnificativa reducere convenită. Integrarea în UE va aduce în mod sigur noi sacrificii, măcar pentru prima perioadă (alături de speranţele reale de mai bine pe termen mediu şi lung). Dacă vom speria bine românii cât de groaznic va fi acum, când, oricum, suntem deja acceptaţi, însă realitatea va fi ceva mai blândă, oamenii se vor linişti.

Ar fi cu totul iluzoriu să vorbim despre o obsesie europeană la români, un popor a cărui filozofie de dăinuire s-a numit întotdeauna „a te descurca”. Chiar dacă Europa va impune nişte reguli mai stricte de convieţuire, ea va deschide şi numeroase noi căi pentru „a te putea descurca”. Credinţa aceasta este mult mai optimistă decât angoasele venite din ameninţări. Şi mult mai generală. Psihanaliza noastră într-aici trebuie să se îndrepte. Ce speranţă de „descurcăreală” va prilejui integrarea… Nu trebuie să uităm nicio clipă că ei sunt mai fraieri decât noi, că noi suntem căliţi de veacurile de frustrări, că şi oile noastre sunt mai cornute. UE ne va scoate din izolare, UE ne va lărgi orizonturile.

Europa şi identitatea naţională; patriotismul

Pe lângă problema legată de nivelul de trai, tema anchetei mai are o conotaţie extrem de directă, cea a identităţii naţionale: în ce măsură va permite marea familie europeană păstrarea conştiinţei de sine a popoarelor componente?

Scriu aceste rânduri în anul 2006, în sărbătorile prilejuite de Ziua Naţională a României şi am publicat şi câteva gânduri despre modul cum este perceput evenimentul de către populaţie. Am amintit despre anchetele de stradă în care oameni grăbiţi erau puşi în mare încurcătură atunci când li se puneau întrebări elementare privitoare la semnificaţia zilei de 1 Decembrie, la corifeii Unirii, chiar şi la anul înfăptuirii evenimentului. Am amintit despre cei 10% dintre românii aflaţi la lucru peste hotare, oameni de toate categoriile, realizaţi ori rataţi, mai legaţi de patrie decât majoritatea celor aflaţi fizic între hotarele ei. Am pomenit despre felul în care mass-media obedientă a ilustrat Ziua Naţională, despre aşa-zişii noştri directori de opinie care au văzut chiar şi în acel prilej o foarte bună oportunitate de a-şi arăta nemulţumirile. Am scris despre sumele cu totul exorbitante alocate evenimentului, sume aprobate fără a clipi, în vreme ce sectoare vitale se prăbuşesc în numele mereu pomenitei austerităţi. M-am întrebat cât poate fi dovedit a fi intrat cu adevărat în programele anunţate şi cât în buzunarele unor organizatori. (Nu este singurul prilej în care datul cu cărămida în piept prilejuieşte mari beneficii materiale. Ilicite.) Am remarcat că, spre deosebire de alte ţări, unde ziua naţională se petrece ca o adevărată sărbătoare în familie sau într-un cerc restrâns de prieteni, fiind marcată de o bucurie care uneşte milioane de oameni, la noi nici vorbă de aşa ceva. Drept urmare, am serioase rezerve în legătură cu angoasa pierderii identităţii naţionale la un popor care pare să găsească o imensă satisfacţie atunci când reuşeşte să se autodenigreze în particular sau în public, în faţa prietenilor şi a neprietenilor. Ajunge să călătoreşti câteva ore în trenurile noastre arhaice pentru a auzi nu numai amănunte despre pietrele la fiere ale soacrei, despre crizele de furie ale mizerabilului şef, ci şi despre „cât suntem noi de proşti, că toată lumea ne încalecă”. Exultă o adevărată fervoare din autocompătimirea noastră. (Autocompătimirea constituie un parametru al dispoziţiei şi reprezintă satisfacţia din insatisfacţie. Vezi Gh. Schwartz, Psihologia transversală, Partea generală, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, pp. 40-42.)

În loc de concluzii

Cred că „obsesia europeană la români” trebuie privită cu mai multă detaşare. În primul rând, că nici vorbă de obsesie. De angoasă cu atât mai puţin. În al doilea rând, că tema constituie un veşnic excelent subiect de dispută între Tache şi Mache. În berăria Gambrinus, în foarte aplicatele talk-show-uri sau în restaurantul gării. (Din păcate, trenurile noastre mai obişnuiesc să întârzie.)

(Ancheta „Noi şi Europa sau Obsesia europeană la români” în revista Vatra, nr. 1-2 2007.)

Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.