La încheierea mandatelor de şefi de stat, marii bărbaţi politici dau nume câte unei biblioteci, se retrag în vreo fundaţie, înfiinţează un institut. Pleacă deci din zarva politicii, unde nu mai au nimic de obţinut, şi se ocupă de chestii subţiri, ţin conferinţe, îşi scriu memoriile, promovează proiecte umanitare sau culturale. Domnul Băsescu şi-a pus fiica să-l treacă la catastif cu una bucată „mişcare populară”, numai bună de prefăcut în partid.
Mişcare. Populară, carevasăzică. Adevărul e că după atâţia ani de viaţă sedentară poţi simţi nevoia de puţină mişcare. Că fuga de mulţimi, de locurile aglomerate, nu arde caloria, nici nu ţine muşchiul suplu.
Teoretic, în zece ani de mandat prezidenţial ai avut privilegiul rar, la care puţini oameni politici au acces, de a exprima cam tot ce ai de spus în politică. Dacă la încheierea acestui mandat constaţi că ai nevoie de un nou partid politic, pentru că cel pe care l-ai condus cu mână forte te-a lăsat pe peronul gării, dacă mai constaţi că încrederea de care te mai bucuri e sub cota de îngheţ, iar simpatia de care te mai bucuri te face să te simţi angoasat chiar şi atunci când traversezi pe zebră şi doar la culoarea verde a semaforului, atunci e cazul să admiţi că eşti expresia vie a unei monumentale ratări.
Ce mai speră Traian Băsescu să obţină de la politică, la încheierea mandatului? Unii ar spune că are nevoie să-şi conserve o anume influenţă, suficientă pentru a se asigura că, la plecarea de la Cotroceni, nu o să aibă foarte mult deranj cu justiţia. Personal cred că, pur şi simplu, după ani buni în care a deţinut puterea absolută, în care tot ceea ce înseamnă statul român, cu toate instituţiile sale, au reprezentat instrumente de care s-a folosit discreţionar, are reale dificultăţi în a se acomoda cu ideea că e foarte aproape momentul în care va deveni o entitate dispreţuită, neimportantă.
„Mişcarea populară” e ultimul refugiu pentru ambiţiile lui Traian Băsescu, după despărţirea cu tărăboi de PDL. Anticipând, probabil, o posibilă despărţire, a încercat iniţial să aglomereze ceva scame în jurul lui Mihai Răzvan Ungureanu, băiat bun, utecist de dreapta, cu stagiu pe la servicii. N-a mers. S-a lămurit foarte rapid că MRU nu face nici cât pomezile cu care se văcsuieşte. Boc era epuizat, pe Elena Udrea n-a vrut-o partidul, a venit deci vremea pentru Albă ca Zăpadă.
Pentru susţinătorii oneşti ai dreptei cred că e un moment extrem de complicat să afle că salvatorul dreptei româneşti e Traian Băsescu, prin intermediul fiicei. Că sfârcul dreptei româneşti e mângâiat de Cristian Diaconescu – cel care, cu siguranţă, ca fost ambiţios reformator al stângii, cu Oprea şi Onţanu, acum o să reformeze puţin şi dreapta, pe bugetul Administraţiei Prezidenţiale. Mai e şi nostimul domn Lăzăroiu, care, desigur, va da „mişcării” altitudine intelectuală şi claritate în viziune, organizând orgiastice reuniri ale Albei ca Zăpada cu Greuceanu, Chipăruş Vodă şi mai ales Tom Degeţel. Tot pe bază de buget de la Preşedinţie. E lesne de imaginat că la demersul ăsta de purificare doctrinară a dreptei se va alătura cât de iute şi Elena Udrea, o veritabilă conservatoare în alegerea poşetelor. Şi desigur Elena Băsescu, singura care poate da limpezime mesajului noii construcţii şi poate contribui decisiv la definirea ideologică a dreptei româneşti. Cum spuneam, cei care cred cu sinceritate în valorile dreptei româneşti trec probabil printr-un moment tare dificil.
Deocamdată, formal, „Mişcarea populară” nu e partid politic, că nu e voie de la lege. Nu că grija faţă de lege ar fi jenat teribil până acum, dar momentul e mai delicat. Dacă nu e partid atunci ce e? – se poate întâmpla impertinentul curios. Răspunsul corect e: partid, dar nu-i spunem aşa, că nu e voie. Nici Traian Băsescu, nici consilierii săi nu au voie, teoretic, să facă parte din vreun partid politic. Aşa că ne-am pricopsit cu primul partid sub acoperire.
De vreo doi ani s-a tot vorbit despre trăsnaia asta. Iniţial, existase intenţia ca, înainte de alegerile locale, să se inventeze un soi de alianţă, cu numele de „Mişcarea populară”, care să aglomereze în jurul PDL tot felul de bizare entităţi, de la PNŢCD-ul lui Pavelescu la Fundaţia Creştin-Democrată a lui Baconschi. Pe atunci se căutau formule prin care portocaliul pedelist să fie ascuns, în vederea alegerilor, sub tot felul de asemenea ridicole asocieri. Decuplarea de PDL a mutat acum lucrurile în direcţia pe care o vedem.
E de urmărit care vor fi raporturile dintre PDL şi noua „Mişcare populară”. PDL va încerca, probabil, să se spele de imaginea de partid corupt, acuzându-i pe cei care vor fugi la noua formaţiune păstorită de Băsescu pentru toate relele care atârnă de imaginea partidului. De partea cealaltă, mişcaţii populari vor încerca să câştige simpatia votanţilor de dreapta invocând tocmai corupţia din PDL ca motivaţie pentru noua formulă. Va conta enorm către care dintre formaţiuni se va îndrepta şi preferinţa popularilor europeni, pentru că, până una alta, PDL e membru al PPE, iar „Mişcarea populară” e deocamdată doar gălăgie pe Facebook.
Probabil că, spre toamnă, lucrurile se vor lămuri. În primăvara anului viitor vor avea loc alegerile europarlamentare, iar dacă ruptura de PDL e autentică şi Băsescu vrea cu adevărat să-şi legitimeze noua construcţie, atunci va fi obligat să iasă la bătaie cu noua „mişcare”, pe care va trebui să o transforme şi formal în partid politic, intrând în competiţie cu fostul său partid.
Un lucru e limpede: Traian Băsescu nu are de gând să plece din politică, după ce va părăsi Cotroceniul. Mai poate face încă destul rău. Acum fostului său partid. Totuşi, precipitarea cu care s-a aruncat pe piaţă „Mişcarea populară”, la un timp atât de scurt după scandalul de la Convenţia Naţională a PDL, ne poate face să credem că tot tămbălăul a fost premeditat. Sau că Băsescu pur şi simplu nu se mai poate stăpâni şi reacţionează la draci. Iar asta e, pentru încă 18 luni, îngrijorător.
