Recent („România literară” nr. 19/2020), Nicolae Manolescu a spus că o parte a criticii literare de sub național-comunism, cea mai curajoasă, zic eu, a folosit principiul autonomiei esteticului ca pe o armă politică.
Ideologică, în fapt, această armă era un mijloc al subversiunii, nu un scop în sine. Acesta e sensul spusei manolesciene.
De acord. Numai că, atunci când a venit vremea, după 1990, ca autonomia esteticului să devină un scop în sine, această restaurare nu a mai putut avea loc. Ne aflăm, după treizeci de ani, în fața a două imposibile renormalizări. Ideologia comunistă folosise autonomia omului drept mijloc pentru un scop considerat umanist, dar care nu era așa. Subversiunea literară a folosit autonomia esteticului drept mijloc pentru subminarea ideologiei oficiale. Nici lumea noastră doctrinară de după comunism n-a mai știut cum să repună omul în condiția de scop al politicului. Nici lumea noastră literară nu mai știe cum să repună autonomia esteticului în poziția sa de scop în sine.
Azi, esteticul nu mai este nici mijloc, nici scop. E mai mult decât clar, acum, că autonomia firească, normală a faptului literar a pierdut sensul prezenței sale în lume. Ar vrea să fie un mijloc. Dar pentru care scop nu mai știe. Ar vrea să fie un scop în sine, dar, sub ce justificări? Acest balans al neputințelor dă peisajul unei crize a conștienței literare care ar trebui să fie critica. Nu mai avem decât un serviciu cultural de întâmpinare a noutăților curente din domeniul literar, fără o suprastructură de problematizări asupra identității și rosturilor interioare ale literaturii înseși ca fapt cultural. În limbajul navigației maritime, situația s-ar numi derivă. Ne mișcăm, dar nu știm încotro și nici potrivit cărei voințe.
În vremea în care aici, la noi, autonomia esteticului era instrumentalizată politic, în Occident se derulau mai multe curente ale criticii literare, fiecare încercând, pe o bază sau alta, să afle justificarea acelui în sine din ceea ce ar fi fost scopul existenței autonome a literaturii. Eșecul acestor încercări nu este mai puțin vizibil decât este la noi pierderea de conștiență a autonomiei esteticului. Ne aflăm într-un peisaj comun și noi, și occidentalii, caracterizat de o ciudată dispariție a hărților de navigație, a busolei și a evenimentelor de mare importanță (descoperirea Americii, de pildă). Navigația a devenit strict comercială, nu mai are scopuri cognitive. Cât despre piraterie, da, a rămas în joc, dar acum are un aspect de divertisment, fără nicio glorie.
Ce problemă avem a sesiza în jocul acestor schimbări? Navigația literară continuă să acopere mările, dar nu mai avem rapoarte despre conștiința din spatele ei în afară de dările de seamă ale autorilor individuali care, desigur, își închipuie a fi căpitani de seamă (uneori chiar fiind).
Prăbușirea interesului cognitiv pentru ființa literaturii ca fapt cultural autonom… Acest eveniment a survenit, peste tot, odată cu prăbușirea comunismului ca și cum, și la noi, și în Occident conștiența de sine a literaturii făcea pare din jocul politic, fie prin subversiune, fie prin expansiunea versiunilor occidentale ale autonomiei cultural-spirituale.
Acum, această autonomie nu mai joacă. Nu este scoasă din joc de vreo cenzură politico-ideologică. Dimpotrivă: este stimulată să se subordoneze altei autonomii, cea financiar-comercială. Este valoros ceea ce se vinde bine. Ceea ce nu se vinde bine nu merită să fie pomenit. Critica literară care, altădată, nu ținea cont de acest criteriu a dispărut. La noi, s-a prăbușit sub povara libertății. În Occident, s-a dizolvat în jocul fundamentalismului de piață.
A devenit nerentabilă?! Nu mai merită să fie încurajată. Nemaifiind încurajată, în pofida faptului că e nerentabilă, triumful financiar-comercialului asupra cultural-spiritualului nu mai are rezistențe subversive ori supraversive.
O întrebare rămâne fără răspuns, totuși: de ce mediile universitare nu au continuat să producă modele de cercetare a literaturii, ori de ce nu le-au adâncit pe cele aflate în circulație? Căci, în fond, critica literară acolo și-a avut izvoarele de înnoire. Aici, la noi, știm de ce: pentru că meritocrația a fost înlocuită cu mediocrația. Cele câteva excepții ce să facă? Confirmă regula. Dar în Occident?
În ultimele trei decenii ale național-comunismului nostru, am tot dezbătut frustrarea că nu am dat nicio mare lovitură literară pe circuitele internaționale. Noi, criticii, am dezbătut acest subiect. Când, după 1990, puteam să vedem dacă nu cumva am răspuns cu prea multă autocenzură sub comunism, am dezertat de pe frontul acestui interes. Dar poate că dacă am mai fi rămas pe acest front al conștiinței, ar fi trebuit să constatăm – și ar fi fost un mare scandal – că nu avem cu ce să dăm o asemenea lovitură. Nu aveam înainte de 1990 și nu avem nici la 30 de ani după. Cu poezia nu ar fi fost de așteptat, deși România a fost sub național-comunism o insulă a unei creativități poetice de mare valoare. Poate cu teatrul… Nu am mai dat nimic de valoare. Poate cu romanul… Aici mocnește posibilul scandal. Cele mai bune romane românești de dinainte de 1990 nu aveau cu ce să cucerească publicul internațional (cum l-au cucerit latino-americanii, de pildă). Nici prin story-ul lor, nici prin virtuozitatea lor estetică. După? Romanele noastre bune au devenit ele însele niște insule pe o mare de maculatură. Dacă însă am fi continuat să avem o vitalitate normală a criticii literare (plus, desigur, șmecheriile de marketing), am fi putut să producem direcții de atac romanesc: mă gândesc, iată, la teme de istorie românească modernă cu implicații internaționale (nu mă gândesc deloc la sacrificarea autonomiei esteticului pentru cine știe ce nou tezism); am fi putut să stimulăm romanescul unor conștiințe vinovate (sau vesele) din subterana criminală a comunismului; am fi putut să selectăm cu precădere construcția de personaje din lumea aristocrației noastre muribunde etc., etc.
Dacă am fi avut o continuitate a conștienței critice, în primul rând ar fi fost necesar să compunem un grup de dialog internațional pentru a ști, pas cu pas, în ce afacere ne aflăm când spunem că ne aflăm în domeniul (autonom, neautonom) al valorilor literare. Poate chiar o instituție cu oarecare greutate, susținută și de stat, și de piața liberă. Una care ar fi putut stimula prin burse naționale de creație literară direcțiile pe care le-ar fi considerat dezirabile.
Dar locul cel mai adânc în care am fi lucrat dacă am fi avut continuitate ar fi fost o foarte importantă conștientizare. Am fi putut înțelege că excelența subversiunii noastre prin critica literară a ținut locul subversiunii directe, prin discurs filosofico-ideologic. Abia acolo, în acel tip de discurs, am fi putut imagina un alt fel de viitor, fie el și doar perestroikist. Abia acolo ne-am fi întâlnit cu dimensiunile reale ale realităților (de pildă, cu problematica dezvoltării durabil-sustenabile). Abia acolo am fi ieșit de sub comunism cu o anume capacitate de a regândi cu capul nostru articulațiile socialului și un proiect de țară.
Continuitatea ne-ar fi permis să ardem iute etapele și să adoptăm un asemenea discurs (care ar fi, de fapt, o recalificare intelectuală). Îl aveam în spate pe Maiorescu, ceea ce economiștii noștri nu aveau. Îl aveam și pe sociologul improvizat Eugen Lovinescu. Și din ciocnirea acestor două abordări ar fi putut ieși dezbaterea care, la noi, n-a mai avut loc. În locul acesta gol și netocmit, ce s-a întâmplat? Cu noi la galerie, tot felul de impostori ai intelectului au umplut scena și au devenit conștiința critică a națiunii. Până în prezent îi auzi făcând planuri din cuțite și pahare și nefiind capabili să le justifice prin realitățile reale ale șirului nostru de modernizări. Nimic din vechile ziduri ale mânăstirii neisprăvite care ne e țara nu ne-a mai putut fi de folos. Am importat o mânăstire în care s-au nevoit alții, nu mai proști, dar cu alte nevoi, cu alte virtuți și vicii.
Când ne-am trezit, unii, alții, era prea târziu. Cei care țineau liturghia erau mândri slujitori ai unei democrații fără față umană.
Am încercat să devenim ceea ce nu eram, căpitani ai deciziilor din imediat, în loc să mediem deciziile politicienilor prin capacitatea noastră de reflecție critică non-stop. Această tradiție s-a pierdut. Corpul de elită care eram nu mai este corp. S-a pierdut, astfel, un prestigiu, o energie, o tradiție. Copacul subversiunii n-a putut să dea ramuri de supraversiune. Și ne-am uitat cu evlavie la niște grupuri de monolog social care erau mult mai puțin dotate să maiorescianizeze ori să lovinescianizeze.
Bai nene mie mi-a zis intelectualii lui Petrov ca unii e comunisti si ailalti e buni, e cu vestul si imi da mie bmw. Pai ce mai stam atata pe ganduri. Votam cu aia care ne da bwv si metafizica.
Ce rezistența, Ioane? Forma de diversiune perfecta pentru un critic care a tras după el toate structurile oculte dându-le fraudulos pensii publice. Când o sa-i cada aceasta mișcare, s/ar putea sa fie Hora demenței naționale la DNA. Iar aia nu prea știu de rezistența prin cultura, ca nu este trecută la resurse bugetare. Cum o fi dat rezistentul asta mii de pensii și indemnizații, e o adevarata pi sa re pe Ro.
Tot cu bățul prin c a cat, ăla chiar urat mirositor, precum numele de împrumut al lui Apolzan, nume n-am. Un talentat prozator al generației 80 a scris o piesa de teatru avându-L personaj principal pe “nume n-am” iar la premiera a fost invitat și Manolescu cu gagica, care s-au cacat pe ei. In sfârșit, cineva îl lovise la c-o a ie pe marele mafiot, care învârtite zeci de ani cu Securitatea ș i partidul, literatura romană, meteahna de care nu se va dezbăra nici in țintirim. Ceea ce e grav, este ca autorul piesei a fost lucrat, pana a fi urmărit bietul om prin parc, fiind adus in pragul nebuniei. Asta-i autonomia esteticului, nu sforaraia lui așa și pe dincolo. Autonomia esteticului nu este nici măcar o tema de teorie literara.
Tema mă interesează, însă e tratată ca la comuniști, și pe considerentul ce deștept sint, ca sunt prost nu mai contează. Cine a trecut pe la comuniști a rămas un vehicul Intelectual periculos pe vecie. Dovada articolul in cauza și tot ce-i invocat pe acolo. patria apriori.
A fost un scriitor roman de geniu cu un romane ca”Bijuterii de familie”, „Cronica de familie”etc care premerg si depasesc orice romane latino-americane ale lui Mario Vargas Llosa,aparute cu 10 ani mai tarziu !Din pacate, mafia literara romana, nici pana astazi nu vrea sa recunoasca geniul..
Manolescu este un criminal ideologic, așa cum s-a angajat in fața lui Ceaușescu, ca își asuma el sarcina ca pana a doua zi scriitorii vor semna un act care va susține celebrele Teze din Iulie. Pentru o asemenea chestie individul merită exclus din toate instituțiile care ii emit lunar indemnizații de merit și membru, cât și denunțat ca un colaborator din umbra al fostului regim comunist.
Manolescu este un împăiat care administrează în centrul Bucureștiului cu contrabandiștii din diverse instituții, un Cazinou pe care DNA încă nu nu îl retrage din folosința fraudulos unor cetățeni liberi la datul cu părerea și pixul. Autonomia esteticului e un fel de a te uita la propriul ombilic și a te declara Dumnezeu. Aceasta autonomie a fost găselnița pentru partid, rezolvarea sarcinii de serviciu a Tov. Manolescu, care de altfel a dat-o in bara de fiecare data, dar nu în fața prostimii unde a câștigat ca un lidere zile mari. Numai ca scriitorii cu lideri sunt niște prosti făcuți grămada.
Manolescu este un împăiat care administrează în centru Bucureștiului cu contrabandiștii din diverse instituții, un Cazinou pe care DNA încă nu nu îl retrage din folosința fraudulos unor cetățeni liberi la datul cu părerea și pixul. Autonomia esteticului e un fel de a te uita la propriul ombilic și a te declara Dumnezeu. Aceasta autonomie a fost găselnița pentru partid, rezolvarea sarcinii de serviciu a Tov. Manolescu, care de altfel a dat-o in bara de fiecare data, dar în fața prostimii .
Articol cu bătaie nostalgica, inadecvat culturii libere. Nu știu cine este autorul, scuze, nu are cărți de referință,meseria de critic literar nu exista decât la comuniști, dar miroase înțepător a fost kulturnic.
Mai, nea Buduca, mata din care elita făceai parte, ca de Manolescu furăm lămuriți? Elita literaturii e la fel ca elita parfumurilor. Gusturi, sezoane, saloane .Buduca, îți dau un sfat. Apucăturile tale dirijist uteciste peceriste, susținute de un vin bun, emana o duhoare ontologică de prost sadea.De Părerile lui Manolescu nu mai sunt interesați decât pensionarii securiști, analfabeți, la care tezele lui au avut priză, pe care îi păstorește ca șef de cuib.
Excelenta analiza!
„principiul autonomiei esteticului ca pe o armă politică” … PERMANENTUL slogan al golanilor de pe strazi si din canale !!!