În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
Constantin nu-şi amintea ori nu dorea să-şi amintească prea multe dintre cele trăite în Lagărul Special 01. Ceea ce relata venea parcă dintr-un film care poate că a fost adevărat, poate nu. Cele mai multe amănunte, scribul le-a aflat din mărturiile de la procesul de mai târziu. Comandantul Schmidt a fost indiscutabil un psihopat, deşi nu se încadra în nici una dintre entităţile descrise în cărţile lor de Kraft Ebing, Magnus Hirschfeld sau de celebrul unchi Bruno, cărţi pe care Al Nouăzeci şi nouălea le-a citit mai mult pe ascuns în adolescenţă1. Poate bunul cititor mai ţine minte „moartea elegantă” amintită de scrib într-o viaţă petrecută cu multe secole în urmă. Bineînţeles că tânărul n-avea de unde să cunoască acel episod, altfel ar fi putut să-l recunoască practicat din nou în secolul al XX-lea. Când pedepsea – şi pedepsea zilnic –, Fritz Schmidt nu era atât de atent să provoace durere fizică, deşi aceasta nu lipsea niciodată, cât să umilească victima. În mintea lui, torturile trebuiau să reprezinte adevărate spectacole, la care uneori chema şi soldaţii să asiste şi chiar şi prizonierii din boxele pentru porci, „lojile teatrului”, cum le numea el. (Alteori, se spunea, înscena noaptea „spectacole” doar pentru sine, în locuinţa lui de la etaj. De unde, în urma unor asemenea întâmplări, nefericiţii rar s-au mai întors vii.) Totul se petrecea cu multă butaforie şi familia lui Ruppert a putut afla chiar şi în scurta perioadă petrecută în Lagărul Special 02 la ce folosea croitoria. Zi şi noapte, ferma era acoperită de sunetele unor difuzoare puternice care împrăştiau ba discursuri ale lui Hitler, ba muzică de Richard Wagner. Uneori, „spectacolele” erau acompaniate şi de fragmente din simfoniile lui Beethoven. („Era singurul lucru bun pe care l-a ordonat bestia, îşi amintea Al Nouăzeci şi nouălea, chiar dacă nu te puteai odihni nicicând, măcar nu auzeai urletele celor torturaţi”.) Schmidt era interesat în special de victimele-femei. Pe bărbaţi îi ucidea mult mai simplu şi mai repede. Cele alese pentru următoarea execuţie-spectacol ştiau din timp ce li se pregăteşte pentru că erau duse la croitorie unde li se croiau costumaţii dintre cele mai fantasmagorice, iar cu o seară înainte de spectacol erau readuse în curte şi legate în noaptea respectivă pe un scaun special, „tronul curvelor”. Vai de capul lor dacă se scăpau pe ele ori dacă îşi stricau în vreun alt fel costumaţia sau coafura. Unele execuţii au fost filmate şi se spune că obsedatul se delecta noapte cu vizionarea lor. Nu acelaşi lucru l-a simţit asistenţa de la proces, chiar şi unii dintre inculpaţi astupându-şi ochii atunci când s-au proiectat acele mărturii indubitabile.
Şi cu toate astea, despre Fritz Schmidt se spunea că avea o cultură temeinică, iar noaptea, când, în sfârşit, ceilalţi dormeau, citea. Cei ce au avut acces în locuinţa sa de la etaj au povestit că avea acolo un perete lung acoperit cu rafturi cu cărţi. Frantz Schmidt, se mai vorbea, nu dormea niciodată. În cazul lui, vorbele „dracul nu se culcă!” se potriveau de minune.
Esther aştepta cu groază să-i vină şi ei rândul, sperând totuşi să fie omorâtă înaintea fetei ei. Nici măcar scenariile cu idilica viaţă de la Geneva, pe care şi-a impus să şi le repete la nesfârşit, n-au mai avut nici un efect.
Când a apărut un paznic care le-a aruncat în boxă nişte uniforme de prizonieri, n-au ştiut cum să interpreteze evenimentul. După câteva minute, mama şi fiica au fost scoase în curte, alături de alte câteva deţinute acum îmbrăcate, iar, după o vreme, au fost mânate afară pe poarte lagărului.
– Uită-te bine după ele, că n-o să le mai vezi, jidane! i-a spus un soldat lui Constantin. „Jidane”? Nu i s-a mai adresat nimeni până atunci aşa.
Într-adevăr, nu le-a mai văzut niciodată. I-au trebuit ani de cercetări pentru a afla cum au murit, în crematoriul cărui lagăr s-au sfârşit. „Patruzeci şi şapte!” Câtă vreme ei au fost transformaţi în „porci”, tata a continuat să-i slujească! Pentru Al Nouăzeci şi nouălea, nici faptul că aşa îi mai ţinuse pe ei în viaţă n-a reprezentat o circumstanţă atenuantă.
Al Nouăzeci şi nouălea a mai rămas singur în „boxa sa” doar câteva zile. Până când, într-o dimineaţă, a fost adus un grup mai mare de prizonieri. Dezbrăcaţi, după ce au trecut prin „discursul de bun venit” al lui Schmidt, au fost repartizaţi şi ei în cocini. În cea a lui Constantin a fost împinsă o pereche cu doi copii. Buimăciţi şi ei de cele prin care tocmai au trecut, noii veniţi n-au apucat să deschidă gura, când Al Nouăzeci şi nouălea a fost scos şi dus la cancelarie. Aici i s-a repetat că n-are de ce să se teamă, dacă tatăl său se va întoarce la munca sa. (Ocazie cu care a aflat şi Constantin că Ruppert ar fi defectat şi că, probabil, de aceea au fost mutaţi din primul lor loc de detenţie – incomparabil mai uman – în Lagărul Special 02. Şi a mai tras concluzia Constantin că se mai spera ca în schimbul familiei sale, Standartenführer-ul să se întoarcă la uzinele sale. Dar, cel mai important era că i s-a spus că şi mama şi sora sa mai trăiau.) Şi i s-au făcut şi două concesii lui Constantin, acesta primind o uniformă de deţinut, astfel nemaifiind obligat să stea în pielea goală, asemenea celorlalţi „porci”. (Uniforma aceea curată şi călcată, aşa cum avea grijă comandantul de întreaga butaforie a lagărului, a fost îmbrăcămintea de care s-a bucurat cel mai mult Al Nouăzeci şi nouălea în viaţa sa. În amintiri, ea s-a legat de coşmarurile trăite, dar la vremea aceea, i s-a părut o binecuvântare.) A doua concesie a fost aceea că a fost mutat la bucătărie. Însemna că tatăl lui era încă socotit recuperabil şi că Ruppert continua să fie extrem de important pentru conducerea nazistă. („Dacă taică-tău îşi va vedea de treabă ca înainte, vă veţi întoarce şi voi în reşedinţa de la Linz. Iar dacă în fabricile conduse de el va fi terminată arma victoriei, veţi duce o viaţă cum nici măcar nu puteţi visa!” şi „Dacă taică-tău se va întoarce, va fi avansat general, din prima zi!”) Aflat încă sub impresia noii sale situaţii, fericit că mama şi sora sa mai trăiesc, dar începând să-şi urască tatăl, o ură care nu i-a dispărut niciodată2, Al Nouăzeci şi nouălea a rămas singur în bucătărie. Tot personalul era ocupat cu un „spectacol special” pe care-l anunţase comandantul nebun, iar nefericita, fardată şi îmbrăcată într-o rochie lungă din atlas alb strălucitor, dar decupată la sâni, cu voaluri bogate şi bijuterii (se pare) adevărate, cu „coroana cu falusuri” prinsă în părul fantezist coafat, şedea deja din seara trecută pe „tronul curvelor” şi, din când în când era violată de câte un paznic. După care două femei îi aranjau ţinuta la fel de impecabil ca la început. Era un spectacol special întrucât victima era cu adevărat frumoasă şi Schmidt nu dorea să piardă nici cel mai mic episod, fiind atât de mândru de reuşita sa, încât i-a obligat pe aproape toţi paznicii, dar şi pe „porcii din lojă” să asiste, să guiţe şi să aplaude. Şi vai de cel ce nu guiţa şi nu aplauda suficient de convingător fiecare umilinţă şi fiecare urlet disperat al „reginei curvelor”. Căreia i se striga mereu „Zâmbeşte! Bucură-te! Zâmbeşte!”. Şi pentru a nu fi lovită în plus, cât mai putea, a zâmbit şi ea3.
Al Nouăzeci şi nouălea a rămas singur în bucătărie, când a sosit maşina cu pâine. Soldatul rămas să-l păzească l-a trimis să descarce, iar el şi cu şoferul s-au oprit la un păhărel. (Nu era nici un pericol să fie prinşi, toată lumea voluntar ori silnic era atentă la „reprezentaţia” anunţată.) Se înserase, difuzoarele tunau muzică de Richard Wagner, militarii de pe cele două turnuri de observaţie priveau şi ei la „spectacolul” propriu-zis, care se pare că începuse. Constantin a ieşit nestingherit pe curtea mare a lagărului. Încă nu i-a trecut prin cap să fugă, dar şi-a pus aceeaşi întrebare la care n-a ştiut să răspundă cu un veac şi jumătate mai devreme nici Pip, Al Nouăzeci şi treilea, care, copil fiind, a văzut un lung şir de prizonieri de război trecând cu privirea în pământ pe drumul de la Milano, prin Segrate: nici Pip, atunci, nici Constantin, cu atâta vreme mai târziu şi probabil că nici alţi mii de oameni, indiferent când, n-au putut pricepe cum un număr atât de mic de paznici poate ţine în frâu un număr incomparabil de ostatici. Care, ostatici, dacă s-ar unii, i-ar doborî în mod sigur pe cei ce-i urgiseau. Dar pentru asta, câţiva revoltaţi ar trebui să moară şi nici unul dintre ei nu este dispus s-o facă. Aşa a gândit Pip, Al Nouăzeci şi treilea la Segrate, aşa au gândit probabil mii de oameni văzând cum peste tot, cum câţiva inşi, numai fiindcă au ştiut să se organizeze, stăpânesc lumea. Aşa a gândit şi Constantin, ieşit din Lagărul Special 02 şi privindu-l din faţa porţii, din afară. Într-adevăr, îşi spunea Constantin, cum este posibil să răbdăm impasibili inimaginabilele grozăvii ale unui nebun, noi, vreo două sute de oameni, când se pare că în tot lagărul nu sunt mai mult de zece paznici? Chiar şi dacă am număra doar bărbaţii, tot suntem vreo optzeci! Ei au arme, dar şi noi avem mâinile libere! Cum să nu răpună opt oameni unul singur? Constantin stând în faţa marii porţi a fermei, trebui să-şi recunoască uimit că până atunci, acolo în cocină, nici el nu a gândit nici o clipă planuri de revoltă. Ca şi toţi ceilalţi prizonieri, s-a mărginit să se tot întrebe şi el: „Doamne, de ce tocmai eu? De ce tocmai eu, Doamne?”
Noaptea cădea repede şi totul părea ireal acoperit de muzica lui Wagner dată la maximum peste lagăr. Când s-a auzit discursul Führer-ului, pentru „obişnuiţii casei” semn că în curând va începe „spectacolul” propriu-zis, Constantin a început să gândească un plan de a-i ridica pe toţi prizonierii împotriva unor paznici mult mai puţini decât a bănuit el şi ceilalţi deţinuţi. Urletele lui Hitler au încetat şi din difuzoare a explodat începutul Simfoniei a V-a de Beethoven, iar Al Nouăzeci şi nouălea a constatat că nu-i trece nici un plan realizabil prin cap. În schimb, după ce a auzit întâmplător în scurtul lui popas în bucătărie că ambii câini ai lagărului s-au îmbolnăvit – unul de la celălalt – şi au murit amândoi, tânărul şi-a făcut un calcul simplu: dacă va dispare acum în întuneric, n-o să se descopere decât cine ştie când lipsa sa, destul ca el să se poată îndepărta – poate – suficient. Cum n-aveau în clipa aceea cu ce câini să-l urmărească, ar trebui să plece mai mulţi soldaţi să-l caute. Or, cum tocmai i s-a relevat, îngrozitorul lagăr dispunea de foarte puţini paznici4.
Constantin a dispărut în întuneric. Tot la proces a aflat că a fost singurul prizonier care a reuşit să evadeze din Lagărul Special 02. „Şi cât a fost de simplu!” gândi el.
1 Fritz Schmidt, al cărui nume real nu a putut fi identificat nici în sala de judecată – procesele, deşi derulate cât se poate de atent, erau prea multe şi nu era timp pentru investigarea în profunzime a unor asemenea „detalii” -, Franz Schmidt s-a comportat şi în faţa judecătorilor, a presei şi a publicului ca un nebun: nu numai că n-a negat niciuna dintre oribilele acuzaţii ce i s-au adus, nu numai că n-a căutat nici o scuză pentru faptele cu adevărat cu totul îngrozitoare pe care le-a comis, dar a povestit cu emfază şi lucruri teribile care nici măcar n-au fost aduse în discuţie de către procurori. Spre deosebire de alţii, doar rămaşi fanatici în crezul lor şi convinşi că „poporul nu i-a meritat”, acest împricinat părea încântat să retrăiască aievea scenariile sale imaginative erotice, sadicele scene de coşmar.
2 Constantin şi-a urât până la capăt tatăl pentru că şi-ar fi salvat pielea, sacrificându-şi familia, iar Ruppert nici măcar nu s-ar fi putut disculpa în faţa fiului, nici măcar el neştiind cu exactitate cine l-a răpit în noaptea aceea de 23 spre 24 august 1944. De atunci, a avut suficient timp să analizeze cele ce i s-au întâmplat, dar n-a aflat nici prin deducţii, nici de la răpitori şi nici măcar din actele procesului de ce a avut acel regim special în perioada cât a fost ţinut singur într-un castel din sudul Franţei. De ce nu l-au dus în America spre a-i folosi expertiza de partea aliaţilor, aşa cum a aflat, ulterior, în legătură cu alţi prizonieri importanţi? L-au păstrat acolo poate pentru un eventual schimb cu un grangure de-al lor, aşa cum, de asemenea ştia că s-a mai făcut. Cum să-i explice lui Constantin – dacă ar fi avut prilejul s-o facă – ce i s-a întâmplat, că el n-a defectat sacrificându-şi familia, că singurul lucru de care era sigur era că n-a dezertat de bunăvoie şi de capul lui?
3 Filmul acesta din colecţia lui Schmidt a fost prezentat la proces. Şi n-au fost omise nici scenele în care erau surprinşi „porcii guiţând” şi aplaudând de zor. (După şaptezeci de ani, o copie a acelei pelicule a fost obţinută, prin cine ştie ce mijloace, de o casă de filme, iar remixul color a fost difuzat contra cost prin internet pe un site sado-maso.)
4 Şi, referitor la câini: mai târziu, un fost prizonier dintr-un alt lagăr, de data asta un lagăr din Uniunea Sovietică, i-a povestit că gardianul, ca să se distreze, a asmuţit dulăul asupra sa. Prizonierul s-a aruncat pe spate şi a îmbrăţişat câinele. A urmat o scenă de mare prietenie între om şi animal, până ce paznicul, ieşindu-şi cu totul din fire, a împuşcat „dulăul trădător”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.