CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (70)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Tot ferindu-se de oameni, Al Nouăzeci şi nouălea nu a mai putut să ţină drumul drept spre răsărit, unde se găsea locul cel mai apropiat de ieşire din uriaşa zonă ocupată de nazişti şi de aliaţii lor. Aşa că a umblat mai mult în zig-zag. Patruzeci şi şapte! Mai târziu, refăcând pe o hartă adevărată itinerarul parcurs orbeşte, a constatat că paşii l-au purtat prin Slovacia, că a intrat în Polonia şi în Ungaria, în interiorul graniţelor acelora de după război. Chiar şi în nord-vestul României în hotarele ei de dinainte de război.

Într-o seară, în plină iarnă, văzând în întuneric un pâlc de case luminate, a lăsat prudenţa la o parte şi a intrat în mica localitate. Era atât de epuizat încât pur şi simplu nu-i mai păsa de ce i s-ar putea întâmpla. Tot ce-şi dorea era să ajungă undeva – oriunde – la căldură şi să fie lăsat să doarmă. Nici foamea nu şi-o mai simţea. „O să mor, îşi tot repeta în mod mecanic, o să mor fără măcar să-l mai întâlnesc pe tata şi să-l scuip în obraz”.

În mica localitate, nici sat, nici oraş, intră în cârciuma surprinzător de plină cu bărbaţi. Se miră: „Ăştia n-au fost duşi pe front?” Constantin a mai fost în Ungaria, în copilărie, la nişte rude din partea lui Ruppert. Deci şi rude de-ale sale. Fusese la Budapesta şi metropola i-a lăsat o imagine mirifică puştiului venit din provincia bănăţeană. Acum a dat de o cu totul altă Ungarie, unde Miklós Horthy fusese arestat de către nemţi, după ce şi fiul său a fost răpit. (Poate că şi fiul lui Horthy a fost dus în iadul lui Fritz Schmidt, gândi Constantin, poate că l-a şi văzut acolo, gol într-o cocină. Cum să-l fi recunoscut¹?) În locul lui Horthy, conducea ţara cu mână de fier Ferenc Szálasi şi orice aparenţă de legalitate a fost dată uitării. Evreii care nu încăpeau în trenurile morţii erau împuşcaţi pe sloiurile de pe Dunăre şi aruncaţi în apă (după ce trebuiau să se dezbrace şi să-şi lase toate lucrurile gheaţă). Dar şi mulţi unguri au dispărut. Chiar şi din micul orăşel unde a nimerit Al Nouăzeci şi nouălea. Care abia de rupea trei-patru cuvinte maghiare.

Dacă n-ar fi ajuns în halul acela de epuizare, Constantin ar fi evitat să pătrundă într-o aşezare mică: nu de mult, şi-a mai spus că, dacă n-o să mai reziste te miri unde pe gerul iernii, se va strecura într-un oraş mare. Acolo ar avea mult mai multe şanse să treacă neobservat. Într-un sat sau chiar într-un orăşel, toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi un străin este imediat remarcat. Cu atât mai mult dacă nici măcar nu se descurcă în limba localnicilor. Însă hotărârea aceea a luat-o de mult, cu vreo lună în urmă, când a mai avut puterea să judece limpede. De atunci a trecut o veşnicie, frigul şi foamea s-au tot acumulat şi el umbla năuc, condus de gânduri transformate în simple automatisme. Constantin parcă a redevenit copilul de un anişor care tocmai a ajuns să se ridice în două picioare şi care porneşte plin de hotărâre într-o direcţie oarecare. Dacă îl întorci spre celălalt perete, va continua să umble cu aceeaşi îndârjire în noua direcţie.

Urmărit de privirile celor din tavernă, fără să scoată un cuvânt, străinul s-a apropiat de stăpânul localului şi a cerut cu un gest ceva de mâncare şi de băut. Privit, la început, cu suspiciune, când a pus pe tejghea o bancnotă germană, care până atunci i s-a părut inutilă, parcă a auzit ridicându-se din jur un suspin de uşurare. Iar după ce a mâncat, pentru prima oară după mai multe luni, o mâncare caldă şi a şi băut o palincă, oboseala l-a doborât cu totul.

S-a trezit într-un pat adevărat, sub o dună adevărată şi într-o odaie curat zugrăvită şi cu mobilă adevărată. Cu mobilă veche, poate chiar de oarece valoare.

După ce a adormit în cârciumă, oamenii au început să-şi dea cu părerea ce căuta tânărul străin acolo, cine era şi de unde a venit. Şi, mai ales, pentru ce a venit. Cineva a spus că a auzit un hârâit de automobil, cu puţin înainte de a intra intrusul în local. Ceilalţi n-au auzit acel automobil, însă, printre atâtea glasuri şi de nu erai atent, puteai foarte uşor să nu auzi ce se întâmpla pe drum. Chiar şi noaptea. Spusele celui care totuşi a sesizat zgomotul motorului de automobil au fost, se pare, decisive în încadrarea străinului: păi, dacă ar fi venit pe jos, ar fi fost clar fie că nu era decât un amărât fugind de urmăritorii săi, fie cineva vagabondând fără nici un gând dintr-un loc într-altul, asemenea atâtor amărâţi ce şi-au pierdut apropiaţii şi averea şi rătăceau prin lume asemenea lui Ahasverus, jidanului rătăcitor. Dar dacă a sosit cu un automobil şi, mai ales, dacă avea haine şi bani germani, însemna că a sosit cu un scop bine definit.

De când cu regimul lui Szálasi, nemţii erau şi mai prezenţi în Ungaria. Populaţia îi accepta uşor: odată cu alianţa cu Reich-ul oamenii au dus-o mai bine. Şi orgoliul naţional le-a fost satisfăcut de Hitler, după ce o mare parte de teritoriile pierdute prin pacea de la Trianon au revenit sub administraţie maghiară. Dar cu cât se apropia mai mult frontul de graniţă, viaţa a devenit tot mai nesigură şi în interiorul ţării. Puteai fi ridicat oricând, iar ceea ce nu poruncea Szálasi, făceau germanii. Străinul sosit într-o seară în cârciumă era evident un german. Iar localnicilor, din vorbă în vorbă, le era tot mai limpede că a venit cu ordine precise. Ţara era plină de nazişti şi în uniformă, şi în civil. Într-o localitate vecină, tot aşa, într-o seară a venit un neamţ de asemenea în haine civile. Şi tot la restaurant. Numai că acela o rupea binişor în maghiară. A tot vorbit cu oamenii, a aflat ce a vrut să ştie şi, peste doar două zile, au apărut nişte jandarmi unguri, au ridicat doi din dintre vorbăreţi, i-au dus în pădure şi i-au împuşcat. Da, cea mai elementară regulă a devenit că trebuia să fii extrem de atent cu cine stai de vorbă, să te faci că eşti dispus la orice discuţie, dar să nu te dai mare, să pretinzi că nu cunoşti nimic, chiar să te prefaci tâmpit. (Ceea ce le-a reuşit la foarte mulţi băştinaşi: chiar în localul unde a nimerit şi Al Nouăzeci şi nouălea, un ofiţer superior german a fost auzit spunându-le comesenilor săi că e foarte mirat că nimeni nu l-a prevenit până atunci că în Ungaria sunt atâţia proşti. El nu ştia, zâmbeau pe sub mustăţi localnicii, cât se străduiau ei să pară proşti.) Da, mai bine tâmpit decât să te pomeneşti împuşcat pentru nimic la marginea orăşelului!

Constantin a fost tratat cu multă bunăvoinţă, chiar cu respect. A rămas în casa unde s-a trezit în prima dimineaţă după noaptea aceea de la cârciumă şi a fost socotit un oaspete de onoare. Localnicii îi aduceau, pe rând, de mâncare, refuzând cele câteva bancnote pe care străinul le mai avea asupra sa, îi aduceau lemne, ba se şi îngrijeau să-i facă focul. Sub pretext că nu se pot înţelege cu el, nu purtau decât un dialog mut şi, după ce-l serveau, se grăbeau să dispară. Situaţia era cu totul neobişnuită, asta o ştia şi Constantin, atent la fiecare zgomot din stradă fiindcă se aştepta ca şi autorităţile să se sesizeze de apariţia unui străin socotit de băştinaşi atât de important. Aşa că raţiunea îi spunea, îi repeta, îi spunea iarăşi, îi poruncea să dispară cât mai repede – cât mai putea s-o facă -, însă în încăperea aceea caldă era atât de bine, iar el simţea cum îi revin forţele tinere cu fiecare zi ce trecea. Pur şi simplu nu a fost în stare să ia decizia de a părăsi singurul cuib pe care l-a găsit de peste o jumătate de an. Cu toate spaimele ce nu-l părăseau nici o clipă, din fiară hăituită, începea să se simtă iarăşi om. Al Nouăzeci şi nouălea nu avea încă nici douăzeci şi trei ani împliniţi.

Casa în care l-au cazat nu era locuită. Ea a aparţinut unei familii de evrei aflate de multe generaţii acolo. Înainte de a fi deportaţi, foştii stăpâni ai gospodăriei au dat cheile unor vecini şi i-au rugat să aibă grijă de cele lăsate acolo, până ce – cu ajutorul Domnului – se vor întoarce. Oamenii aceia făcea parte din categoria „evreilor de treabă”, a evreilor cu care localnicii erau obişnuiţi şi nu intrau în percepţia jidanilor de pe caricatura mare, de care a făcut rost Jeno, stăpânul restaurantului şi pe care a pus-o în sala de mese. (Jeno a avut tot interesul să susţină propaganda antisemită: doar câteva case mai încolo s-a aflat o altă cârciumă, iar aceia îi aparţinea unui evreu, Klein. Pentru o localitate mică, o asemenea concurenţă era destul de stânjenitoare. Mai ales în mijlocul unei populaţii în care majoritatea bărbaţilor erau pe front, iar ceilalţi o duceau prost. Ca să nu mai amintim că în cealaltă parte a orăşelului mai era un local, acela fiind chiar cel mai dichisit şi a aparţinut tot unor evrei, familia Blau. Când evreii au fost deportaţi, afacerile lor s-au sistat de la sine, aşa că Jeno a obţinut monopolul în domeniu.) În alte localităţi, n-au fost date flăcărilor doar sinagogile, ci şi gospodăriile părăsite. Acesta era şi îndemnul autorităţilor: să nu rămână nici amintirea evreilor pe acele pământuri. Dar în mica localitate, oamenilor le-a fost de neînţeles cum să arzi lucruri pe care le mai poţi folosi?! Iar evreii, se ştie, au tot adunat tot felul de bunuri de calitate… Ca hârciogii. Aşa că Al Nouăzeci şi nouălea trăia de aproape o lună într-o clădire afurisită, dar căreia se spera (în taină) să-i dispară cu vremea blestemul şi să poată fi repusă în circuit, ea şi tot ce a rămas în ea.

Constantin parcă a fost uitat acolo. „Parcă”, însă primea cu aceeaşi regularitate mâncarea adusă de o tânără din casa vecină. Cu care a început să înveţe ungureşte. Pe urmă, relaţia lor a devenit mai strânsă. Noaptea Anului Nou 1945 i-a prins împreună. O noapte pe care instinctul de femeie a făcut-o sărbătorească. O noapte diferită, o noapte pe care amândoi şi-o vor aminti întotdeauna. (Cu un an în urmă – de la care a trecut o veşnicie – au trebuit să fie prezenţi în uzină de anul nou. Cu doi ani în urmă, petrecerea de revelion din vila din Linz a fost un eşec, lumea s-a îmbătat, mama a izbucnit la un moment-dat în lacrimi şi a părăsit oaspeţii şi totul a culminat cu o alarmă. A fost o petrecere elegantă, cu o masă atât de îmbelşugată cum nici în vreme de pace nu a văzut tânărul, cu uniforme de paradă şi toalete scumpe, dar o reuniune total ratată.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.