CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (79)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Nu-i adevărat, toţi ne învârtim în acelaşi acvariu, trebuie doar să reuşim să-i vedem şi pe ceilalţi. Constantin şi-a pierdut această capacitate, însă nu şi Vanda. Vanda a fost o pasăre care nu reuşea să stea nici o clipă locului. S-a potrivit perfect cu Constantin, care şi el era încă exuberant. Vanda l-a văzut, l-a monitorizat într-o clipă şi l-a înşfăcat. Culmea, în loc să se bucure, la început Constantin s-a opus. Dar de Vanda, dacă şi-a pus ceva în cap, nu puteai scăpa atât de uşor. Pe urmă a mulţumit Domnului că i-a trimis-o pe Vanda

Au trăit împreună aproape doi ani. Nu s-au căsătorit fiindcă Al Nouăzeci şi nouălea nu avea „acte adevărate” şi tot amâna să şi le facă. Au trăit împreună aproape doi ani şi au fost anii cei mai fericiţi din viaţa lor. Într-o dimineaţă de marţi, Vanda, care nu reuşea să stea niciodată locului, a început să pirueteze pe stradă. Cu o rotire mai largă, avântul luat a scos-o de pe trotuar şi o maşină venită în viteză a doborât-o şi a trecut peste ea. Când a murit Vanda, Constantin a suferit mai mult decât a suferit în toate experienţele atât de cumplite prin care a pătimit. Constantin şi-a pierdut mama, sora, tatăl (pe care însă continua să-l urască, „Tata a continuat să-i slujească…”), copilul (ca şi pierdut şi acela). Nu mai avea pe nimeni. Când a pierdut-o pe Vanda, a înţeles în felul său ceea ce s-a întâmplat: dacă ajungi să iubeşti cu adevărat pe cineva – şi Constantin n-a iubit atât de intens pe nimeni ca pe Vanda -, dacă ajungi să iubeşti cu adevărat pe cineva, rişti să te expui la cele mai cumplite suferinţe, dacă acela (aceea) pleacă primul. Concluzia lui Constantin: să nu iubeşti niciodată! Iar el, bărbat încă tânăr, bine făcut, elegant, atrăgând atenţia pe stradă, a refuzat cu această convingere să mai iubească pe cineva, chiar şi atunci când au pus ochii pe el şi alte fiinţe din marele acvariu. „Nu iubeşti cu adevărat decât dacă suferi intens pentru fiinţa dragă” şi-a spus, gândind că dacă i s-ar povesti că una dintre celelalte femei pe care le-a avut a murit, n-ar fi fost peste măsură de impresionat. „Nu iubeşti cu adevărat decât dacă suferi intens pentru fiinţa dragă” – iar el nu mai voia să sufere.

„De ce au trebuit să mi se întâmple toate astea tocmai mie? De ce? N-am luptat eu cu toate puterile? Şi de ce, acum când a mai fost un licăr de viaţă în mine, a trebuit să… să moară şi Vanda?”

La treizeci şi doi ani, Constantin, fiul lui Ruppert şi al Estherei, s-a prăbuşit în sine. Obişnuitul tumult al motorului său interior nu se mai făcea auzit afară. Cât mai exista din el? Reuşise, până la urmă, să se aşeze undeva, într-un apartament închiriat la etajul al treilea al unei clădiri cu patru caturi, îşi găsise şi o slujbă, întâlnit pe stradă sau pe casa scărilor, întotdeauna aranjat la patru ace, părea omul cel mai echilibrat cu putinţă. Politicos, însă evitând orice discuţie, în jurul părului alb al Celui de Al Nouăzeci şi nouălea sclipea aura de mister. Au trecut anii şi n-a fost văzut niciodată în tovărăşia cuiva, acasă nu era vizitat de nimeni, în viaţa sa părea să nu existe nici o femeie. („Cum e posibil? Un bărbat atât de distins, atât de bine?” Cele câteva tentative ale unor peţitoare de ocazie s-au lovit de un zid. Nici unde lucra straniul personaj nu se ştia (deşi asta chiar că nu trebuia să constituie un secret). Scribul a întrebat vecinii şi unii i-au povestit unele lucruri despre Al Nouăzeci şi nouălea, alţii i-au contrazis cu spusele lor. Dovezi precise despre Constantin, scribul n-a aflat. Se pare că nici n-a avut ce afla despre desfăşurarea unei vieţi în care protagonistul şi-a impus atât de hotărât să nu iubească, ca nu cumva să mai ajungă să mai piardă o Vandă. „Am suferit destul!” îşi tot spunea lui înşişi, aşa că altcuiva nu i-a mai spus decât strictul necesar.

Ce să mai consemneze scribul despre un asemenea personaj ce nu şi-a mai făcut niciodată nici măcar o „legitimaţie adevărată”? Constantin – Ahasverus, când văzut drept nazist, când drept evreu, când spion american… Ca în cazul lui Ahasverus, unii au avut dovezi că a asuprit evreii, alţii că, sub influenţa Estherei, i-ar fi salvat, unii aduc mărturii că n-a fost vorba decât despre pantofarul evreu care l-ar fi profanat pe Iisus pe drumul crucii, fiind condamnat pentru aceasta să nu moară până la revenirea Mântuitorului pe pământ, alţii… Sunt şi dintre aceia care pretind că ar fi murit atunci când şi-a prins pletele lungi în crengile unui copac… Şi e vorba despre acelaşi personaj mergând pe pământ văzut şi nevăzut, recunoscut şi confundat, aducând pacea celor meniţi morţii şi provocând pogromuri. Cum scribul i-a acompaniat pe Cei O Sută, încercând să evite miturile nesusţinute de probe materiale – şi n-a reuşit! -, încearcă să se delimiteze şi de Ahasverus, cel din textele biblice, din Tora şi din Evanghelii, precum şi de atât de influentul roman popular german din 1602, menit să stigmatizeze pentru vecie toţi evreii. Dacă nu s-ar delimita de toate aceste surse, n-ar putea pretinde ca măcar una dintre informaţiile relatate despre acest Constantin asimilat unui anume Ahasverus ar avea vreun temei. Că, de pildă, ar fi murit în A.D. 2006. Sau, în general, că ar fi murit.

Şi, totuşi! Iată ce spune Borges: „Legenda începe în cer. În cer era cineva care, secole şi secole, am putea spune, într-un număr infinit de secole, s-a perfecţionat continuu şi apoi a înţeles că în următoarea reincarnare va deveni Buda”¹. Bietul scrib nu exclude ca şi alte legende să se nască în cer, în cer să mai fie şi alţii care, secole şi secole, am putea spune, într-un număr infinit de secole, s-au perfecţionat continuu şi apoi au înţeles că în următoarea reincarnare vor deveni Moise, Cristos sau Mahomed. Sau Ahasverus.

Se pare că fiecărei vieţi îi este permis un număr limitat de evenimente extraordinare, iar Constantin şi-ar fi epuizat în doar puţini ani toate situaţiile limită. Mulţi oameni se sârşesc timpuriu după asemenea experienţe. Dar nu există reguli. Cu trei secole mai devreme, Al Optzeci şi optulea, cel numit de scrib Ambrogio I, s-a întrebat cu insistenţă „Cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?”. Ambrogio I, fondatorul dinastiei de la Segrate, o apariţie la fel de distinsă ca şi Constantin, a încercat să spargă limitele cunoaşterii. N-a reuşit şi „a mai trăit mult, foarte mult – cinzeci şi patru de ani -, până când Dumnezeu şi-a adus aminte şi de el. Poate că l-a uitat, fiindcă nu L-a mai exasperat cu veşnicele-i întrebări…” În schimb, cu trei veacuri mai târziu, Al Nouăzeci şi nouălea, Constantin, fiul unui fost Standartenführer şi al unei evreice, nu s-a oprit cu întrebările: să-şi amintească? să nu-şi amintească? Precum şi întrebările ce veneau din senzaţiilor doar de el resimţite şi nesesizate de nimeni altcineva. Şi, aşa cum, în realitate, Dumnezeu nu l-a uitat nici o clipă nici pe Ambrogio I fiindcă nu-L mai sâcâia cu întrebări al căror răspuns oricum nu ar fi fost în măsură să-l priceapă, aşa nu l-a uitat nici pe Constantin. Şi deoarece nu există reguli pentru puterea noastră de înţelegere, pe Constantin l-a lăsat să mai trăiască mult, foarte mult – se pare că tot cinzeci şi patru de ani. Datele diferă. Totuşi, se pare că a murit prin A.D. 2006. (Dar asta este doar o presupunere.) Fără vârstă, impunându-şi să nu mai iubească pe nimeni, a cutreierat cartierul şi oraşul, zi de zi la aceeaşi oră. Cu documentul în limba rusă, eliberat de Direcţia Penitenciarului Sovietic. Când a fost deschis apartamentul său de la etajul III al unei clădiri cu patru caturi, n-a mai fost văzut de foarte multă vreme. Se crede că din A.D. 2006.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.