CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (80)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

AL O SUTĂLEA

Gheorghe

(1944 – )

Să rezişti!

Cine este Al O Sutălea­? Lui Gyuri, i-au spus, mai mult în glumă, Gheorghe. Şi Gheorghe a rămas.

Iată, după ce a trăit şi a murit de atâtea ori, scribul a ajuns şi la cea de a o suta biografie. Şi tocmai acum mai mulţi cititori, dintre cei mai răbdători şi acceptând povestea fără să încerce vreodată să intervină în desfăşurarea ei, tocmai acum mai mulţi cititori insistă pe lângă scrib şi-l somează în mod imperativ:

– Nu cumva să nu recunoşti că scribul eşti chiar dumneata!

– ?!

– E evident! Degeaba încerci să te mai ascunzi!

– Bine, dar asta ar însemna că aş fi avut un bunic Standartenführer, că bunica mea ar fi murit într-un lagăr de exterminare nazist şi că eu însumi m-aş fi născut într-o mică localitate din pusta maghiară. Nimic nu se potriveşte, nimic nu e adevărat din toate astea!

– Degeaba te încăpăţânezi, îi tot răspund acei oameni, scribul eşti dumneata! Păi, nu vezi că şi numele voastre sunt identice?

– Pe lumea asta trăiesc mii şi mii de Gheorghe…

Discuţia se termină întotdeauna în coadă de peşte.

Pe stradă, cum ce a ieşit din Marea Bibliotecă, paşii scribului se interferează cu cei ai doctorului Umar, despre care a notat că a murit în condiţii suspecte cu un veac în urmă. Bunul cititor este rugat să-şi aducă aminte de experienţele asupra crabilor făcute de Rudolph, străbunicul Celui de Al O Sutălea, experienţe inspirate din cele ale savantului african. Doctorul Umar a spus: „Turci, arabi, italieni sau asiatici, toţi trebuie să mănânce. Or, cum aici (ţărmul sudic al Mării Mediterane – nota scribului) sporul populaţiei este mai mare ca oricând, nu există decât două soluţii de a-i sătura pe toţi: ori maximalizăm producţiile de alimente ori minimalizăm numărul de guri flămânde. Această din urmă rezolvare le aparţine politicienilor conducători de oşti. Eu încerc să mă ocup de prima soluţie!”. Umar n-a fost luat în serios de cercurile ştiinţifice şi scribul n-a prea dat importanţă „morţii suspecte”, ţinând cont că, până atunci, în jurul acestei victime nici măcar caricaturiştii n-au zăbovit prea mult, după ce l-au desenat cu capul uriaş şi cu barba sa inconfundabilă omorând nişte animale de mare. Două caricaturi în două ediţii succesive ale unui ziar de seară şi atât. Iar după decesul savantului, n-a apărut în ziar decât un ferpar cu totul banal, mai puţin relevant chiar decât cel al lui Mahmud Muami, „cel mai desăvârşit brutar, tată, bunic şi soţ iubitor”. Mahmud Muami a avut parte de unsprezece anunţuri, doctorul Umar de acel unu singur. Nici în aparatele electronice de căutare, nu poate fi găsit doctorul Umar.

Văzându-l trecând pe stradă, scribul se opreşte năucit locului. Umblând grăbit, dar nu fără a-l observa pe scribul rămas cu privirea captivă, personajul dă scurt din cap, continuându-şi drumul. Nu, în mod sigur scribul nu-l confundă cu nimeni: doctorul Umar a purtat o barbă ciudată, evident îndelung aranjată, despre care denigratorii săi au afirmat că un savant adevărat nu cheltuieşte atât de mult din timpul său nepreţuit cu înfăţişarea. Omul se pierde în şuvoiul de pietoni din piaţa din faţa bibliotecii şi scribul tot nu-şi poate lua ochii de unde l-a văzut. În vremea acesta, lumea trece indiferentă.

Nu toată lumea! Câţiva paşi mai încolo, şi un alt bărbat pare să-şi fi prins privirea de ceva ce n-o lasă să-i mai scape.

Conceput în zgomotul tunurilor ce bubuiau tot mai aproape, Al O Sutălea s-a născut într-o casă evreiască a unei familii deportate dintr-o mică localitate din pusta maghiară. Dar tatăl său, un călător misterios venit de la apus, n-a pretins nici pe departe că ar fi fost evreu. Iar maică-sa era o unguroaică localnică. Casa în care a fost conceput Al O Sutălea a aparţinut, de trei generaţii şi până cu câteva luni în urmă, familiei deportate Wolf, iar după venirea noilor autorităţi a devenit, pe rând, sediul Oficiului de Cadastru, casă conspirativă a poliţiei politice, casă de oaspeţi pentru şefii veniţi de la Centru. În mod ciudat, Casa Wolf a rămas până astăzi aşa cum au lăsat-o stăpânii ei: mobila nici măcar n-a fost mutată din loc, darămite să fie schimbată. Doar dulapurile au fost încetul cu încetul golite de către locatarii succesivi, care au putut constata că familia Wolf deţinuse haine, lenjerie, rufe de pat şi veselă de cea mai bună calitate. (A, şi biroul masiv, bogat încrustat! Au vrut să-l ducă la sediul primăriei, însă pentru că nu l-au putut scoate pe uşă, l-au lăsat deocamdată unde era. Deocamdată mai e şi acum acolo.)

Curând după ce a fost conceput Al O Sutălea, călătorul misterios venit de la apus şi-a continuat drumul spre răsărit. Femeia i-a băgat în micul geamantan – pe care, până nu de mult, domnul Wolf obişnuia să-l folosească în deplasările-i periodice la Budapesta – două cămăşi, lenjerie intimă şi ceva de-ale gurii. Iar în buzunarul de la sacou, alături de banii primiţi de la două ţărănci nemţoaice, Al Nouăzeci şi nouălea a găsit şi o pereche de cercei de aur cu pietre scumpe. Al O Sutălea nu şi-a mai întâlnit tatăl decât o dată, când mama nu l-a lăsat să-l privească pe străinul care-i aştepta în faţa casei. (Şi, încă o dată, mult mai târziu, când cei doi habar n-au avut că s-a nimerit să se afle sub acelaşi acoperiş.)

Gyuri, aşa cum l-a chemat şi pe tatăl mamei sale – odihnească-se în pace! – a crescut în gospodăria lipită de Casa Wolf. Unde n-a pătruns decât o singură dată, însă şi atunci doar în curte, când i-a zburat din greşeală mingea peste zidul înalt. „N-ai voie să te duci acolo!” i-a spus mama. Şi nu s-a mai dus.

Pe urmă, în casa lor a venit Laci, un bărbat foarte lat în umeri, un zidar cu o reputaţie excelentă. Aşa că Laci, devenit noul părinte al lui Gyuri, avea mereu de lucru, iar când i-a murit mama, s-a mutat şi tatăl său cu ei. Tatăl lui Laci a devenit noul bunic al lui Gyuri. Pe celălalt bunic, pe cel cu al cărui palton plecase, în 1945, călătorul spre est, băiatul nu-l ştia decât din tabloul de pe perete: un bărbat cu faţa zbârcită, dar cu o mustaţă impunătoare.

Casa natală a Celui de Al O Sutălea se învecina, la stânga, cu Casa Wolf şi, la dreapta, cu o familie de români. Pe bărbat îl chema Gheorghe şi zidarul şi soţia sa obişnuiau să-l cheme în glumă şi pe Gyuri – Gheorghe. Până la urmă, gluma a devenit obicei şi toţi cunoscuţii l-au numit şi ei Gheorghe. Doar vecinii români îi spunea Gyuri.

Cum scribul tocmai a povestit că, ieşind din bibliotecă, paşii i s-au intersectat cu cei ai doctorului Umar, cel cu crestatul crabilor şi că, rămas ţintuit locului, ar fi simţit că mai era cineva care nu-şi putea lua privirea de unde l-a zărit trecând pe savantul de mult decedat, să ne întoarcem o clipă la momentul acela atât de straniu. Până la urmă, cu mari eforturi, scribul a izbutit să se elibereze, spunându-şi că totul n-a fost decât o iluzie. Sigur că n-a fost decât o iluzie: cum să recunoască pe stradă pe cineva pe care nu-l ştia decât din surse de a treia mână şi al cărui chip nu l-a văzut decât în cele două caricaturi de pe filele îngălbenite ale unui ziar vechi? Se mai întâmplă asemenea iluzii… Da, dar nici n-a pornit scribul din loc şi a simţit privirea Celuilalt, rămas ţintindu-l acum insistent pe el.

– Vi s-a părut şi dumneavoastră?

– Ce?

– Că ar fi trecut prin faţa noastră doctorul Umar.

– Cum să treacă doctorul Umar prin faţa noastră?! Doctorul Umar a murit în condiţii insuficient elucidate cu vreo sută de ani în urmă.

– Tocmai!

– Pe de altă parte, însă, profesorul magrebian venit din deşert a studiat în Anglia şi în anii săi de formare a călătorit destul de mult. A trecut, se pare, şi pe aici.

– Da, dar asta nu ar fi putut să se întâmple decât cu un veac mai devreme.

De obicei, piaţa din faţa impozantului edificiu al Marii Biblioteci este foarte aglomerată. Nu că toată mulţimea aceea nesfârşită ar şi intra în clădire – nici n-ar încăpea atâta lume acolo în acelaşi timp -, ci fiindcă locul este situat la o importantă încrucişare de bulevarde, astfel încât e greu de ocolit. Valurile de oameni îi lovesc din toate părţile.

– Să nu stăm aici!

Aşa că s-au aşezat la o masă a unei terase unde studenţii şi alţi obişnuiţi ai locului petreceau ore lungi în discuţii avântate, mereu în speranţa de a schimba lumea. Dar a doua zi, lumea arăta la fel.

– Ei, ce părere aveţi?

Când nici n-a împlinit încă opt ani, la brutărie, Gheorghe a surprins întâmplător o discuţie a mamei sale cu o vecină. Stăteau la coadă după pâine şi vecina a întrebat-o, între altele, pe mama Celui de Al O Sutălea dacă mai ştie ceva despre adevăratul tată al băiatului. Mama a schimbat repede vorba, însă vecina a revenit la întrebare. Strângând instinctiv de mână copilul, „A fost un erou!” a răspuns mama. Sec, sperând că a încheiat discuţia. „Erou, erou, dar de partea cui?” Vecina a insistat: „Nici nu ştii câte s-au tot şoptit despre frumosul tânăr…” „Da, a intervenit şi o altă femeie din coada ce se apropia de tejghea, nu trebuie să te superi, nimeni nu te-a acuzat de nimic, Nimeni! Dar despre omul acela atât de misterios… Unii pretindeau că a rămas la tine şi după ce au venit ruşii.” „O adevărată minune că nu l-a denunţat nimeni! O adevărată minune!” „Păi, cum să-l denunţe, dacă el a devenit un fel de… cum să spun… un fel de taină a noastră, a întregii străzi?” Fără să-şi dea seama, mama îi strângea tot mai tare mâna lui Gheorghe. Noroc doar că au ajuns le-a venit rândul, şi-au luat pâinea şi au plecat. Pe drum, mama nu s-a mai putut stăpâni şi a început să plângă. Al O Sutălea a întrebat-o ce s-a întâmplat.

– Cum pot să fie femeile acelea atât de proaste?

– Şi de aia plângi?

– Şi de nesimţite!

Gheorghe n-a priceput motivul supărării mamei sale, dar n-a înţeles nici sensul discuţiei. Avea aproape opt ani şi nu i s-a vorbit niciodată despre adevăratul său tată. Cum, adică, avea un tată adevărat şi unul neadevărat? Acesta este un lucru bun, mai ales dacă, aşa cum a afirmat mama, tatăl adevărat a fost un erou? Ori dimpotrivă? După ce a gândit îndelung, abia seara, la cină, a vrut să afle cum vine treaba cu tatăl său adevărat. S-a lăsat o linişte neobişnuită şi Laci, zidarul cu umerii atât de laţi, celălalt tată a lui Gheorghe, şi-a privit soţia aşa cum copilul nu l-a mai văzut niciodată privind-o.

– Ce?! Până acum ai fost încredinţat că ai luat-o de nevastă pe Sânta Fecioară, Mama Virgină? Femeia s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit încăperea.

Numai că asta nu l-a ajutat pe băiat să afle răspunsul la întrebarea sa.

Aşa că, simţind că este o problemă enervantă pentru mama, enervantă şi pentru tata – pe care-l striga pe nume -, l-a întrebat pe bunicul, tatăl lui Laci, cum vine treaba asta cu tatăl adevărat. Şi l-a repezit şi bunicul: Gyuri a avut de mic o voce insinuantă. Un timbru drăguţ, dar în acelaşi timp şi enervant. Un lucru i-a devenit evident băiatului: tatăl adevărat era ceva foarte supărător.

La şcoală, într-o pauză, l-a pus în temă pe Ioji, colegul de bancă şi, desigur, prietenul său cel mai bun. Acesta s-a angajat să-l ajute să descifreze misterul. Şi aşa, ceea ce Al O Sutălea n-a izbutit să afle de la ai săi a fost extrem de simplu să cunoască prin intermediul colegului devotat. Adică să cunoască versiunea târgului: Gheorghe nu era fiul lui Laci, ci al unui tânăr misterios, după unii, spion german îndreptându-se spre spatele frontului de est, iar după alţii, paraşutist american.

Radios, băiatul a sosit acasă cu marea veste. Nu-i puţin lucru să fii fiul unui spion ori al unui paraşutist! Însă, în loc să primească ştirea cu bucurie, părinţii i-au interzis să mai pomenească despre acele lucruri şi, din pat, l-a auzit pe bunicul certându-se cu fiul său, tatăl celălalt al lui Gheorghe-Gyuri. „Ţi-am spus de la început cu cine te-ai însurat!”.

Al O Sutălea n-a mai deschis subiectul acasă, dar cu atât mai mult l-a pus pe Ioji să vină cu noi amănunte.

În rest, îşi petrecea mai tot timpul organizând cu ceilalţi copii jocuri cu spioni germani şi cu paraşutişti americani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.