CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (92)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Din august 1976, data când vedeta şi-a anunţat retragerea pentru „un timp nedefinit” şi până în noiembrie 1987, când a reapărut în public, de data asta într-o primă emisiune televizată, răgazul a fost lung, suficient de lung pentru ca o celebritate, mai ales una din showbiz, să intre în uitare. Vedeta îmbătrâneşte în tăcerea ei, dar, în primul rând, se schimbă publicul. În timpul activităţii, Gheorghe a simţit şi simte mereu auditoriul, reuşind să se plieze pe aşteptările ascultătorilor – aşteptări de cele mai multe ori inconştiente. Aşa a intrat şi intră într-un dialog din care fiecare extrage ceea ce-l doare şi ceea ce-l fericeşte cel mai mult. Un dialog unde amintirile şi speranţele/temerile de viitor se retrag de pe scenă şi se insinuează doar din culisele fiecăruia. Din culisele atât de diferite ale fiecăruia. La fel ca şi cei mai mari artişti, Gheorghe reuşeşte să aducă la concertele sale clipa singură, unica furnizoare de fericire. Fericirea imposibil de pus în cuvinte¹.

„Timpul nedefinit” anunţat pentru reluarea activităţii artistice nu s-a terminat niciodată², iar emisiunile economice ţin de un cu totul alt registru, aşa că realizatorii s-au aşteptat la un public mult mai selectiv şi, în consecinţă, mult mai restrâns. Şi, totuşi, acele talk-show-uri au strâns şi strâng în faţa micilor ecrane categoriile cele mai diverse de privitori. Aşa că, bineînţeles, fenomenul a ajuns să fie analizat de specialişti, programele cu Gheorghe devenind cel mai controversat studiu de caz atât din ştiinţele comunicării, cât şi pentru teoreticienii artei spectacolului. Şi a dat naştere şi la numeroase comunicări ale unor psihologi. Concluziile au fost şi au rămas discutabile, dar de două aspecte se ocupă, în principal, majoritatea autorilor: primul se referă la „partea formală”, adică la vocea Celui de Al O Sutălea, al doilea la conţinutul discuţiilor. Psihologii au susţinut că acea atât de celebră „vocea ce nu există”, astfel denumită pe vremuri de criticii muzicali, vocea la debutul reprezentaţiilor doar îngânată şi apoi atât de insinuantă revine în memoria colectivă, reuşind să readucă vraja niciodată întreruptă de cei unsprezece ani de la ultimul concert. Niciodată întreruptă deoarece înregistrările lui Gheorghe s-au vândut bine şi în continuare, iar unele programe radio de mare popularitate se deschideau şi se deschid pe scurte fragmente din hiturile lui. Ei, bine, popularitatea megastarului nu s-a pierdut, au susţinut acei specialiştii, „ea s-a înmagazinat asemenea energiei într-o baterie, fiind capabilă şi peste ani să anime conştiinţele”. Şi, într-adevăr, şi în emisiunile economice, Al O Sutălea îl lasă pe moderator să prezinte un expozeu prin care să prefaţeze temele ce urmează să fie abordate, iar Gheorghe, cu inconfundabila „voce ce nu există”, intervine treptat, doar îngânându-l. Până ce, pe nesimţite, el devine solistul, iar celălalt doar acompaniatorul. „Varianta economică a concertelor de altădată”, a scris un comentator, sintagmă ce i-a plăcut şi protagonistului, aşa că multaşteptatul program poartă de ani de zile titlul „Concertul economic al lui Gheorghe”. E perfect: „bateria” se află la vedere în studioul atent improvizat în reşedinţa lui Gheorghe, de unde, autoritară, îşi degajă energia-i acaparatoare. „Bateria” însăşi este pe scenă!

Al O Sutălea a explicat odată public interesul uriaş al producţiilor sale televizate: „Discursul este asemenea bolţii unei catedrale. Bolta reprezintă cea mai subtilă muncă a unei schelării. Pe vremuri se folosea umplerea sălii cu pământ, pe măsură ce se ridicau zidurile, pământul devenind adevărata matriţă. Aşa s-au construit nu numai marile edificii, ci şi marile discursuri. Eu folosesc un <cofraj> din mii de mici elemente disparate, toate astfel asamblate încât să devină un tot. Ceea ce leagă atât de indestructibil nenumăratele fragmentele este liantul numit <ştiinţa prezentării cunoaşterii>. Fără ea, bolta n-are cum să nu se prăbuşească.” Frumos! Explicaţia a fost preluată şi disecată de experţi şi a născut nenumărate polemici. Marele public a ascultat-o şi a acceptat-o aşa cum acceptă tot ceea ce emite Gheorghe în emisiunile lui.

În legătură cu „partea de conţinut”, s-a analizat din toate unghiurile modul cum a reuşit să influenţeze Al O Sutălea mari decizii economice, dar şi iniţiative private, precum şi comportamentul omului simplu. Şi, nu în ultimul rând, influenţa „Concertului economic al lui Gheorghe” asupra politicii mondiale. (Aici este cea mai mare dispută: a existat şi există într-adevăr această influenţă, după cum se jură unii, reuşind să inducă şi în conştiinţa colectivă această convingere sau Al O Sutălea nu a jucat şi nu joacă decât rolul impus de adevăraţii sforari ai lumii, manipulându-se cu el masele. După care urmează, desigur, următoarea dispută: există cu adevărat acei sforari ori veşnicele teorii ale conspiraţiilor globale nu sunt decât ipoteze ale unor autori de literatură SF? Păi, nu, dacă acele teorii există – şi cine poate nega acest lucru? – atunci înseamnă că ele au fost emise de cineva. De un om mascat, de un grup de oameni mascaţi purtând peste măştile lor şi alte măşti. Aici este cea mai mare dispută: până la un moment al devenirii, oamenii s-au mulţumit să-şi explice ceea ce nu reuşeau să-şi lămurească doar cu ajutorul unor zei creatori. După acel punct al devenirii, oamenii au pus în mâna Creatorului drept ustensile nu numai îngerii păzitori şi îngerii căzuţi, diavolii şi demonii, zeii tuturor şi zeii familiali, larii, ci şi oameni mai puternici decât alţi oameni, dirijând ei mersul lumii în numele Demiurgului de pe Olimpul lor, cel ascuns privirilor celor mulţi. Aşa că şi Insula lui Gheorghe a devenit în subconştientul colectiv un fel de Olimp. Însă Al O Sutălea are un avantaj de netăgăduit: spre deosebire de ceilalţi conducători supranaturali ori fiinţe umane, reali ori numai născociţi, el nu se sfiieşte să se arate: „Concertul economic al lui Gheorghe” oferă cea mai concretă imagine a unui zeu: o fiinţă cu chip şi voce – şi ce voce! -, dar o fiinţă ce nu poate fi atinsă. Nu e posibil să-l contactezi direct pe Gheorghe, nu-l întâlneşti în torentul necontenit al trecătorilor (deşi mai sunt şi voci ale unora care pretind că Al O Sutălea ar obişnui să se amestece în mulţime, Harun al-Raşid bine travestit într-un machiaj savant, spre a simţii pulsul lumii, în vreme ce alţii îi contrazic, spunând că El nu ar avea nevoie de asemenea investigaţii, El fiind oricum în permanenţă informat cu ceea ce se întâmplă).

Oricum, Gheorghe a devenit El.

Abia acum, crede scribul, a ajuns la punctul când îşi poate pune pe hârtie dubiile. Acestea au început în legătură cu acel an 1987, când, aflat pe buza prăpastiei, Al O Sutălea nu numai că nu s-a prăbuşit în hău, acolo unde – poate şi datorită lui – s-au prăvălit numeroşi investitori puternici (pe lângă micii acţionari), dar s-a şi redresat imediat şi a revenit cel puţin la fel de sus precum s-a aflat înaintea acelei crize. Ce n-a fost niciodată catalogată explicit în media drept criză. Iar când, douăzeci şi unu ani mai târziu, criza mondială începută în 2008 a speriat întregul glob, Gheorghe îşi ţinea netulburat „Concertele economice”.

În acelaşi an 1987, găsim legături strânse între Al O Sutălea şi două personaje din încă ceea ce în Occident era cunoscut sub sintagma „lagărul comunist”. Unul era din România, din Ploieşti, un oraş la o oră cu maşina sau cu trenul până în capitala Bucureşti. Celălalt era chiar din Moscova. Cei doi aveau funcţii în aparatul de stat şi însărcinările lor le permiteau să călătorească în Occident. Mai târziu, au fost chiar invitaţi pe Insulă. Dar în 1987, toamna, s-au întâlnit cu Gheorghe la Viena. (Este unul dintre puţinele prilejuri cunoscute de scrib când Al O Sutălea a ieşit din cochilia sa.) Dintre cei doi, nici unul, nici celălalt n-a fost socotit disident – altfel nici nu şi-ar fi putut păstra funcţiile şi privilegiile şi n-ar fi putut călători în afara graniţelor ţărilor lor -, dar, după căderea Zidului Berlinului, amândoi foştii membrii ai vechii nomenclaturi au urcat şi mai sus în ierarhii. Şi mai era ceva ce-i unea: amândoi erau economişti cu puteri decizionale. Unul a ajuns chiar ministru. Pe urmă, odată cu precipitarea evenimentelor, ambii au fost trimişi ambasadori – întâmplător? – în aceeaşi ţară. O ţară cu o armată simbolică, dar cu bănci puternice.