CEI O SUTĂ Anabasis (10)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

AL TREILEA

(503 î.e.n. – 479 î.e.n.)

DESPRE NECRUŢĂTOAREA LUPTĂ CU SPAIMELE

Imensă trebuie să fie o avere pentru a transforma în glorie strălucirea talanţilor de aur. Dar voinţa bărbaţilor este nesfârşită şi niciodată bogăţia cea mai strălucitoare n-o poate satisface în întregime.

Şi iată că în Noul Babylon a trăit un damkar, un negustor bogat, care şi-a pierdut familia urgisită de demoni, primind, în schimb, de la zei un fiu pe care i l-a adus apa Eufratului. Apoi l-a pierdut şi pe acesta, dar i-a rămas fiul fiului. Nici Al Doilea, cel ce pe vremea Marelui Rege Dareios a înmulţit averea moştenită de la bunicul său la dimensiunile unui măreț imperiu comercial, nici Al Doilea, deci, n-a apucat să se bucure de primu-i născut, omorât pe drumurile Mediei. Însă Ahura Mazda i-a făcut cadou mai multe fete şi gineri şi, la urmă, s-a milostivit de el şi i-a îngăduit să mai aibă un fiu. Iar pruncul a crescut şi a devenit stăpânul celei mai mari averi, exceptând, desigur, tezaurele ahemenizilor. Al Treilea n-a trebuit să lupte pentru imperiul moştenit şi, astfel, fie că nu i-a cunoscut valoarea, fie că era plămădit dintr-un material diferit de cel al tatălui său, visele i s-au îndreptat în alte direcţii.

Scribul tace şi notează, dar gândeşte în sinea lui: „În lumea aceasta, unde nu se moştenesc numai averi, dar şi talent în meşteşuguri, se pare că doar cei neînsemnaţi sunt sortiţi a perpetua timp de veacuri aceeaşi meserie. De cele mai multe ori, cei cu adevărat mari se sting o dată cu ei înşişi, nemaiavând forţa de a zămisli urmaşi pe măsură. Şi, în aceeaşi vreme, decade şi casa de comerţ pe care au extins-o, şi meşteşugul pe care l-au făcut nemuritor, iar urmașii nu devin decât epigonii propriilor ascendenţi direcţi. După ce au dat cu atâta generozitate, zeii obişnuiesc să se culce pe cealaltă parte. Câte mari averi s-au perpetuat mai mult de două-trei generaţii la umbra aceleiaşi glorii? Câţi mari artişti au avut copii pe măsura geniului lor? Ferice de taţii celor mari! Cei dăruiţi vor trebui să vadă zadarnica trudă a fiilor lor“.

Imperiul celui de Al Doilea a fost împărţit, de fapt, între ginerii săi, chiar dacă, o vreme, în familia negustorului, de ochii lumii, în fruntea treburilor se mai afla încă voinţa celui de Al Treilea. Însă împărţirea devenea tot mai evidentă şi zeii au refuzat să-şi întoarcă faţa spre opera pe care au desăvârşit-o pe vremea marelui damkar. Şi nu se află nimic de mirare în aceasta: cui i-ar place să admire ruinele construcţiei sale? Iar zeii nu se ocupă în nici un caz cu peticitul!

Cât timp a mai trăit Al Doilea şi cât timp a mai trăit Dareios, multe popoare s-au închinat, rând pe rând, de voie sau de nevoie, Marelui Rege, iar în urma armatei veneau mereu oamenii negustorului. Iar cetăţile care se răsculau sau care nu puteau fi înfrânte, omorau ocupanţii şi atacatorii, însă păstrau legăturile cu damkarul. Viaţa fără serviciile celui de Al Doilea devenea mai dificilă. Se spune că doar focul, apa şi tâlharii nu aleg. Unele caravane cu marfă şi unele sucursale ale negustorului căzură, într-adevăr, pradă atacurilor unor bandiţi. Nu fusese decât ca şi cum dintr-un sac uriaş s-ar fi scurs câteva boabe printr-o gaură de mărimea unui vârf de ac.

Apoi, cu vremea, ruptura s-a mărit şi ginerii celui de Al Doilea n-au ştiut s-o astupe şi nici s-o coase. Brusc, pierderile au început a se face simţite şi, cum nu era nimeni dintre moştenitori să poată spera să dobândească întregul, fiecare nădăjduia că paguba îi va atinge doar pe ceilalţi.

Al Treilea se căsători devreme şi femeia îi făcu un monstru mort înainte de a se naşte. Ghicitorii studiară avortonul şi găsiră că pentru Al Treilea toate căile erau încă deschise. Dar imaginea înspăimântătoare a acelui făt — nici om, nici animal, nici altceva – avea să se alăture chipurilor umflate ale spaimelor tânărului bărbat. Un an mai târziu, nevasta, născând un fiu sănătos, îşi răscumpără greşeala dintâi. Însă, alături de o anume femeie violetă, amintirea acelui boţ infirm populă toate coşmarurile tatălui, până ce acesta a putut să le mai perceapă şi mult timp după aceea.

Asigurând continuitatea, fiul celui de Al Doilea consideră că şi-a făcut datoria faţă de ai săi. Celebra firmă a familiei nu-l interesa, iar pruncul abia se născuse; cumnaţii erau cei ce administrau uriaşa avere. O administrau şi o împărţeau. Iar pierderile, tot mai numeroase, treceau în partea copilului. Tatăl acestuia plecă să-şi urmărească visul. Bogăţiile fiului se topeau vertiginos. Copilul gângurea şi dădea din mânuţe.

Al Treilea se îndreptă spre apus.

Odată, să fi avut vreo şase ani pe atunci, tatăl l-a dus la Marele Rege. Dareios tocmai venise dintr-una din expediţiile strălucite, din gloria cărora s-au umplut apoi miturile. Dar Al Treilea, copil fiind, apucă să vadă un rege supărat. Imperiul ahemenid, cel mai mare imperiu al lumii, se zdrenţuia pe margini: graniţele îi erau nesigure şi ţara se deşira ca o pânză netivită. În cazul că-şi aruncau privirile spre pământ, zeii n-aveau ce vedea în afara unui linţoliu necuprins, unde peticele se învecinau cu alte petice. Ca să nu se descompună în întregime ţara ţărilor sale, Marele Rege era obligat să fie mereu peste tot sau să-şi trimită cei mai buni generali să astupe fisurile. Care tot apăreau. Una după alta. Fiecare campanie victorioasă, fiecare război câştigat aducea cu el averi imense — necesare pentru finanţarea viitoarelor izbânzi. (Doar că reuşitele alternau şi cu expediţii în van şi chiar cu înfrângeri… Însă, indiferent de deznodământ, fiecare război îşi cerea banii. Pe lângă victime.)

Totuşi, oştile nu se întorceau încărcate numai cu prăzi, ci şi cu povara orbitoare a gloriei. Băiatul de şase ani putu intra în corturile de purpură ale generalilor, putu vedea armamentul greu strălucitor al comandanţilor, putu admira atitudinea de zeu implacabil în înfăţişarea celui ce da ordinele, putu remarca eleganţa şi forţa pe care le degajau călăreţii, componenţii acelei cavalerii persane temute în toate colţurile lumii, a putut să se mire de traiectoria săgeţilor, asemănătoare cu însăşi traiectoria necruţătoare a fulgerelor lui Ahura Mazda. Copilul zări atunci altfel de oameni decât cei cu care era obişnuit: sub ochii săi, arcaşii de pe multele monede văzute în casa lor se transformau în bărbaţii neînduplecaţi, ce băgau groaza în duşmani, iar în locul numeroaselor rude, în locul funcţionarilor tatălui, al diferiţilor meşteşugari, al preoţilor şi al înţelepţilor, al medicilor şi al rapsozilor, în locul sclavilor şi al nenumăraţilor pierde-vară, întâlni pentru întâia oară oşteni aspri şi superbi, coborâţi parcă din poemele aezilor şi din legendele zeilor, bărbaţi ce nu se împăcau cu soarta şi care luptau cu sabia şi cu lancea împotriva ei, puternici şi viteji, gravi şi apţi de a-şi face singuri dreptate (dacă zeii le-o îngăduiau), curajoşi şi minunaţi, murind exemplar, bărbaţi intrând direct în nemurire.

În corturile comandanţilor găsi paturi de aur şi cupe de argint, arme de bronz şi petreceri zgomotoase, femei frumoase şi sclavi gata de a înfăptui orice poruncă la cel mai mic semn al stăpânului. Al stăpânului erou, desigur, al bărbatului conştient că i se cuvin toate bucuriile, pentru că le-a obţinut prin vitejie.

Acela fu momentul când, copleşit de strălucirea gloriei nemuritoare a oştenilor, trăi copilul experienţa vieţii sale. Ispita era copleşitoare. La vârsta de şase ani, Al Treilea decise că negustoria este pentru bătrâni şi pentru slăbănogi. El va deveni general şi va învinge duşmanii. Îi va zdrobi pe cei ce cred în zei mincinoşi, pe cei ce-l profanează pe Ahura Mazda, pe cei ce i se opun Marelui Rege, pe cei ce, vorbind în alte limbi, atacă graniţele imperiului şi rătăcesc minţile supuşilor. Şi îi va învinge mai cu seamă pe eleni: pe cei din Grecia — din Atena şi din Sparta, în primul rând —, dar şi pe cei din Marea cu Nenumărate Insule, pe cei ce au trecut de partea duşmanilor, pe egeeni, dar şi pe acei eleni care şovăie după cum bate vântul şi sunt când de partea Marelui Rege, când de partea inamicilor, pe cei din cetăţile din Mezia.

Al Treilea fusese un copil răsfăţat, ce creştea voinic şi sănătos. Era puternic pentru vârsta lui şi, pentru a-i face o plăcere tatălui său, toţi cei ce-l vedeau îi lăudau calităţile. Doar Al Treilea suferea neştiut de oameni şi numai de zei: vise îngrozitoare, monştri cumpliţi îi vizitau nopţile, chinuindu-l. Iar ziua, căutând disperat să-şi dovedească forţa în jocuri războinice, copilul încerca să fugă de amintirea acelor demoni ai tenebrelor. Zadarnic însă. Spaima i se accentua întruna şi povara ei trebuia s-o ducă mereu cu el, povară invizibilă, dar cu atât mai înfricoşătoare. De unde, din a cui memorie şi pentru ce vină veneau demonii care îl însoţeau fără odihnă? În adevărul naşterii propriei forţe căuta copilul izbăvirea de frica neîntreruptă ce-l măcina.

Când află cu precizie cine sunt duşmanii imperiului, Al Treilea învăţă numele generalilor învingători şi obţinu de la tatăl său, care nu-i putea refuza nimic, să i se facă un echipament militar complet: coif de aur, cuirasă de aur şi pietre preţioase, jambiere asemenea şi scut din bronz – după modelul celor mai viteji luptători. Şi arme pe măsură primi băiatul pe când n-avea încă nici şapte ani, doar că armele erau boante şi trei sclavi, care trebuiau să se joace toată ziua cu el de-a războiul, îi supravegheau fiecare mişcare. (Fără a mai aminti că medicul bogatului negustor era şi el mereu de faţă.) Copilăria războinică a celui de Al Treilea s-a desfăşurat asemenea unui basm: băiatul putea realiza orice, dar nici o primejdie concretă nu-l putea atinge pe el. Nici un efort real nu-i era necesar, nici o privaţiune, nici un sacrificiu. Nu exista copil în tot imperiul care să trăiască atât de ferit de adevăr, nu exista părinte care să-şi crească în asemenea mod odrasla… Însă nici nu exista primejdie mai cumplită decât teama ce nu poate fi pusă în cuvinte. Şi teama aceasta se dezvolta mult prea repede, mult mai repede decât copilul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.