CEI O SUTĂ Anabasis (17)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Ocoliră Peloponesul şi opriră puţin câte puţin în diferitele cetăţi pe lângă care treceau. Drumul pe ape este mult diferit faţă de cel pe uscat. Orizonturile nelimitate îţi dau senzaţia de posesie nesfârşită, de independenţă totală faţă de oameni şi totodată de jucărie măruntă oferită capriciilor nemuritorilor. Ochii, neavând de ce să se agheţe, permit privirilor să scruteze interiorul, astfel încât călătoria devine dublă: pe coamele valurilor şi în împărăţia imaginaţiei fiecăruia. De aceea, indiferent de calendarul adoptat, şi vremea se scurge altfel pe mare decât pe uscat. Iar trecerea aceasta continuă, de pe corabie pe pământul cetăţilor întâlnite, avu darul să învălmăşească timpul cu totul. Greşit fac cei ce numără în apusuri de soare lungul drum al lui Ulise spre casă: calea de întoarcere este identică doar cu trăirile înlesnite. Amintirile se şterg, intrând în posesia unui al treilea timp.

Scribul stă şi le notează.

În Corcira au ajuns la capătul satrapiei pe care visase Al Treilea s-o fondeze şi s-o stăpânească. Dar în locul unei ţări din Marea Ţară a Ţărilor clădită pe ruinele polisurilor greceşti, Al Patrulea părăsi o lume a cărei vitalitate îl înspăimânta, aşa cum îl înspăimânta tot mai mult egoismul revendicativ şi plin de sine al tinereţii. Forţa are întotdeauna nevoie de ceva să înfrângă şi Al Patrulea privea fără regret de la pupa corăbiei cum ţărmurile Greciei devin tot mai neclare şi dispar apoi şterse cu totul de valuri.

Acum până în Calabria, nu mai există popasuri, podul de insule s-a terminat. Şi, totuşi, drumul pare — surprinzător — mai scurt! Un prim popas pe un ţărm aparent pustiu. Apoi o nouă etapă până la Metapont. De aici şi până la Heracleea mai este numai un pas. În Lucania căutară funcţionarii trimişi de Al Doilea pentru a organiza comerţul din apus. Şi dacă nu-i mai întâlniră pe funcţionarii respectivi, îi întâlniră pe urmaşii acestora. Sucursala din Heracleea, care n-a mai dat de atâta timp nici un semn de viaţă, mai exista, fiinţând ca o casă de comerţ de sine stătătoare. Trădare? Revoltă? Nici vorbă! Imposibilitate operativă de a mai funcţiona sub comenzile frânte în apele greceşti. Întreprinderea se ramificase şi grosul ei se mutase la Poseidonia. Dar Al Patrulea renunţă să-şi mai ducă în Marea Tireniană corabia. Zvonul furtunilor din jurul Siciliei îl înspăimântă. Zeii i-au îngăduit să-şi călăuzească în pace familia şi tovarăşii până la Heracleea, l-au ferit de orice incident în greul drum până în Grecia Mare; mai mult n-ar fi fost înţelept să le forţeze nemuritorilor mâna. Hotărî să se oprească şi aceiaşi zei îl lăsară să intre în port tocmai la timpul potrivit, atunci când în toată întreprinderea nu se mai ştia cine este şeful şi când subordonaţii ajunseră la conflicte pe care doar o autoritate de afară le mai putea stinge.

În nepotul celui de Al Doilea se redeşteptă funcţionarul pedant şi conştiincios. În câteva săptămâni puse în ordine întreaga firmă, dar pentru a o conduce nu era timp şi nici nu o dorea. Îşi trimise un ginere la Poseidonia, înfiinţă o sucursală cu drepturi egale la Metapont, pentru ca să nu se ivească un rival postat în faţa Heracleei; îşi instală fiul într-un loc şi un alt ginere în celălalt, după care consideră încheiată datoria faţă de urmaşi. Acum trebuia să se ocupe de sufletul neliniştit al tatălui.

Înainte de a se întoarce în Grecia Continentală, mai amână călătoria ba pentru un amănunt, ba pentru altul. În rapidul drum efectuat la venire, fusese prea tare izbit de vitalitatea neobosită a popoarelor elene: după tabieturile moleşite de căldura de-acasă, năzuinţele ambiţioase, nedisimulate şi neîncetate ale grecilor nu puteau decât să-l deruteze. Toată lumea dorea ceva, până şi cel mai neînsemnat ţăran întâlnit, fiecare îşi revendica locul, oamenii se credeau mai independenţi chiar decât magii întâlniţi pe acasă, nu exista om să nu încerce să-l convingă pe unul sau altul dintre zei. Da, grecii se tocmeau până şi cu nemuritorii, încercând cu încăpățânare să-i determine să le ofere drepturile pretinse.

Totuşi, Al Patrulea ştia că, dacă va mai amâna mult, nu va mai ajunge să se întoarcă deloc pe pământul îngust, unde-i murise tatăl. Însă, chiar cu o zi înainte de a se îmbarca iarăşi, îi sosi din Poseidonia vestea că acolo ar exista un bătrân care îşi aminteşte de Al Treilea, că fusese martor ocular al vitejiei „Luptătorului de Argint“, cum fusese numit acela din cauza echipamentului strălucitor de luptă, că ar putea să ofere indicii suplimentare în legătură cu împrejurările ultimei zile din viaţa eroului. Şi poate că ar putea spune încă şi mai multe.

Ca să nu se întoarcă la Atena, aşa cum hotărâse, pentru Al Patrulea orice pretext părea bun. În afară de aceasta, era indicat din toate punctele de vedere să treacă prin Poseidonia înainte de a părăsi Grecia Mare. Un ginere prea independent tindea să înjghebeze acolo o întreprindere cu totul de sine stătătoare.

Străbătu, aşadar, pe uscat toată Lucania şi, cum se ştie, călătoriile acestea nu sunt lipsite de griji şi primejdii. Oroarea de necunoscut, ce l-a ţinut în oraşul natal timp de cincizeci de ani, reveni cu atât mai mult cu cât peisajul parcurs acum aparţinea unui pământ cu totul străin, unor zei ale căror pofte nu le cunoştea deloc. Şi nu cunoştea nici fiarele acelor locuri, despre care se povesteau atâtea grozăvii, nu cunoştea nici oamenii, nici măcar nu ştia la ce să se aştepte din partea lor. Aventura îl copleşi, aproape că regretă că nu a făcut drumul cu corabia, în ciuda furtunilor veşnice despre care se vorbea că ar bântui între Scylla şi Caribda. Dar se vede că duhul neliniştit al tatălui veghea cu speranţă asupra destinului său: sosi cu bine în Poseidonia, admiră verdele Mării Tireniene şi se plimbă pe străzile drepte, parcă trase cu calamul pe o tablă cerată. Ginerele, obişnuit deja cu locul şi părând să trăiască acolo de cine ştie câtă vreme, îl plimbă pe strada principală orientată nord-sud, acolo unde se înşiruiau marile temple. Temple mai văzuse Al Patrulea destule şi de fiecare dată trebuise să admită că mândria localnicilor este justificată. Şi, asemenea unui om de-al locului, ginerele îi explică detalii pe care oaspetele putea să le piardă din vedere: iată, de exemplu, cel de al doilea templu al Herei, cel construit după victoria de la Jocurile Olimpice: el pare scund faţă de primul sanctuar al Herei, cu care se învecinează, dar adevărata dimensiune o dă doar scara umană, fiind astfel construit încât masivitatea să-i confere dimensiunile adecvate faţă de zei, păstrându-şi însă măreţia când un om se află în faţa şi în interiorul său.

Poseidonia îi plăcu negustorului: sistemul hippodamic îi conferea oraşului o măreţie ordonată, cum nu văzuse alta în Grecia. Iar ordinea pentru unii oameni înseamnă siguranţă.

În întreprinderea comercială, Al Patrulea se purtă ca un oaspete, nu ca un stăpân, iar sfaturile îi erau doar sfaturi. Poate de aceea au şi fost aplicate imediat. Pe urmă află că omul căutat, cel ce ar fi fost în stare să-i dea amănunte despre ultima zi a tatălui nici nu locuia în Poseidonia, ci la Eleea, în apropiere totuşi. Dar Al Patrulea era sătul de călătorii. Ginerele trimise după străin.

Plimbându-se prin faţa templului Demetrei, cei doi stătură îndelung de vorbă. Şi, spre mirarea ginerelui, spre mirarea tuturor celor ce credeau că-l cunosc atât de bine, Al Patrulea acceptă să plece la Eleea.

N-a trecut prin locul acela fantastic şi pe parcursul drumului de la Heracleea spre Poseidonia? Poate. Însă localitatea ţi se relevă doar adăstând în ea. Un aer ireal îl copleşi pe măsură ce se acomodă cu oamenii. Eleaţii nu se deosebeau numai de populaţiile în mijlocul cărora trăise până atunci, ei păreau să se deosebească şi de grecii dintre care făceau, totuşi, parte. Dar provenienţa lor parcă venea mai degrabă din legendă. Dintr-o legendă unde Al Patrulea avea impresia că oamenii nu numai că se tocmesc cu zeii, ci chiar se şi luptă cu ei: o luptă fără început şi fără sfârşit, o luptă ce constituie chiar substanţa existenţei. O luptă în nemişcare.

Aici muritorii nu aduceau ofrande unor chipuri, asemănându-se în această privinţă celor din neamul lui Ţipor. Dar zeii lor sălăşluiau în toate, deşi nu s-ar fi putut spune despre eleaţi că ar trata cu prea multă evlavie lucrurile şi fiinţele din jur. Sau poate că doar altfel se manifesta credinţa lor, credinţa unor oameni în zeii cei mai înspăimântători: zeii fără chip. În timp ce îşi îndeplineau muncile zilnice, un aer dens părea că le învăluie trupurile. O tradiţie încă prea recentă îi lega pe toţi ca într-o fratrie trainică şi tainică şi nimeni, nici măcar tiranul local, nu-i putea despărţi de ea. Prestigiul bătrânului Xenofon şi al lui Parmenide îi subjugase şi nimeni nu era destul de bogat pentru a-şi permite să renunţe la frântura de ecou din faima ce se răsfrângea şi asupra sa. Parmenide şi ucenicii trebuiseră să plece, însă atmosfera creată de ei a rămas suspendată deasupra oraşului, învăluindu-l şi protejându-l ca un voal.

Thimeon se numea omul care-i vorbise şi care-l dusese la Eleea. El nu era un sophoi, un înţelept precum Zenon şi Melissos, discipolii lui Parmenide. Participase însă la discuţiile şi demonstraţiile acestora şi credea în tot ceea ce credeau ei. Ascultându-i, era imposibil să nu-i crezi. Datorită lor, la Eleea se mutase creierul lumii, după ce Pythagora l-a fixat pentru o vreme la Crotona. Focul central numit de samosat devenise, datorită înţelepţilor locali, însăşi Eleea. Risipirea acestora nu i-a putut încă stinge căldura. De ea mai beneficia toată lumea.

Da, Thimeon era bătrân, sosise în Grecia Mare mult după ce Xerxes renunţase la visele-i de cucerire. Şi dintre înţelepţi, mulţi au venit de aiurea. Părinţii îi fuseseră meteci la Atena, iar distrugerea cetăţii îi ruinase. Părăsiră Atica şi trecură în Beoţia, cu intenţia de a căuta nişte rude în Epir. Dar au trebuit să-şi întrerupă drumul. Thimeon fusese un copil pe vremea aceea. Pericolul persan schimbase faţa Greciei. Tatăl lui Thimeon, aflat de două generaţii ca metec la Atena, se aşteptase la fel şi fel de greutăţi în încercarea de a-şi găsi un nou rost. Greutăţi întâlnise, însă cu totul altele decât cele prevăzute: ţara se modificase şi oamenii se adaptau după puteri. Prin itinerariul său mereu ocolit, mereu întârziat fostul metec amânase să ajungă la o destinaţie. Plateea şi Mycale îi surprinsese familia în apropiere. Thimeon aproape că fusese martor ocular al ultimelor înfrângeri suferite de perşi şi de aliaţii lor în Elada. Atmosfera victoriei o resimţise oricum puternic, copilul din el hrănindu-se cu visele eroice ale celor din jur.

— Au trecut aproape cincizeci de ani de atunci, îi spuse Thimeon, privindu-l pe bărbatul din faţa lui. Cincizeci de ani este o vreme îndelungată. Unii ar spune că nimic nu rămâne la fel atât amar de timp. Şi cele văzute atunci s-au schimbat, desigur, nu numai în mintea mea, dar şi în propria lor consistenţă. Asta dacă ne-am lua după ceea ce ne zic amintirile şi simţurile…

Calmul şi răbdătorul fiu al Călăreţului de Argint se obişnuise cu modul acesta de vorbire. În Eleea simţurile nu se bucurau de nici un credit: prestigiul inteligenţei unor Melissos şi Zenon era mai puternic decât percepţiile oamenilor. Aceasta făcea ca şi individul cel mai umil să gândească altfel în acele locuri, iar străinii simţeau imediat că dacă nu se adaptează, trebuie să plece deîndată. Tiranul din Eleea guverna peste un loc unde oamenii erau, la rândul lor, guvernaţi de nişte legi ce nu puteau fi influenţate de nici o putere vremelnică. Această dublă subordonare făcea din eleaţi nişte somnambuli în timpul zilei şi nişte treji în plin vis. Amândouă aceste stări existând în acelaşi timp. Pentru că fiecare dintre ei ducea o viaţă dublă: pe de o parte, mergând să-şi câştige pâinea, îndeplinind ritualurile diurne şi solemne, făcând exerciţii de gimnastică pentru a-şi menţine corpul sănătos, luând parte la viaţa cetăţii pentru a se simţi bărbat, iubind şi ocrotindu-şi pruncii, murind; pe de altă parte, admiţând că niciodată o broască ţestoasă nu va putea fi ajunsă din urmă de către sprintenul Achile şi că niciodată o săgeată nu-şi va atinge ţinta, fiindcă mişcarea nu există decât în oglinda înşelătoare a simţurilor noastre, iar timpul s-a sfărâmat nereuşind să iasă din această încremenire generală, anulând în realitate toate strădaniile inutile ale oamenilor.

— De aceea, continuă Thimeon, ceea ce-ţi pot spune eu despre tatăl tău este încă pe deplin actual, chiar dacă aparenţele sunt împotrivă. Multă vreme după înfrângere, perşii s-au interesat de morţii lăsaţi pe câmpurile de luptă. Unii oameni mai bogaţi şi mai întreprinzători au reuşit să-şi recupereze rudele apropiate. Profitând de aceasta, au existat oameni — şi în special fenicieni — care îi îmbrobodeau pe străini, pretinzând că pot recupera osemintele oricărui luptător căzut în bătălie. Nu au fost puţini cei ce au cumpărat cu bani mulţi şi cu riscuri infinite cadavrele descompuse ale unor necunoscuţi, fără să ştie. Perşii ofereau semnele particulare ale celor căutaţi şi escrocii se specializau în fabricarea acelor semne. Cu cât trecea mai mult timp de la moartea personajului — admiţând că timpul s-ar deşira asemenea unui ghem de aţă — şansele de a se demasca vreodată falsurile erau tot mai mici. Dar, e adevărat, şi cererile deveneau de acum tot mai rare. Aceia care au avut bani ca să-şi facă datoria faţă de cei apropiaţi, şi-o făcuseră deja. Cavalerul de argint fusese ridicat imediat după bătălie: s-au găsit oameni convinşi că un asemenea oştean provine dintr-o familie suficient de bogată pentru a face totul ca să-i recupereze osemintele. Dar nimeni nu s-a arătat dornic să afle ceva despre Al Treilea. Astfel încât au început să se intereseze fenicienii dacă nu cumva caută cineva un cadavru într-o armură aşa şi aşa.

— Asta s-a întâmplat de mult, replică Al Patrulea. Între timp s-a schimbat raportul de forţe, raportul de interese. Atunci când grecii n-au mai fost atacaţi de afară, s-au bătut între ei. Ajunge să mergi acum prin Atena pentru a simţi că pacea de azi este mai fragilă ca pânza unui păianjen, dar la fel de înşelătoare: pe cei mici şi neprevăzători ea-i orbeşte şi-i pierde. Între ziua când a căzut tatăl meu şi ziua de azi a trecut o veşnicie.

— De ce te-ai mai obosit până aici, dacă gândeşti astfel? Eu m-am oferit să te ajut să-ţi găseşti osemintele părintelui, tocmai pentru că m-a impresionat că un barbar este în stare să admită că timpul s-a oprit timp de cincizeci de ani.

Al Patrulea tăcu şi-l lăsă pe celălalt să continue. Tatăl său, îşi aminti el, murise într-o perioadă istorică atât de îndepărtată, încât copiii nici nu puteau s-o mai conceapă: unde mai încape azi în moleşeala şi-n tihna din Babylon agitaţia şi idealul de vitejie de pe vremea Marelui Rege Dareios sau din timpul bătăliilor lui Xerxes? Arcaşii primului deveniseră nişte simboluri ale averii, nemaiprivind lumea decât de pe monezile conducătorului legendar. Timpul nu s-a oprit în loc, ar fi vrut Al Patrulea să spună, timpul a devenit cu totul altul. Dar nici nu voia să-l contrazică pe Thimeon. Şi aşa trebuia să aprecieze că acela a ajuns la o soluţie de compromis cu el, străinul, numai pentru că Al Patrulea a conces că vremea s-a oprit, vremea care nu a fost în ideea eleatului niciodată schimbătoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.