CEI O SUTĂ-Anabasis (35)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

(Bietul scrib stă şi se miră: există într-adevăr şi stele atât de strălucitoare încât ele însele să constituie speranţa întruchipată într-un lanţ întreg? Orbit de aureola atât de intensă, scribul mai are totuşi resurse să se întrebe dacă desăvârşirea se poate dispensa de certitudinea continuităţii? Şi iar i se pare puţin tristă aura luminoasă pe care o vede).

Apoi începură disputa. Criton aminti meritele maestrului în educarea morală a unui număr mare de atenieni şi faptul că mai sunt şi mulţi alţii ce ar avea nevoie de sprijin. Îi vorbi despre imperativul ce stă în faţa creatorului de a nu precupeţi nici o posibilitate pentru a-şi valorifica harul cu care a fost înzestrat de zei. Aminti despre o balanţă pe care trebuie puse valorile şi mijloacele de realizare, balanţa urmând să hotărască dacă un efort merită să fie făcut sau nu. Încercă să-l convingă în legătură cu faptul că, mergând pe drumul unei greşeli, măreşti greşeala respectivă, după cum, dacă eşti de acord să colaborezi la o ilegalitate înfăptuită de către cei ce ar trebui să păzească legea, nu faci decât să agravezi această ilegalitate. Îi arătă că nu are dreptul să ajute la realizarea erorii săvârşite de judecători, deoarece astfel ar recunoaşte în mod tacit această eroare ca pe un lucru legal, asta pe de o parte, iar, pe de altă parte, n-ar face decât să agraveze şi mai mult nedreptatea respectivă, sprijinind punerea ei în practică. În concluzie, i-a spus lui Socrate că, prin decizia ce o va lua, nu va face decât să-şi fie propriul judecător: el singur îşi hotărăşte în această clipă viaţa sau moartea, acceptarea sau refuzarea ilegalităţii.

Socrate nu se apucă, la fel ca-n alte dăţi, să-i caute fisuri în raţionament. La început, din obişnuinţă, nu se putu reţine să nu disece puţin vorbele prietenului. Apoi, însă, tăcu fără să-l mai contrazică.

Criton crezu că totul a fost în zadar: tăcerea se prelungi şi Socrate refuză să mai discute, lăsând subiectul să se piardă undeva în văzduh. Dar, într-un târziu, maestrul reveni şi începu să-i explice de ce nu poate să evadeze. Este adevărat, vorbele lui Criton conţin o mare cantitate de judecată şi de bun simţ. Însă numai pentru aceste motive, nu va putea renunţa la hotărârea sa. Sunt momente în viaţă când, în pofida oricăror scuze, trebuie să ne urmăm drumul. Şi, apoi, când ar fi mai uşor să conving pe cineva decât atunci când în joc stă tocmai viaţa sau moartea persoanei respective? Dar pentru ca această persoană să rămână ea însăşi, trebuie să fie surdă la orice influenţă, fie aceasta oricât de binevoitoare, în caz că-i contravine propriilor principii. Toată viaţa a preconizat un drum drept, o spinare neîndoită. Ce rost ar avea să trăiască dezicându-se de toţi aceşti ani frumoşi de care a avut parte? A militat întotdeauna pentru libertate fără constrângere şi de aceea nu s-a ridicat niciodată împotriva legilor. Legile pot îngrădi pe cei ce încearcă să le calce, pe cei ce încearcă să le întindă, să le modeleze după necesităţile lor, pe cei ce sunt mânaţi de ambiţii, într-un cuvânt pe cei ce sunt conştienţi de existenţa dispoziţiilor. Virtutea nu cunoaşte legi. El, Socrate, nu pretinde că ar şti ceva, dar crede că, în limita puterilor şi a simţămintelor sale, a încercat să se lase mânat mereu de virtute. De altfel, chiar dacă nu l-a sfătuit niciodată nimic, demonul său l-a împiedicat întotdeauna, atunci când era să facă un pas pripit.

— Bine, dar nu admiţi că pot exista şi legi rele?

— Virtutea nu cunoaşte legi: nici bune, nici rele. Virtutea însăşi este legea.

— Ar trebui să fie, îndrăzni să-l corecteze Criton. Dacă legea ţi-ar cere să ucizi un copil numai pentru că are urechile ceva mai mari, ceva mai lungi sau ceva mai scurte, l-ai ucide?

— Legea nu-mi cere să ucid copii!

— Şi dacă ţi-ar cere?

— Dacă mi-ar cere aşa ceva legea Atenei, aş pleca în altă parte. Nici n-aş ucide copiii, dar nici n-aş călca legea.

— Şi ai lăsa pe alţii să ucidă copiii Atenei?

— Ai dreptate. Atena nu va cere niciodată aşa ceva!

— Dar lege, după care te-au condamnat pe tine, ţi se pare pornită din virtute?

— Nu despre asta este vorba acum! Am trăit o viaţa lungă cu un anumit ideal despre oameni. Vreau să şi plec cu acest ideal. Cei ce m-au condamnat n-au greşit, pur şi simplu au fost inconştienţi. N-am pentru ce să-i pedepsesc fugind de ei. Cred totuşi că va veni o vreme când unul, ca mine sau ca oricare altul, va apuca ziua când nu va fi dezamăgit la ora încercărilor de cei în care şi-a pus toată speranţa. Asta se va întâmpla atunci când oamenii vor fi ieşit deja din starea aceasta a orgoliului pueril. De altfel, atunci vor fi desfiinţate şi legile.

— Dacă nu cumva copilul orgolios, de care vorbeşti, va face până la urmă o greşeală atât de mare, încât să-l coste existenţa înainte de a apuca să crească mare.

— Tocmai pentru a preîntâmpina acest lucru s-au creat legile: să se câştige timpul necesar ca omenirea să crească. Şi de aceea nu voi fi eu cel ce va călca legea, numai pentru că m-a dezavantajat pe mine.

Socrate îşi lăsă mâna pe braţul bătrânului prieten:

— La vârsta noastră, trebuie să ne preocupe moartea. Ea este un fapt inevitabil. Problema se pune cum s-o primim. Şi, mai ales, să nu pângărim pentru o iluzie tot ceea ce am creat până atunci. Prin ceea ce gândim şi facem, ne ridicăm deasupra morţii. Ceea ce am gândit, am vorbit şi am crezut eu mă face să nu-mi fie frică de ceea ce va urma. Renegându-mă acum, aş pleca şi fără această consolare.

Criton pricepe că a pierdut lupta.

— Şi nu-ţi pare rău?

— Nici acest drept nu-l am. Şi aceasta ar însemna o dezicere. Dar nu pot să mă plâng: soseşte o clipă când ideile pe care le trâmbiţăm mereu îşi cer viaţa lor — şi atunci nu ne mai rămâne decât să le trăim. Nu ştiu de ce ar trebui să-mi pară rău că am ajuns să-mi trăiesc propriile-mi idei, că am fost suficient de tare să le dau viaţă şi în condiţii dificile.

— Ideile tale îţi cer să mori?

— Acum da.

Criton înţelege şi iese. Mai priveşte o dată în urmă şi-şi întreabă prietenul:

— Şi… eşti mulţumit?

— Am compătimit întotdeauna pe aceia care pretind că merg mai bucuroşi la moarte sau la închisoare decât să facă un anumit lucru. Nu poţi merge bucuros la moarte sau în sclavie, acolo poţi să mergi sau să nu mergi, dar n-o poţi face nicidecum bucuros. Lucrurile nici nu sunt atât de complicate. Cel puţin pentru mine. Eu şed acum aici şi mă simt bine, în clipa asta nu mă dor nici măcar oasele, nu sufăr de foame sau de sete, mă îndeletnicesc cu ceea ce m-aş fi îndeletnicit şi în alte condiţii. Şi nici imnul, dedicat lui Apollo, nu cred că e mai rău decât dacă l-aş fi scris aiurea.

Acum stă şi-l ascultă pe Antistene cinicul, care susţine că virtutea nu există decât în noi, că ea nu are nevoie de artificii pentru a fi scoasă la iveală; din contră, diferitele noastre preocupări şi mulţimea de necesităţi ce ne ocupă timpul nu ne fac decât să ne îndepărtăm de virtute, care ea singură ar trebui să fie unica noastră preocupare şi necesitate.

Platon tăcea. Cineva simţi nevoia să pună discuţia în mişcare şi-i obiectă lui Antistene că există o mulţime de preocupări pornite chiar din virtute, că există o serie de necesităţi ce nu exclud virtutea, că doar în viaţa aceasta complexă putem să ne aflăm în situaţiile în care virtutea să-şi spună cuvântul; că virtutea este subordonată vieţii şi nu viaţa virtuţii.

Această ultimă observaţie era tocmai ceea ce contesta Antistene. Dar în locul lui, interveni un băieţandru ce stătuse tot timpul fără să vorbească nimănui şi fără ca să i se adreseze cineva. Era din Sinope şi îl chema Diogene. (Poate că un altul, care va fi numit mai târziu Nihilistul, ar fi spus aceleaşi cuvinte, dacă ar fi avut şansa de a fi fost de faţă. Sau poate că timpul deformează lucrurile şi că Nihilistul a fost cel ce a vorbit atunci şi nu Diogene din Sinope.). Băieţandrul îl asculta cu atenţie pe Antistene ori de câte ori îl auzea şi, dacă acum acesta era prea copleşit de moment, era de datoria lui să-i ia apărarea ideilor, care erau totodată şi ale lui. Însă Diogene încă nu ştia să vorbească în perioade îngrijite, aşa cum o făceau toţi cei de faţă; după cum a spus de la început, chiar şi elocinţa se pune împotriva virtuţii. Diogene se dovedi a fi un fanatic al ideii pe care o apăra şi, pentru câteva clipe, reuşi să-i facă pe toţi să-şi uite de stânjeneală. Tânărul le vorbi despre laţurile constituind obiectele pentru ambiţii şi acestea, la rândul lor, pentru orgoliu, demonstrând cum, în ultimă instanţă, chiar şi cele mai obişnuite lucruri se opun virtuţii, dacă sunt lăsate slobode.

Platon tăcea în continuare. Privea din când în când la Socrate şi încerca să-i cuprindă personalitatea, folosind din plin prilejul cât îl mai putea vedea. Îşi amintea, între timp, de bătrân ca despre cel mai cuceritor om pe care-l cunoscuse, atunci când maestrul dorea să fie drăguţ, şi ca pe unul dintre cei mai afurisiţi aroganţi din Atena, atunci când filosofului nu-i păsa să placă.

Nu doar el retrăia trecutul alături de persoana care a marcat o întreagă epocă. Erau de faţă mulţi oameni, printre ei foarte mulţi tineri şi nici unul nu a putut rezista fascinaţiei de a-l vedea pe bătrân; pe Platon îl impresiona tocmai numărul mare al tinerilor, ştiut fiind că ei, de obicei, evită asemenea momente mai degrabă neplăcute. Dacă ar fi dorit, gândi Platon, acest bătrân condamnat ar fi putut să se afle cu destulă uşurinţă în fruntea cetăţenilor, aşa cum s-au perindat la conducerea cetăţii mulţi dintre discipolii săi. Chiar şi de aici, din închisoare, ar fi putut prelua puterea. Şi, se întreba Platon, unde i-ar fi condus Socrate pe oameni, dacă şi-ar fi îngăduit o asemenea misiune?

Adânciţi fiecare în propriile-i gânduri, oameni n-au remarcat discuţia înfiripată între maestru şi Euclid, cel ce, după această întrevedere, va pleca pentru totdeauna la Megara. Cei doi vorbeau despre Bine ca despre ultimul scop al lucrurilor, despre Binele absolut, cel care nu mai suportă relaţii. Oamenii îi ascultau şi, încetul cu încetul, simţeau cum se molipsesc de liniştea lor. Fără referiri, firesc, discuţia alunecă spre moarte.

— Moartea, ca de altfel totul, nu este decât repetiţia la altă scară. Nu există început şi sfârşit. Totul renaşte la proporţii noi. Până şi timpul nu este decât funcţia dimensiunilor sferei la care se referă, spuse cineva.

Vorbiră despre diferitele proporţii conţinându-se unele pe altele, despre infinitatea lumilor din interiorul acestor proporţii. Cineva vorbi despre finitul conţinut în infinit şi propuse o teorie a atomismului universal: noi nu suntem decât atomi ai unor atomi mai mari, conţinând, la rândul nostru, alţi atomi şi astfel la nesfârşit şi în toate direcţiile, diferind doar formele şi întruchipările care sunt infinite.

(Aproape infinite, crede cu umilinţă scribul.)

Vorbiră despre geneză şi apoteoză ca despre stări intermediare ale existenţei şi ajunseră astfel iar la moarte, ca la starea ce descompune totul în elementele componente, răsfirând întregul întâmplător, astfel încât să se învălmăşească mereu cu alte elemente, mereu la o altă scară, mereu sub un nou chip şi un alt timp. În felul acesta, moartea încetează să mai fie reprezentarea unui sfârşit, iar naşterea un început, deoarece, fugărindu-se întruna una pe cealaltă într-un cerc închis, se ajunge ca doar timpul să le mai despartă, împiedicând suprapunerea lor, pentru că numai timpul şi nimic altceva nu mai este în stare să le deosebească.

În contrast cu alte dăţi, nu mai discutară în contradictoriu, îşi spunea fiecare punctul de vedere, în vreme ce ceilalţi tăceau solemn. Şi Socrate asculta ca toţi prietenii şi discipolii săi de pe urmă şi aceştia ascultau ca şi el. Încetul cu încetul, o rază de soare se mută de pe un perete pe zidul de pe partea opusă, făcându-i să înţeleagă că a sosit sorocul să se despartă.

Îşi luară rămas bun ca înaintea unei călătorii serioase, dar nu neobişnuite, având credinţa că îi aşteaptă pe toţi acelaşi drum şi, în vreme ce lumina se coborî pe podea, Socrate se întinse la loc pe bucăţica lui de pământ, străduindu-se să înveţe versurile scrise în ajun.

Se spune că temnicerul, intrând să vadă cum îşi petrece prizonierul ultimele ore, îl găsi pe Socrate învăţând aceleaşi versuri.

— De ce mai înveţi acum această poezie, dacă tot ştii că ai să mori peste atât de puţină vreme?

— Dacă o să mor curând, când să o mai învăţ? ar fi răspuns maestrul.

Apoi stătură o vreme prieteneşte de vorbă, în timp ce cupa cu cucută aştepta umilă într-un colţ al încăperii. Abia când ziua se istovi, bătrânul întinse braţul după ea, pregătindu-se să doarmă.

Privind spectacolul acestui astru arzând atât de intens, undeva la malul mării, mărunţi în depărtare, Cei O Sută s-au reîntors la nesfârşita lor ştafetă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.