În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la Ed. CURTEA VECHE 2008
Aşadar, de la Laib, profitând de numeroasele deplasări ale tatălui său, Al Şaizeci şi şaselea a plecat de nenumărate ori. Cine să-l reţină? Şi ce să-l reţină? Şi cine să-l aducă înapoi? Revenirile sale erau la fel de greu sesizabile ca şi plecările. S-a întâmplat ca, după ce nu l-a văzut mai multe săptămâni, mama să se trezească şi să-l găsească într-o noapte dormind alături de ceilalţi. De parcă s-ar fi culcat de cu seara odată cu ei.
De povestit nu povestea niciodată nimic despre unde a fost, cu cine şi ce a făcut. Doar rănile proaspete dădeau de bănuit că a trecut prin noi întâmplări extreme. Însă, în cea mai mare parte a timpului, la Laib flăcăul trăia retras, aproape neobservat. În cea mai mare parte a timpului, întrucât au existat şi cazuri când asupra sa au planat cele mai cumplite suspiciuni. Prea puţine dovedite.
Lumea e imensă: un loc unde, dacă ai priceperea necesară, te poţi ascunde perfect. Dar lumea este şi măruntă şi se poate întâmpla să te întâlneşti – pe neaşteptate şi te miri unde – cu cine nici nu ai putea crede. Întâmplările dintr-un asemenea labirint uriaş nu pot fi prevăzute decât de sus, din cer, de unde doar Dumnezeu singur are o perspectivă suficientă spre a aranja lucrurile după gândul şi după placul Lui. Dimpotrivă, Al Şaizeci şi şaselea insinua că regia îi aparţine chiar omului şi se lăuda că el şi-a văzut pe drumurile sale, de mai multe ori, tatăl, dar că s-a ferit să-l deranjeze. O asemenea insinuare obraznică atrage în mod deosebit atenţia: “Trebuie doar să studiezi puţin oamenii şi să le afli dorinţele şi poruncile după care se conduc, pentru a putea să prevezi cu o oarecare precizie unde-l poţi afla pe unul sau pe altul”, pretindea Omul fără Nume, citat de Ulrich, menestrelul tâlhar. Şi Al Şaizeci şi şaselea (sau Ulrich1) dă chiar şi un exemplu: la vremea când a început construcţia noului dom din Bamberg, băiatului nu i-a fost prea greu să bănuiască prezenţa tatălui său în apropierea şantierului. (Dovedind, încă o dată, prin aceasta, nu numai faima de mare meşter constructor de care se bucura Cavalerul Templier…) Asta s-a întâmplat aşa: fiul a plecat, de data aceea, din Laib, luându-se după un grup de negustori în drum spre nord. Numai că a fost unul dintre puţinele prilejuri când băiatul s-a înşelat. Purtarea acelor străini i s-a părut nefirească şi el a interpretat ciudăţenia degajată de ei drept semn al unei mari naivităţi. Pe care nu s-a putut reţine să n-o exploateze. Doar că oamenii aceia nu erau proşti, ci, chiar din contră, doar făceau pe proştii pentru a-şi prinde victimele în pânza lor de păianjen. Al Şaizeci şi şaselea a plecat împreună cu ei, a profitat de mâncarea lor, de bunăvoinţa lor, de fiica unuia dintre ei şi a fost convins că le-a devenit un fel de conducător. Până ce, brusc, i s-a pus în vedere că tot ceea ce a pălăvrăgit el atât de imprudent, crezându-se stăpân pe situaţie, a fost înregistrat şi va fi folosit împotriva sa, dacă nu se răscumpără cu o anumită sumă de bani.
– De unde bani? se tângui tânărul, începând să-şi îmbrace pielea de şopârlă.
– Asta nu e o problemă pentru tine! N-ai spus-o, de atâtea ori, chiar tu?
Şopârla Galbenă a încercat să dispară, pentru a face rost de bani, dar “naivii negustori” se aflau tot timpul pe urmele lui, îl descopereau pretutindeni şi măreau suma “răscumpărării”.
– Cum să fac rost de bani, fără să plec de lângă voi? întreba pe un ton smerit Şopârla Galbenă.
Până la urmă, auzind de noua construcţie de la Bamberg, băiatul şi-a căutat tatăl şi i-a povestit despre cursa în care a căzut. Mesagerul îşi întâlni fiul sub înfăţişarea unui ingenuu tânăr disperat şi nu sub cea a ticălosului despre care începuse să meargă vestea. Doar pielea brăzdată de numeroasele urme de răni contrasta cu figura nevinovată a celui ce părea mult mai tânăr – în caz că Omului fără Nume încercai să-i dai o vârstă – faţă de cei aproape douăzeci de ani împliniţi. Aşa că tatăl, profund revoltat de tupeul negustorilor-bandiţi, hotărî să rezolve situaţia cu sabia. Până la urmă, ne povesteşte Ulrich von und mit der Flamme, totul s-a terminat cu un ciolhan pe cinste, umbrit doar de cumplitele dureri de dinţi ale Cavalerului fără Chip. (“Şi chefliilor le-a rămas o singură părere de rău: faţa nobilului templier ei n-au putut-o vedea niciodată. Aşa că l-au căutat, mai târziu, printre alţi cavaleri, însă nimeni nu şi-a putut aduce aminte de povestea tocmai înfăţişată.”)
După ce bătrânul şi autoritarul Friedrich Barbarossa s-a înecat în râul Cydnus, la Saleph, în încercarea de a-şi salva fiul, Cruciada a III-a s-a adâncit în impas şi s-a stins la fel de lamentabil ca şi cea precedentă. Imprevizibilul Richard Inimă de Leu, supus mereu firii sale capricioase, n-a putut nici pe departe să-i ia locul împăratului care reuşise să supună cea mai mare parte a Europei, să i se opună papei şi – ceea ce era cel mai dificil – să-şi strunească proprii nobili. Iar Richard, această mare minciună a tradiţiei, nici nu şi-ar fi dorit rolul marelui împărat. El, om al momentului, era preocupat de plăcerea clipei. A propriei sale clipe. Pe care toţi cei din jur trebuiau s-o slujească. La nevoie, sub ameninţarea săbiei. În poveste, ni se spune că pruncii musulmani erau speriaţi de mamele lor cu “Dacă nu eşti cuminte, te dau regelui Richard!”. În realitate, nu numai copiii, ci toate mamele şi toţi taţii, care au avut nenorocirea să trăiască în regiunile pe unde au trecut drumurile eroului, au rămas cu aceeaşi spaimă.
Aşa că, desigur, nu trebuie să ne mire că Omul fără Nume s-a aflat, o vreme, şi în preajma capriciosului Richard al Angliei. Ulrich von und mit der Flamme ne povesteşte şi acest episod, ceea ce ar da de înţeles că şi ceata lui de aventurieri ar fi urmat acelaşi drum. Numai că în cântecele rămase de la cunoscutul menestrel, sunt prea multe anacronisme pentru a accepta că autorul lor ar fi fost de fiecare dată martor ocular la evenimentele pe care le-a narat. De data asta, însă, destinul cetei de bagauzi se va interfera fatal cu cel al regelui. Ceea ce ştim este că Richard, travestit în cavaler templier, în drum spre Anglia, ca să nu treacă prin ţinuturile duşmanilor francezi1, a încercat să traverseze Germania. Istoricii spun că a fost recunoscut, arestat de fostul său aliat Leopold de Austria şi predat altui duşman, împăratului Heinrich al VI-lea. Ulrich, în schimb, ne relatează evenimentul pe larg, într-o variantă diferită. După ce descrie numeroasele întâmplări pline de vitejie săvârşite de grupul în care se ascundea regele, menestrelul pretinde că Omul fără Nume ar fi fost cel ce l-ar fi predat pe Richard, pentru o răsplată consistentă, unui oarecare Lambert Wissen, mic nobil bavarez şi că acesta l-ar fi vândut şi mai scump lui Leopold. Care n-ar fi făcut o afacere deloc rea, predând, la rândul său, valorosul prizonier împăratului. (Şi nici Heinrich n-a ieşit în pierdere din tranzacţia aceasta, pe lângă satisfacţia orgoliului satisfăcut, el a pretins şi a primit, după lungi amânări, o răscumpărare cu totul consistentă pentru a-l lăsa pe Inimă de Leu să se întoarcă în Anglia.) Dacă tot acest negoţ atât de profitabil a început sau nu de la Al Şaizeci şi şaselea, este greu de reconstituit. Dar că Omul fără Nume şi-a dat seama din vreme că, lângă Richard, viaţa nimănui nu era foarte sigură şi că a fugit la timp este sigur. Ulrich, cel ce ne narează întâmplările cu atâta farmec încât cântecele sale vor fi intonate încă multe decenii – fiind unul dintre principalii vinovaţi pentru extraordinara faimă a regelui aventurier -, a fost el însuşi victima prea puţin inspiratei întovărăşiri cu egocentricul şi temperamentalul suveran. Desigur, Ulrich von und mit der Flamme n-a fost singurul care a cântat faptele lui Richard Inimă de Leu. Mai persistentă chiar decât varianta lui a fost cea a lui Blondel, un alt menestrel despre care se povesteşte, tot în mod greşit, că l-ar fi chiar salvat pe suveranul său din captivitate. Leopold VI1 de Austria fusese, la rândul său, jignit impardonabil de Richard2, în timpul cât au fost aliaţi în cruciadă. Aşa că regele englez este închis, la început, în cetatea Dűrenstein, apoi, după complicate tratative, predat împăratului Heinrich şi ţinut cu tot respectul rangului său, la Trisels. Richard, ne spun cronicile, a fost descoperit şi prins la 21 decembrie 1192 şi eliberat – contra 100.000 mărci de argint3, recunoaşterea suveranităţii lui Heinrich şi numeroase promisiuni -, peste mai bine de un an, la 4 februarie 1994. Ulrich von und mit der Flamme va fi capturat şi el, dar fiindcă nu era de aşteptat o răscumpărare cât de cât interesantă şi pentru banda de artişti-tâlhari, menestrelul va fi spânzurat, împreună cu toată trupa lui la Trisels. Însă, încă la Dűrenstein, povesteşte, acelaşi Ulrich, va fi recunoscută şi Şopârla Galbenă drept autorul mai multor fărădelegi şi ridicată în ştreang. Numai că aici, în mod sigur, cântăreţul se înşeală: ca de obicei, Al Şaizeci şi şaselea se făcuse nevăzut la timp.
Rămâne de explicat de ce n-a putut fi martor ocular Ulrich von und mit der Flamme la poveştile narate despre însoţirea de către Omul fără Nume cu Richard Inimă de Leu, mai ales că menestrelul şi-a găsit, într-adevăr, sfârşitul la Dűrenstein, în timpul captivităţii regelui englez: în primul rând, atunci când falsul cavaler templier este recunoscut şi arestat de oamenii lui Leopold – sau de cei ai lui Lambert Wissen? -, Al Şaizeci şi şaselea tocmai ajunsese la Bamberg, spre a cerşi bani de la tatăl său în vederea răscumpărării pretinse de cei pe care-i crezuse nişte negustori prostănaci. Ştim acest lucru, întrucât dominicanul Gregorius, acuzând-l pe Ulrich von und mit der Flamme că a cântat ticălóşii şi ticăloşiile lor, povesteşte că Omul fără Nume ar fi dispărut imediat după ce l-a trădat pe rege, că s-ar fi întors la locul faptei şi, făcând un târg asemănător, ar fi vândut, la Viena, şi ceata menestrelului. Deci că nu s-a apropiat de Dűrenstein, de frică de a nu cădea el însuşi în mormântul săpat vechilor său tovarăşi de jaf. Iar, în al doilea rând, în povestea lui Ulrich, isprăvile personajului nostru se opresc la Trisels, unde, la rândul său, menestrelul nu prea avea ce căuta, el nefăcând parte din suita regelui şi însoţindu-l doar “pe marginea drumului”, ca şi în cazul marşului în cruciadă. Gregorius Domenicus, duşmanul său aprig, îl va caracteriza drept “corbul din fruntea unui cârd de ciori, adulmecând muribunzii şi sorbindu-le şi ultima suflare”. Aşadar, Ulrich, chiar dacă Al Şaizeci şi şaselea ar fi fost spânzurat în cetate, n-avea de unde să vadă amănuntele execuţiei, descrisă identic şi în cazul lui Till Eulenspigel1.
Luându-şi această marjă de siguranţă, scribul va povesti, totuşi, două întâmplări preluate din cântecele lui Ulrich von und mit der Flamme. Sau din cele atribuite lui. Scribul este conştient că, nimerind într-un veac al menestrelilor, sursele pe care le reprezintă textele cântecelor trebuie luate cu multă precauţie. De aceea, nu trebuie să ne mire că şi opera considerată a fi aparţinând lui Ulrich von und mit der Flamme ne oferă şi ea curiozitatea după care cel puţin una dintre cele două naraţiuni s-a petrecut după ce menestrelul şi-a găsit sfârşitul la Dűrenstein, în 1193 sau, cel târziu, la începutul lui 1194. Ceea ce pare suficient pentru ca să putem trage concluzia că Ulrich s-a bucurat de o faimă suficient de mare pentru ca producţii cunoscute, dar cu autori incerţi, să-i fie atribuite lui – indiferent de anacronismele atât de evidente. Printre acestea, şi unele cântece create după moartea sa.
Prima întâmplare-poveste relatează o întâmplare petrecută în vremea marilor lupte pentru tronul imperiului între Philipp von Schwaben, al cincilea descendent al lui Barbarossa şi Otto IV, fiul mezin al lui Heinrich Leul. O reeditare a tradiţionalei lupte între Welfi şi Stauferi. Fiul lui Friedrich Barbarossa va fi asasinat în 1208 de către nişte ucigaşi plătiţi. Aceasta se ştie din nenumărate surse. Se va termina rivalitatea cu acest omor?
Moartea lui Philipp a fost tăinuită… cât s-a putut. Pentru a se evita improvizaţiile profitorilor de meserie, care apar imediat şi-şi revendică drepturile reale ori fabricate pe loc, s-a spus. Pentru că moartea Stauferului a avut şi alte motive, pentru că n-a fost vorba de un asasinat obişnuit, pentru că modul cum a avut loc semăna mai degrabă cu un ritual. Dar asta nu s-a spus. Sau, cel mult, s-a sugerat dar doar în şoaptă.
1 A fost o vreme când cele două personaje au fost considerate drept unul singur. Că au fost, totuşi, două persoane diferite ne este confirmat chiar din epocă. Într-o scriere atipică pentru secolul al XIII-lea, Gregorius Domenicus, un călugăr dominican, compozitor de melodii pentru corurile bisericeşti, scrie în prefaţa unei culegeri de asemenea cântece, referindu-se la producţia lui Ulrich, la Carmina Burana (pe care n-o vede cu ochi buni, ca şi pe Cântecul Nibelungilor) că vremurile lui se aseamănă cu cele ale lui Petronius, când răgetele lui Nero au dat naştere la melodii profund păgâne şi cu un conţinut epicurian. Gregorius Domenicus a fost un propovăduitor al vieţii simple şi devotate lui Dumnezeu, dar dă dovadă şi de cunoştinţe mult peste nivelul contemporanilor săi. El îl acuză pe Ulrich că l-a cântat pe cel mai josnic dintre josnici, pe un ticălos care a reuşit chiar să i se strecoare sub piele. (Din aceeaşi sursă vom afla şi sfârşitul în ştreang al menestrelului: un sfârşit previzibil, dar prilejuit de trădarea Omului fără Nume, “zămislirea care şi-a ucis creatorul”.)
1 Richard fusese logodit de copil cu Alice, sora lui Filip II August. Dar, brusc, în Sicilia, a rupt vechiul contract pentru un altul, cu Berengaria, fiica regelui de Navarra. Apoi, în drum spre Asia Mică, a mai întârziat nepermis de mult şi în Cipru, unde şi-a celebrat nunta, pecetluind ofensa adusă Franţei, chiar dacă aceasta, forţată de împrejurări, a mai trebuit să închidă, pentru o vreme, ochii.
1(Leopold al şaselea, pe vremea împăratului Heinrich al şaselea, în timpul celui de Al Şaizeci şi şaselea…- nota scribului)
2 Şi cine n-a fost jignit grav de necugetatul Richard?
3 O sumă fabuloasă pe vremea aceea şi care, desigur, trebuia, apoi, recuperată de undeva.
1 Cum asupra mitului celebrului măscărici scribul va reveni, deocamdată nu e de notat decât că – la fel ca de atâtea ori – legendele se scurg unele în altele, târând după ele personaje şi locuri, anacronisme şi explicaţii dificile. Dar despre ce este cu adevărat anacronism, scribul a învăţat să aibă multe îndoieli.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.