OM ŞI LEGE (8)

 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Din cauză că noaptea hoinărea prin oraș, dimineața de obicei nu se scula înainte de prânz. În ziua aceea fusese convocat pentru ora opt la uzina electrică, așa că dacă tot era în oraș, fu bucuros să-l întâlnească pe Pietraru, unul dintre puținii oameni care erau primiți în locuința sa. Cei trei, Pietraru, Rotofeiul și Vancu (zis și “cel Tânăr“, deși unul bătrân nu mai exista de mult) stăteau acum sub o streașină pe Corso și tropăiau vârtos din picioare, în vreme ce Rotofeiul povestea o altă întâmplare, care “tocmai i-a venit în minte“. Li se alătura când o cunoștință, când alta, mai apărea cineva să-și spună păsul lui Pietraru, altul făcea introspecții pregătitoare pentru un posibil proces.

— Odată,, asta s-a întâmplat prin 42, am fost arestat și trimis în fața tribunalului pentru că aș fi făcut speculă cu cartele. Asta se întâmpla la Amsterdam și ăia erau convinși că sunt nu știu ce conte francez ajuns acolo nu știu cum și căsătorit cu… nu știu cine. Asta cu căsătoria îmi amintește de o altă întâmplare, prin 28 la Regensburg. Eram îngrijitor la casa în care a trăit Copernic și…

— Ați început să povestiți despre cum ați fost arestat la Amsterdam în locul nu știu cui pentru că ați fi făcut matrapazlâcuri cu cartele de alimente, dacă nu mă înșel.

— În locul unui conte francez. Pe deasupra mai ziceau și că aș fi fugit din Parisul ocupat pentru că aș fi făcut tot felul de escrocherii. Cu ocazia aceea am aflat că e plăcut să ți se spună “domnule conte“ chiar și atunci când situația dată îi face pe cei care ți se adresează să pronunțe cuvintele cu furie sau cu ironie. M-a recunoscut un grădinar pe care contele ăla l-ar fi avut la castelul său de pe Loara și așa am primit titlu și patalama de strămoși, dintre care unul i-a bătut binișor pe nemți în 870, înainte de a fi spânzurat cei pe care i-a caftit el înainte. Așa că nici în povestea asta n-am nimerit prea bine, mai ales că nu știu cum s-a întâmplat, dar procurorul era un olandez foarte cult, un domn doctor van Craff, care studiase și filosofia și istoria și care la fiecare proces angaja lungi dispute pe temele lui preferate. Plus că acolo mai era și un judecător, domnul doctor Jan van Strujben, și el foarte învățat, dar cam aiurit și atunci îi puneau de obicei pe ei doi în același complet de judecată și când se nimerea să apară în fața lor un nefericit care a fost dus în ispită de două găini și nu s-a putut abține până nu le-a furat, cei doi domni nu se puteau reține nici ei să nu se certe în citate din Kant (Immanuel) și alții de soiul ăsta. Un asemenea proces ținea ore în șir și dacă și avocatul se pricepea în aiurelile domnilor magistrați, hoțul putea scăpa foarte ieftin. Numai că eu n-am avut parte de un asemenea avocat și mai mult m-am apărat singur. Domnule Pietraru, dumneavoastră chiar ați fi dispus să-l apărați pe cel care v-a ucis fratele? sări individul gata să treacă la alt subiect.

— Cum? întrebă Pietraru.

— Acolo, la Amsterdam, pe mine m-au luat de la început expert în privința liberului arbitru în artă și dacă acesta are un caracter permanent și dacă nu cumva exista și perioade de excepție când el este subordonat momentelor presante, ceea ce nu se poate pentru că atunci înseamnă că nu este deloc, dar absolut deloc, se înfurie domnul doctor van Strujben. Cred că la început au avut o mare încredere în mine pentru că un conte, și mai ales unul francez, și mai ales unul care mai are și un castel undeva pe Valea Loarei, și mai ales un conte care mai are și în zilele noastre un grădinar în castelul său de pe valea unui fluviu cu o asemenea tradiție, un astfel de senior, cum s-a exprimat domnul doctor van Craff, trebuie să se poată exprima într-o problemă atât de spinoasă. Pe grădinarul care a fost adus ca martor l-au întrebat în primul și în primul rând dacă aveam bibliotecă la castel și cam ce cărți obișnuiam să citesc și au fost foarte dezamăgiți când au aflat că am într-adevăr o bibliotecă, dar că nu prea obișnuiesc să intru acolo decât atunci când am nevoie de… mai bine spus când am avut nevoie de hârtie pentru a-mi căptuși cizmele când afară era prea frig. Cu asta sentința mi-a fost pecetluită, dar eu le-am spus că… i-am mințit că în viața mea n-am purtat cizme, de unde mărturia grădinarului a rămas sub semnul întrebării. (“Nu vă supărați, începu din nou să-l bombardeze Rusan pe Pietraru, trăgându-l la o parte și încercând să-i vorbească pe cât se putea mai confidențial și mai «firesc», nu vă supărați, dar lui Lazăr ce șanse îi mai acordați?“, Lazăr fiind cumnatul său cu care se judeca în zeci de procese de o viață. “La ce vă referiți, domnule Rusan?“ “Păi, tocmai asta e, că avem multe de discutat. În primul rând că săptămâna viitoare avem înfățișare în legătură cu depozitul de lemne“. “Domnule, depozitul ăla a fost naționalizat, nu pricepi încă?“ “Da, dar eu vreau ca lucrurile să fie limpezite de parcă n-ar fi fost naționalizat!“ “Dar așa ceva nu se poate!“ “Știu, dar dacă nu limpezim acum lucrurile, dacă Lazăr își va reprimi depozitul, noi n-o să-l mai putem ataca pentru că va fi trecut prea mult timp de când am început acțiunea și totul va cădea prin uzufruct“. “Ce… Ce uzufruct?! Domnule, dar nu pricepi că nu mai există nicio folosință de către niciuna dintre părți a depozitului, odată ce acesta a fost luat? Procesul ăsta nu mai are niciun obiect“.. “Da, dar dacă o să-l primească înapoi… Cum spunea soția mea Iolanda…“ “Cine să primească înapoi și ce?“ “Nu se știe niciodată, am mai văzut și noi și unele, și altele, omul trebuie să fie pregătit pentru toate! Și mai ales un lugojean vechi…) Eu n-am putut să aduc în apărarea mea niciun martor pentru că principalul lucru pe care ar fi trebuit să-l dovedesc ar fi fost că nu sunt contele de Cournoir, dar asta nu se putea pentru că eu nu cunoșteam nicio persoană care să poată jura că n-aș fi cu acela, în schimb se aflau de față două persoane, grădinarul și încă o… cineva, o femeie cu care s-a încurcat grădinarul, care susținea sus și tare că aș fi fost seniorul de pe Loara. Femeia aceea s-a dovedit după aceea, dar asta pe mine nu m-a mai încălzit cu nimic, o mincinoasă îngrozitoare și a afirmat sub jurământ la un alt proces și că Parisul ar fi un vechi oraș german, lucru care este o minciună gogonată pe care n-o credea nici doctorul Goebbels. Așa că mie nu mi-a rămas altceva de făcut decât să încerc să demonstrez că nu m-am ocupat de cartelele acelea și să sper că o să mă creadă, mai ales că un conte cu o bibliotecă atât de impunătoare în castelul său de pe valea Loarei nu se putea ocupa cu lucruri atât de mărunte. Mai rămâneau de lămurit două probleme cum de un nobil cu o asemenea listă de strămoși nu știe o boabă franțuzește și dacă într-adevăr liberul arbitru în artă este universal valabil sau dacă în anumite momente ale istoriei el nu trece cumva pe locul doi. (De ce ți-e frică nu scapi. Pietraru nu era obligat să facă eforturi și să-și sucească trupul încovoiat pentru a Vedea lumea din jur el recunoștea cele mai multe cunoștințe după pantofi și pantaloni, negreșind mai niciodată dacă mai auzea și zgomotul pașilor. De data asta știa că la câțiva metri de ei se oprise “clientul“. Nu-și pregătise încă strategia cu care se va apropia dar acum regrupându-și forțele, admira cu multă hotărâre o vitrină în care se găseau trei bucăți de țeavă, un burlan îndoit, o balama, o broască și o lozincă.) Domnilor magistrați le-au trebuit aproape patru ore ca să nu ajungă la nicio concluzie în legătură cu liberul arbitru în situații speciale și drept urmare și-au declinat competența și în privința mea. Așa că m-au trimis la autoritățile germane și de acolo am fost expediat după un proces de numai trei minute într-un lagăr. “Contele de Cournoir“, tot repeta el în timpul în care procurorul enunța toate ticăloșiile pe care le-am săvârșit, (“Dacă nu continuăm acum acțiunea, înseamnă că am renunțat să ne cerem drepturile, continuă Rusan, pierdem termenul de eventual recurs și putem să punem la momentul potrivit sare pe coadă la tot ce va recâștiga Lazăr ”după cum se exprima soția mea Iolanda. Asta-i una. A doua…“ Iar Pietraru nu se gândea decât la ce-o fi vrut să spună Rotofeiul… când l-a întrebat dacă l-ar apăra și pe ucigașul fratelui său). Da, până una alta, m-am trezit în lagăr. Acolo un alt șef, de data asta un Obersturmbannführer, avea o adevărată prețuire pentru cei cu strămoși celebri. De aceea, în mod excepțional, m-a pus translator între ofițerii anchetatori și luptătorii prinși din Rezistența franceză. Când s-a raportat că eu nu vreau și nu vreau să-mi îndeplinesc misiunea și să traduc din franceză și în franceză, Obersturmbannführer-ul a rămas profund impresionat, nevoind să mă creadă nicio clipă că n-aș ști o boabă de franceză și fiind încredințat că sunt un erou, datorită lungii mele liste de strămoși atestați, desigur. Așa că a ordonat să nu fiu spânzurat împreună cu toată ”pleava“, ci să fiu împușcat. Până la plutonul de execuție, m-a trimis într-o baracă unde se mai găseau încă doi condamnați la moarte speciali… Speciali, pentru că pe ceilalți îi executau fără multe fasoane. Dar pe ăștia doi îi mai țineau cine știe de ce. Unul se afla acolo de aproape un an și era deja nebun de legat pentru că, de câte ori auzea pași, era îngrozit că vin să-l ridice. Obersturmbannführer-ului i-a venit ideea să-i grațieze pe cei doi dacă mă fac să vorbesc franțuzește și ei, săracii, se străduiau din răsputeri, unul era din Chișinău și celălalt din Danemarca și habar n-aveau nici ei de limba franceză. Eu le tot spuneam “ui-ui“ și “mersi“ și ei îmi răspundeau cam același lucru, dar se pare că asta nu era de ajuns pentru Obersturmbannführer-ul nostru. Și așa și-au adus aminte de danez după un an și l-au spânzurat și mi-au spus că-l grațiază dacă le recit o poezie în franceză, dar eu am rezistat dârz până la capăt și atunci s-a dat verdictul că sunt un mare erou și că merit mai mult decât un simplu pluton de execuție, câteva gloanțe și atât. Iar, între timp, Rusan spunea “Acum trebuie să luăm în considerare și trecutul fiecăruia dintre noi, nu? Lazăr ăsta a fost amestecat în o mie și una de porcării, pe când eu am avut întotdeauna idei democratice, dovadă că n-am exercitat niciodată acea abjectă exploatare a omului de către om. Mai degrabă, pot să spun, am fost întotdeauna eu exploatat de către acest nemernic de Lazăr, așa că nu mint deloc, că fac și eu parte din tagma exploataților. Vancu începu să se plictisească… De partea cealaltă, Pietraru vedea manșetele prea largi ale pantalonilor “clientului“ de ieri oprit în continuare în fața vitrinei cu cele trei țevi și cu burlanul îndoit, scos în evidență de lozinca din spate. Omul avea acum și el probleme și se tot uita la ceas de la serviciu fugise de vreo jumătate de oră, dar era atât de inutil acolo încât niciodată nu i s-sa simțit lipsa. Iar în ziua aceea fiind sâmbătă… Nici cu Dumnezeu nu era înțelept s-o rupă chiar cu totul. Dacă l-ar putea convinge și pe Pietraru să vină cu el… Dacă ar putea să-l ia pe Pietraru cu el, ar putea discuta în doi, fără acest nesuferit de Rusan alături. Dar dacă Strâmbul totuși n-o să vrea să vină? Acum agitația devenise mai mare toți voiau să vorbească, nimeni nu mai avea răbdare. Povestirile Rotofeiului păreau să nu se mai sfârșească să cuprindă totul, timpul lor, viața lor, să nu le mai dea răgaz pentru nimic, pentru nicio întâmplare, pentru nicio vorbă. “Asta la început, pe urmă…“ “Pe urmă ce?“ “Vă spun imediat pe urmă…“ “Tovarășe Pietraru, nu mai răbdă individul care-l așteptase aseară și omul acesta firav aproape că-l răsturnă pe Rusan care era mult mai bine plasat strategic, n-ați putea să-mi acordați un minut?“ ”Tovarășul avocat este acum ocupat cu mine“, reveni înțepat Rusan pe pozițiile de dinainte. “Nu, acum sunt ocupat cu acest domn“, puse Pietraru lucrurile la punct.” “Stăteam pe platou și arătam ca niște caricaturi cum ne chinuiam să ne împingem înainte burțile goale pe sub pielea ce nu mai avea ce cuprinde. Eu sunt făcut cum vedeți și nu pot slăbi prea mult, așa că eram mândria barăcii și pentru că îi plăceam caporalului. Ca veche ordonanță știam să-i fac mai bine cizmele ca oricine, drept pentru care mă alegeam din când în când cu căratul găleților de la popotă și atunci mă mai săturam și eu din ce pescuiam în acele hârdaie. În ziua aceea caporalul…“ “Nici ăla n-ai fost dumneata, ăla era un kapo împuțit și era cu două capete mai înalt ca dumneata.“ “Nu știu de ce, începu Rotofeiul să se lamenteze cu o voce pițigăiată nu știu de ce în ultimul timp nimeni nu mă mai crede că eu sunt eu. O! Odată, pe când am stat în gazdă la doamna Kelemen, văduva celui care avusese tutungeria, pe când veneam seara acasă, doamna a început să strige ca din gură de șarpe și a chemat și poliția pentru a mă aresta că am intrat în camera chiriașului ei cu scopul de a-l jefui? M-au și ridicat atunci și m-ar fi luat sigur dracu’ dacă la secție nu m-ar fi identificat un sergent drept logodnicul surorii sale pe care bineînțeles că n-am văzut-o în viața mea. De altfel, apropo de asta, cred că nu degeaba tot bombănea unul dintre unchii mei că atunci când am fost mic, m-ar fi înlocuit cu nu știu cine în leagăn (cu mine probabil) lucru care mie mi se parte foarte blând spus, mai ales că nimeni nu m-a acuzat încă până acum că aș fi ieșit singur din leagănul cumpărat de părinții mei pentru a mă strecura într-un altul cu scopul vădit de a uzurpa identitatea altui cetățean și scutecele sale, după cum prevede codul penal articolul douăzeci și opt litera a, b și d. Litera c nu am cunoștință ce prevede că pe aia a uns un dobitoc marmeladă de afine și aia, după câte știu eu, e singura marmeladă de sub care nu se poate citi ce scrie. Tot ce cunosc despre articolul douăzeci și opt, litera c, este sfârșitul a două rânduri de pe care se mai putea descifra «cli și» și «au de», lucru în legătură cu care raportez că nu știu să mă fi făcut vreodată vinovat“. “Relativ la articolul pe care l-a amintit tovarășul, reveni Rusan la atac, mă gândesc că trebuie să existe și un alt articol în care să se încadreze și atitudinea lui Lazăr după naționalizarea depozitului, mă gândesc mai ales la modul în care a predat mijloacele mobile. Pentru că, după cum spunea și soția mea Iolanda, și în privința asta nu greșesc..“, iar noul venit îi dădea și el înainte “Dacă ați fi acum atât de amabil să mă conduceți până pe Strada Caransebeșului, unde știu că aveți și dumneavoastră interesul…“ Era convins că a fost de îndată înțeles și că a câștigat în felul acesta un atu asupra celor din jur. “Vino să-ți povestesc ceva nostim, făcu și Vancu leneș către Pietraru, o treabă care o să te amuze sigur. Treci deseară pe la mine. O să te amuze!“ și Pietraru văzu manșetele pantalonilor lui Vancu luând-o din loc și îndepărtându-se, pierzându-se printre alte manșete de pantaloni pe trotuarul nu foarte curat.

— Am onoarea, salută cineva și Pietraru ridică greoi capul eu o mișcare dureroasă și răspunse la salut. O femeie se opri și ea la câțiva pași de grupul bărbaților. Pietraru se scuză pentru o clipă și, luând-o de braț, o petrecu până la colț. Femeia se numea Iordache și familia îi murise în ultimele luni ale războiului: la început soțul, ucis de oamenii lui Szalasi, apoi părinții și fata într-un bombardament, apoi fiul pe front, în Ungaria. Acum era clienta lui Pietraru într-un proces de succesiune. (“O să câștigăm procesul, dumneata măcar ești sănătoasă, mai ai timp, o să-ți mai refaci viața“. “Da“ îl aproba ea, neîndrăznind să-l contrazică, dar după ce se despărțeau plângea ore în șir.)

— Așa că, vă rog să ne scuzați…, noi avem o treabă foarte urgentă și-l luă pe Pietraru de braț, trăgându-l după el. Noul client avea impresia că a câștigat o bătălie cel puțin la fel de importantă ca Napoleon la Austerlitz.

Rusan rămase într-adevăr cu gura căscată. Dar îl luase în primire Rotofeiul, care începuse să povestească o altă amintire.

— Ce vă mai fac copiii, domnule?

— Mulțumesc! Mulțumesc mult de întrebare!

Nevăzându-le fețele oamenilor decât cu oarecare eforturi, pe care nu întotdeauna le făcea, Pietraru se distra încercând să recunoască trecătorii după pantaloni și încălțăminte. Învățase că nu calitatea acestora era acum hotărâtoare în fixarea insului într-o anumită categorie socială. Dacă n-ar fi fost atât de inert, ar fi scris chiar un studiu sociologic, cu totul inedit, studiu la-care se gândea adeseori, dar pe care nu l-a început niciodată, mai ales că nu vedea rostul unei activități lipsite de orice perspectivă. Oribilă era, în schimb, priveliștea pe care i-o ofereau picioarele femeilor vârâte în ciorapi pe puncte și încălțăminte urâtă, scofâlcită și de cele mai multe ori atât de improprie încât devenea imposibil să ghicești ce forme ascund aceste învelitori. Doamne, de n-ar fi fost atât de frig și de-ar fi putut umbla femeile desculțe…

— Domnule doctor, începu noul client, luându-l de braț și trăgând de el cu speranța de a ajunge cât mai repede… pe Strada Caransebeșului, fiindu-i frică să nu-i dispară prada de către cine știe ce trecător cu care s-ar fi putut întâlni.

— Nu sunt doctor.

— Dar toată lumea știe că sunteți un avocat excelent. Excelent! Pe scurt, uitați despre ce este vorba după cum bine știți, orice capital este inoperant atunci când nu este pus în mișcare. Acum există o mare cantitate de asemenea capital care ne-a fost temporar luat.

— Capital care a fost redat celor care l-au produs, îl corectă Pietraru mai mult ca să-l ațâțe, dar și pentru că îl enerva ori de câte ori, auzea asemenea vorbe.

— Eu nu mă gândeam decât la prăvălia mea, dar bineînțeles că asta n-a fost decât o dugheană măruntă pe lângă toate celelalte. Eu, vă rog, mai am și un stoc de acțiuni, îi șopti avocatului la ureche. Știu, știu! O să-mi spuneți că acestea nu mai au azi nicio valoare. Sau că nu mai acoperă nimic. Dar, vă întreb eu cum, mă rog, nu mai acoperă nimic? Unde au dispărut proprietățile pe care le-au acoperit? Așadar, ele tot mai acoperă, vezi bine, ceva! Așa. În fine, eu m-am gândit să fac operant și acest capital care deocamdată nu mai este al nostru. Așa de pildă, m-am gândit să-mi vând prăvălia… da, mă rog, fosta prăvălie și să-mi cumpăr în schimb o întreprindere…, nu vă supărați, afacerea este deocamdată numai în stadiu de tratative așa că nu vă pot spune mai mult… deocamdată! Pe urmă, bineînțeles, am s-o vând și pe aceea și am să-mi răscumpăr prăvălia și o să-mi rămână bani din tranzacția asta și pentru o anumită casă, nu vă pot spune acum nimic mai mult despre ea decât că a fost naționalizată de la un om foarte influent. Acum, întrebarea mea ar fi următoarea: cum se poate să găsim o formă de legalizare a acestor tranzacții.

— Nu știu nici eu cum s-ar putea legaliza așa ceva și cred să existe prea mulți amatori de comerț cu fantome…

— Comerț cu fantome?! Spuneți-le cum vreți… Dar să știți că aș putea deschide un… o bursă de excepție cu asemenea fantome și că este numai o problemă de timp ca piața de “fantome“, cum ați binevoit să le numiți, să fie cât se poate de aglomerată. La fel cum nu se știe nici când fantomele acestea vor învia.

 

 

Îi relată soluțiile pe care le născocise, soluții nu definitive, bineînțeles, dar măcar mai puțin riscante. De exemplu… să facă o învoială scrisă cu cei cu care va încheia tranzacția și la învoiala aceasta să fie martori doi inși care și ei să aibă interese în această piață și la ale căror tranzacții să depună și să semneze el ca martor. Numai că aicea intervine tocmai semnătura, iar scripta manent și asta ar fi întotdeauna o dovadă cu ce se ocupă el… Nu, nu… Mai bine, poate, dacă i-ar da întregii formalități un caracter de joc de societate, dar înscrisurile să fie totuși valabile și neatacabile atunci, când “fantomele“ (așa le-a numit Pietraru, nu?) vor învia și tocmai aici, din punct de vedere legal este locul în care ar fi necesar sfatul și experiența lui Pietraru.

Apoi veni cineva lângă ei și începu să trăncănească vrute și nevrute, ceea ce-i aminti clientului ciudat și de faptul că a venit aici și cu un alt scop, acela de a-l întâlni pe căruțaș și să-l întrebe ce-i cu lemnele. Cele pentru anul viitor, desigur, pentru că pentru iarna asta, Doamne ajută! pivnița e plină.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.