CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Ultima întrebare pe care şi-a pus-o scribul spre a avea conştiinţa împăcată privitor la oportunitatea de a zăbovi şi la biografia Celui de Al Şaptezeci şi unulea – fiindcă are de relatat ceva nou şi nu numai pentru a respecta etapele de până acum ale întregului demers – este strâns legată de continuitatea lungului şir, adică de marea obsesie ce-l macină de la început, de când are impresia că s-a angrenat într-un fel de loterie rusească, punându-şi scopul vieţii pe o singură cifră, atunci când s-a înhămat la scoaterea la lumină a CELOR O SUTĂ: VA CONTINUA SUCCESIUNEA ŞI DUPĂ ACEASTĂ VERIGĂ? Scribul s-a bucurat mereu de noroc, iar aţa, atât de subţire, nu s-a rupt până acum. Va continua să aibă aceeaşi şansă? Foarte scurta viaţă a Fugarului a reprezentat un serios semn de alertă. Tatăl şi-a pierdut o familie numeroasă în Enigma Europei. Să fi fost aceea o atenţionare? s-a îngrozit scribul mereu speriat. Nemulţumindu-i suficient Creatorului, scribul s-a bucurat de noroc şi în continuare: Fugarul a avut (cel puţin) un urmaş, un copil care s-a alăturat fără şovăială în linia străbunilor săi. În cazul lui, nici n-a fost nevoie de un efort prea mare pentru a fi depistat. Lucru cu atât mai surprinzător într-o viaţă atât de puţin controlabilă cum a fost scurta viaţă mereu acoperită cu anacronisme, ştersături şi adausuri, ca istoria Celui de Al Şaptezeci şi unulea.

După cum s-a spus de la început, fiul Cuviosului grădinar a reuşit să se implice într-un torent de încurcături. Nu izbutea bine să iasă dintr-un necaz, că se şi pomenea în miezul celui următor. Ceea ce l-a obligat să dispară în grabă de mai peste tot. De unde şi apelativul Fugarul. Împrejurare ce ridică şi ea mai multe întrebări. În primul rând se pune problema veridicităţii tuturor informaţiilor despre „cam prea numeroasele sale aventuri”. Fiind obligat să anticipeze, scribul a notat încă în paginile dedicate Cuviosului grădinar: „Îl vom acompania mai pe larg pe Fugar în capitolul privind biografia lui. Şi vom vedea cât de multe incertitudini conţine acea biografie. Generoasă în trimiteri spectaculoase, epoca l-a confiscat şi pe Al Şaptezeci şi unulea, înzestrându-l cu mai multe aventuri, calităţi şi vicii decât încap în viaţa unui singur om. Iar în scurtul răstimp cât a lipsit de la La Source Noir, i s-au îndesat atâtea călătorii câte n-ar fi reuşit să facă nici cu mijloacele de transport din veacul al XXI-lea: ba că l-ar fi acompaniat pe Ioan de Plano Carpinis, călugărul minorit trimis de papa Inocenţiu IV în prima misiune creştină în China, ba că ar fi făcut parte dintre templierii care ar fi transportat Sfântul Gral, ascunzându-l de lăcomia lui Filip şi a lui Clement în teritoriul numit de scrib Enigma Europei, înainte de a-l muta în capela Roselyn, ba că ar fi fost implicat în acţiunile secrete cu rezultatele atât de aşteptate ale lui De recuperatione Terre Sancte. Dar, în special, că ar fi colindat în tot acel timp fostele comanderii şi că s-ar fi folosit de sistemul vaucerelor pentru a scoate bani, acolo unde vestea dizgraţiei ordinului n-a ajuns încă a fost zvonul care l-a implicat cel mai mult şi care a ajuns, până la urmă, să-i fie fatal. Despre toate astea la timpul potrivit.” Iată, „timpul potrivit” a sosit şi, din nou, s-ar părea că tot ceea ce era de spus a fost spus şi că nu ne mai rămâne decât să despărţim miezul de adevăr din învelişul balastului de steril, astfel ca viaţa Fugarului să ni se înfăţişeze limpede din materialul deja prezentat.

De aici, şi altă problemă, importantă pentru profilul psihologic al personajului: cel numit Fugarul a intrat atât de des în încurcături pentru că era prea curajos ori acele incidente nici n-au fost atât de periculoase, însă el s-a tot grăbit să dispară de la locul faptelor pentru că, dimpotrivă, era prea fricos? Că şi-a cultivat corpul, ajungând să aibă nişte muşchi pentru care se pare că a pozat în postură de Hercule, nu ne ajută prea mult: a putut s-o facă în speranţa de a-şi crea o armă aptă să-l ajute în situaţiile de mare teamă sau, dimpotrivă, spre a-şi putea impune mai uşor personalitatea, de unde şi ieşirile-i nesăbuite, sfidând simţul de conservare. Al Şaptezeci şi unulea n-a fost perceput de contemporani drept un fricos oarecare, caz în care ar fi fost poreclit mai degrabă simplu „Iepurele” şi nici un viteaz fără seamăn, ipostază total nepotrivită pentru cineva purtând un apelativ sinonim cu „Fugarul”. Iniţial, scribul a bănuit, mai degrabă, că, la fel ca şi în oricine, şi în fiul Cuviosului grădinar sălăşuiau cel puţin două fiinţe contradictorii, însă că temperamentul atât de nestăpânit făcea să iasă la iveală când una, când cealaltă dintre ele. Aparent, Cuviosul grădinar ar fi moştenit de la A Şaizeci şi opta firea lui Miriam, cea predestinată plăcerii seninătăţii, în vreme ce Fugarul se regăsea în teroarea instinctelor preluată de la Lilith. Apoi, cunoscându-i mai bine viaţa, scribul şi-a dat seama că lucrurile nu erau chiar atât de simple.

După toate astea, scribul îndrăzneşte să creadă că are destule motive să continue să completeze şi descrierea acestui destin.

Cumplit de lungă introducere! Şi destul de confuză! Recitind-o, putem restrânge toată vorbăria deşartă într-o singură frază: din cele prezentate în legătură cu Cuviosul grădinar au reieşit principalele jaloane ale vieţii Celui de Al Şaptezecilea şi unulea, rămânând de completat doar cele câteva perioade cât fiul a cutreierat departe de tatăl său şi de creionat mai limpede resorturile psihologice ale acţiunilor tânărului. (Iar cele „câteva perioade” n-au fost decât cele două amintite mai sus…) Ajuns la acest punct, scribul era încredinţat că va avea nevoie de foarte puţine pagini pentru a descrie viaţa Celui de Al Şaptezeci şi unulea. Era chiar încredinţat că se va pomeni cu întregul demers dezechilibrat.

De unde să reluăm destinul Celui de Al Şaizeci şi unulea, cel care şi-a trăit la fel de intens atât viaţa, cât şi moartea? Fiul unui alogen enervant, chiar mai enervant decât sunt în general alogenii, Fugarul a încercat de mic să se adapteze celor din jur prin delimitarea de corpul străin – Cuviosul grădinar – din imediata sa apropiere: să stea cât mai departe de el, să îl ocolească, să nu-l vadă. Pe urmă, când i s-a prăpădit mama şi fraţii, a rămas chiar cu cel de care a încercat mereu să fugă. Tocmai acela a rămas singurul reper fix din viaţa sa! Când Cuviosul Grădinar a decis să revină la mănăstirea de lângă Toulouse, băiatul a refuzat să-l însoţească, iar tatăl, după ce l-a rugat umil să vină cu el, l-a lăsat să decidă singur. Încă prea tânăr pentru a putea fi independent, fiul s-a agăţat de părintele său asemenea naufragiatului de o scândură scârboasă pe jumătate putrezită şi rău mirositoare, unicul lucru ce mai plutea pe apă, după ce restul corăbiei a dispărut în adâncuri. A fost prima sa mare înfrângere: aceea că n-a cutezat să rămână el, băştinaş, printre băştinaşii din Enigma Europei şi că s-a prins de gâtul alogenului, devenind el însuşi, pentru o viaţă întreagă, alogen. Pe măsură ce trecea vremea, lucrurile s-au agravat: n-a reuşit niciodată să se adapteze decât pentru foarte puţină vreme celor din jur şi, chiar şi când a devenit suficient de matur spre a se descurca singur, n-a mai izbutit să se desprindă de umbra apăsătoare a omului pe care nu-l putea suporta. (În cazul Cuviosului grădinar, scribul a vorbit mereu de umilinţă şi nu de supunere. Scribul crede că supunerea nu este decât acceptarea necondiţionată a unei stări, pe când umilinţa reprezintă mult mai mult: scoaterea în evidenţă, tocmai de către acesta, a rangului cu totul inferior. Supunerea, trăirea rolului dat în societate, prin regulile jocului, este mai mult sau mai puţin respectată de mai toată lumea, or, etalarea ostentativă a unei poziţii sociale şi morale bune doar de dispreţuit este cu totul altceva. Or chiar la asta s-a pretat întotdeauna Al Şaptezecilea.) Scârba faţă de cel care era altfel – prin imensa-i umilinţă – decât ceilalţi s-a transformat în ură. Cuviosul grădinar a devenit depozitarul tuturor frustrărilor şi înfrângerilor Fugarului, iar faptul că tatăl accepta cu un soi de bucurie toate acuzele mărea insatisfacţia fiului. Treptat, acesta a putut observa că Al Şaptezecilea nu era mai puţin deosebit de localnici nici în Languedoc decât în localitatea pierdută printre mlaştinile şi codrii nesfârşiţi, Marginea. Al Şaptezecilea era bun de dispreţuit oriunde. Al Şaptezecilea era etalonul obiectului ce trebuie oriunde şi oricând dispreţuit. În curând, relaţia dintre tată şi fiu a devenit un fel de bungee jumping. Tânărul îşi dădea drumul cu frenezie în gol, dar, în apropierea solului gata să-l zdrobească, revenea în ultima clipă, ca la un liman salvator, la punctul de unde sărise. Aceasta a şi fost scurta-i viaţă: un repetat mereu periculos bungee jumping. Care până la urmă era logic să se termine tragic. Şi în care soluţia provizorie a salvării se dovedea a fi punctul geometric cel mai dezagreabil posibil.

Cu tonul său plângăcios, Cuviosul grădinar nu înceta să încerce să-şi educe fiul, o datorie ca multe altele de care trebuia să se achite, fiind convins că îndeplinirea promptă a unei corvezi este cel mai comod mijloc de a scăpa de ea. Băiatul percepea insistenţele moralizatoare ale tatălui ca pe o pisălogeală zgâriindu-i dureros auzul. Treptat, chiar şi când tatăl spunea altceva – orice cuvânt neutru – băiatul simţea cu urechile, dar şi cu tot corpul, aceeaşi senzaţie nesuferită. Atunci, tatăl a încercat să-l înveţe unul dintre secretele supravieţuirii sale: să nu auzi şi să nu vezi ceea ce te îndepărtează de tine însuţi. „Majoritatea clipelor ce ţi se par inutile ori chiar pierdute în viaţă provin din faptul că te opui la ceea ce nu-ţi convine. Te opui, consumi energie, imaginezi strategii pentru a-ţi impune punctul de vedere, ba te mai şi enervezi. Şi pentru ce, când poţi să te faci că nu auzi şi că nu vezi, folosindu-ţi în mod plăcut puterile pentru bucuriile tale şi rămânând, astfel, cantonat în ele?”. La început, fiul a respins sfatul, la fel cum a respins a priori orice venea de la Al Şaptezecilea. Apoi, a trebuit să admită că, într-adevăr, este mai bine să nici nu-l mai vadă şi să nici nu-l mai audă pe Cuviosul grădinar. A încercat chiar să facă şi exerciţii în acel sens. Totul era perfect un scurt timp, maximum două ore, pe urmă întreg efortul, acumulat şi ţinut ca într-un recipient sub presiune, exploda cu zgomotul unui tunet. Metoda recomandată n-a reuşit decât să-i producă crize de furie şi mai spectaculoase. Şi, fiindcă nu se putea descărca de fiecare dată doar pe tatăl său, îi exaspera şi pe ceilalţi cu care intra în contact: fie că făcea scandal, fie că dispărea fără urmă, atunci când se angaja mai ferm într-o anumită acţiune.

Era doar un adolescent când, într-o zi în care tocmai credea că, în sfârşit, a reuşit să se controleze şi stătea în preajma tatălui său de parcă ar fi stat în preajma unui copac uscat sau a unei tufe moarte, neauzindu-i glasul nesuferit şi nici văzându-i trupul încovoiat sub umilinţă, a izbucnit brusc, nemaiputându-se sustrage unei scene în care Cuviosul grădinar s-a autoînvinuit peste măsură pentru o culpă care în mod evident nu-i aparţinea. Cum, pe deasupra, era vorba şi despre nişte bani, băiatul n-a mai suportat, a dat de pământ cu ulciorul cu apă rece pe care tocmai îl avea în mână, s-a zgâriat pe braţ până la sânge şi a plecat unde a văzut cu ochii. Tatăl n-a avut decât un singur comentariu: „Bietul copil nu a reuşit încă să înveţe să nu vadă şi să nu audă. Lucru care vine odată cu vârsta. Biatul se va întoarce, s-a liniştit el. Nu va avea încotro…”

Şi, astfel, am ajuns la primul dintre cele două episoade din viaţa Fugarului despre care scribul încă n-a apucat să spună prea multe în derularea poveştii Celui de Al Şaptezecilea. Este vorba despre episodul legat de perioada cât fiul a izbucnit pe domeniul de lângă Trois al contelui Guileaume II de Flory şi a dispărut în lumea mare pentru mai mult de un an¹. Perioadă cât s-a maturizat mai mult decât alţii într-un deceniu.

Era în anul 1306. Sau, cel mult, 1307. Oricum, la plecarea de lângă Vienne, Al Şaptezeci şi unulea n-a fost decât un adolescent. Un adolescent furios şi sărac lipit pământului, întrucât s-a dus în lume doar cu hainele de pe el: fără un ban, fără merinde. El, întotdeauna atât de pedant cu corpul său, cu îmbrăcămintea şi cu cele pe care le punea în gură, în curând n-ar mai fi putut fi deosebit de ultimul vagabond. Rămâne cu atât mai greu de înţeles cum a reuşit să se apropie şi să fie acceptat, măcar şi pentru scurtă vreme, în anturajul unor oameni atât de importanţi, cum ar fi fost Jean Gruchot, judecătorul regal de pe lângă seneşalul Aquitaniei. Gruchot s-a dovedit unul dintre personajele cele mai zeloase dintre toţi oamenii eficientului Nogaret, prea puternicul demnitar al regelui. Din ducatul Guyenne, Gruchot a fost trimis peste tot unde era nevoie de un dulău care să latre, să muşte sau măcar să sperie. El a fost şi cel cu care s-a încercat să fie înfundat episcopul de Troyes, Guichard. Favorit al reginei, Guichard şi-a supralicitat cărţile şi a izbutit să intre în conflict cu oamenii lui Filip, fără a avea partizani nici în rândul opozanţilor acestuia, atâţia câţi mai erau. În 1302, pe baza unor acuze cu totul fanteziste, episcopul de Troyes a fost acuzat de vrăjitorie, însă Gruchot, însărcinat să-l condamne, n-a reuşit decât să-i aplice o amendă. Era o înfrângere pe care Nogaret nu şi-o putea permite, mai ales că, după ce Filip cel Frumos a alipit Champagne de domeniile regale, regiunea a devenit deosebit de interesantă pentru coroană. Nimerind în acest păienjeniş, Al Şaptezeci şi unulea, ambiţios dar flămând, s-a pomenit atras într-un joc mult peste condiţia sa. Cum n-a fost iertat pentru eşecul legat de episcopul de Troys, judecătorul Gruchot s-a apucat să fabrice martori în vederea unei noi înscenări. Habar neavând de intrigile locului, Fugarul a găsit adăpost printre nişte călugări şi, spălat şi cu părul îngrijit, a fost remarcat într-o vizită la mănăstire de către prelatul din Troyes. Şi i-a plăcut îndeajuns pentru a-l ajuta în slujbele din catedrala episcopală. Şi nu numai acolo…Tânărul a trăit câteva luni în bunăstare, era des chemat de către ierarh şi zăbovea îndelung cu acesta. Devenise favoritul lui Guichard, lucru ce n-a putut trece neobservat de oamenii puşi să caute noi capete de acuzare vechiului inamic. (De fapt, duşmănia asta n-avea o origine născută dintr-un fapt anume: doar că Guichard era îngâmfat, arogant, sigur pe el şi… favorit al soţiei lui Filip cel Frumos, Jeann de Champagne. Regina însăşi nu era ceea ce s-ar fi aşteptat Nogaret de la ea, dar cum, pentru marele demnitar tot ce era în legătură cu casa regală era deasupra oricăror insinuări, episcopul de Troyes, care pe deasupra mai fusese susţinut şi de papa Bonifaciu, a preluat el toate defectele stăpânei sale, devenind un simbol al impertinenţei faţă de suveran.)