CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Dungi în direcţia orizontului,

departe de noi,

înăuntru în peştera noastră interioară –

Luările la cunoştinţă vin asemenea unor escadroane de bombardiere

peste mormintele noastre –

Şi găsim răspunsurile

la întrebările noastre uitate…

Dar atunci suntem deja morţi

Helmut Stefan Milletich – Carmina Panonnica

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Al Optzecilea

(1500 – 1599)

Bătrânul¹

Plus ultra²

Al Optzecilea n-a vorbit niciodată despre familia în care s-a născut, aşa că scribului nu i-a fost deloc uşor să-l identifice pe fiul lui Quasimodo, mai ales că acesta din urmă a fost asimilat, pe măsură ce trecea timpul, cu „Erostrat al Florenţei”. Legenda a tot crescut şi, odată ce din Palatul Bosci n-a mai rămas mai mult decât un maidan cu bălării ce acopereau galerii, pivniţe şi nenumărate legende, locul – din centrul cetăţii! – a ajuns, pentru decenii întregi, un misterios tărâm damnat. Dacă şi pe vremea în care impozanta clădire a constituit izvor de veşnice taine, când Omul din fereastră – Al Şaptezeci şi patrulea – a supravegheat, vreme de mai multe generaţii, lumea familiei da Medici şi a lui Savonarola, prea puţini oameni putându-se lăuda că ar fi fost vreodată în edificiul pe lângă care treceau atât de des, ceea ce a rămas după cumplitul incendiu de la începutul lui 1504 a devenit cu atât mai mult generator de poveşti şi generator de spaime.

Aşadar, Palatul, construit şi mereu reconstruit pe bătrânul trup al anticei „Vile Laura” (înălţată pe fundamentul unei construcţii etrusce) a supravieţuit veacurilor şi a preluat numele „Bosci”, după ce Giuliano Bosci I şi Giuliano Bosci II au investit în el o avere, aducându-l la pretenţiile bogaţilor Renaşterii. Ca semn al prestigiului, la începutul secolului al cincisprezecelea, „trei chipuri de satiri priveau de pe peretele ce dădea spre Pallazo de la Signoria, un sfinx şi mai multe figuri de zei romani vegheau de deasupra monumentalei intrări principale, în vreme ce celelalte două laturi erau împodobite cu cordoane de mozaicuri florale” – aşa era scris în documentele vremii. Ulterior, Cavalerul Marchiz Umberto – Al Şaptezeci şi şaptelea – a împodobit frontonul şi cu propriile-i steme nobiliare. Dacă sub familia Bosci, Palatul a fost una dintre clădirile reper ale Florenţei, sub noii proprietari el a devenit un jalon pentru întreaga Toscană, dar, mai ales, un loc unde se putea întâmpla orice, tot ce permitea imaginaţia trecătorilor. Noii proprietari au reprezentat stabilitatea: nici unul dintre cutremurele care au zguduit oraşul şi lumea n-au reuşit să-i atingă în vreun fel. Ba, mai mult, Palatul s-a tot extins, grădinile şi curţile – la fel de exclusive ca şi edificiul – găzduiau o comunitate închisă, de o discreţie legendară şi ea. Averea nelimitată a stăpânilor dădea mereu noi şi noi mărturii ale puterii, iar faptul că au fost cumpărate, rând pe rând, mai multe clădiri vecine, indiferent de preţul cerut, nu aducea decât alte dovezi concrete ale unei lumi suverane sieşi. Dacă multă vreme, nu numai oficialităţile, ci şi oamenii de rând s-au întrebat unde au fost plasate imensele bogăţii aduse cu convoiul nesfârşit de căruţe în anul 1412 şi prin ce mijloace se regenerau ele neîncetat, cu timpul, aceasta a devenit o taină general acceptată: scribul, de nu i-ar fi frică că ar înfăptui un sacrilegiu, ar spune că, asemenea pildelor din Biblie, Palatul a devenit o realitate ce nu putea fi pusă la îndoială. Palatul, stăpânii săi, locuitorii săi – care, odată acceptaţi, deveneau absolut impenetrabili pentru „lumea de afară” -, misterele sale, totul a reprezentat o lume paralelă, foarte apropiată şi totuşi inexpugnabilă. Şi, brusc, minunea s-a sfârşit într-o vâlvătaie cuprinzând pământ şi cer, înroşind zările timp de trei săptămâni, însă păstrându-se şi ea, vâlvătaia, strict tot doar în incinta zidurilor şi a gardului ce înconjura curţile şi grădinile: nimic, nici un fir de iarbă, n-a fost pârjolit în afara limitelor acelui infern. (Şi, totuşi, la mii de leghe distanţă, exact în clipa când au izbucnit flăcările la Florenţa, şi-a găsit şi Recuperatorul³ sfârşitul năprasnic într-un han din Spania. Exact în clipa aceea! Momentul a fost vestit şi acolo de o lumină puternică pe cer – o stea care a căzut ori oglindirea în înalturi a răbufnirii sălbatice a vâlvătăilor din centrul Toscanei? Cine să mai ştie?)

După acele zile magice, când istoria însăşi a părut să ardă răstimp de trei săptămâni, spaţiul sinistrului a rămas împrejmuit ca înainte cu gard, zid şi (ruine de) pereţi. Şi nimeni n-a îndrăznit să perturbe liniştea din interior. Ceea ce n-a făcut decât să amplifice misterul şi să nască noi poveşti: iniţial, când încă nici nu s-au stins ultimii tăciuni, se spunea că localnici, dar şi oameni misterioşi veniţi de nu se ştie unde, s-ar fi grăbit să pătrundă în perimetul interzis, pentru a căuta legendarele comori. Însă de ieşit n-ar mai fi ieşit nimeni. Şi nici ghizi dintre vechii locuitori nu s-au mai găsit, toţi cei ce au mişunat până cu câteva zile în urmă prin Palat, deşi se ştia că s-au salvat⁴, au dispărut fără urmă. Unde? Asta nu s-a mai aflat în oraş⁵. Izvor pentru alte legende şi alte poveşti: fugarii ar fi plecat cu cea mai mare parte a uriaşului tezaur, însă curând s-a spus că aşa ceva n-ar fi fost posibil şi că acei oameni ar fi dus cu ei doar o mică parte dintre bogăţii, grosul rămânând în subteranele apărate de forţe cumplite, dovadă că nimeni nu s-a mai întors de acolo. Ba, se mai povestea că unii intimi ai casei, în frunte cu Yoris şi Ţipor, mentorii Monstrului „Erostrat al Florenţei”, ar fi cărat cele mai valoroase piese în doar trei căruţe şi ar fi plecat cu ele în expediţiile lui Amerigo Vespucci spre noul continent pe care acela pretindea că l-ar fi descoperit⁶. Se mai zvonea chiar că tot veneticii Yoris şi Ţipor ar fi fost şi la originea dezastrului lui Gonzalo Coelbo, dezastru pe care l-ar fi pricinuit pentru a şterge urmele noului seif în care ar fi transferat o parte dintre comorile Palatului Bosci⁷. Prin celebrele canale subpămâtene, suspecţii păgâni ar fi revenit ori de câte ori credeau de cuviinţă şi mai scoteau din pivniţele ascunse alte minunăţii din izvorul nesecat niciodată. Cineva pretindea că a recunoscut într-o femeie, altul într-un negustor evreu, foştii mentori reveniţi travestiţi în cetate. Deşi se zice că n-a mai îndrăznit nimeni să intre în subteranele terenului viran din preajma Palatului Signoriei, totuşi un grup de aventurieri a urmărit un asemenea personaj, încercând să-l convingă să le devină călăuză. Doar că acela, deşi ai fi jurat că poartă o barbă falsă, s-a dovedit, după ce l-au omorât, că a fost într-adevăr un învăţat evreu în costumul său tradiţional…

Cum nimeni nu s-a mai încumetat, vreme de decenii, să pătrundă în perimetrul închis din chiar centrul cetăţii, multă lume pretinzând că, trecând pe lângă, desluşea, din când în când, urletele Monstrului, povestea acestuia a mai continuat zeci de ani, deşi cei ce pretindeau că i-ar fi auzit cu urechile lor glasul nu l-au mai văzut vreodată în carne şi oase. Şi, spune Cronica de la Florenţa: „Şi vocea aceea, atât de ciudată, a continuat să se audă încă foarte multă vreme, dar nimeni n-a cutezat să se apropie de ea şi să-l caute pe cel ce striga atât de sfâşietor. Iar acela, stăpânul vocii, n-a mai fost găsit niciodată”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.