În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Al Optzeci şi doilea avea paisprezece ani, iar verişorul său, Martin, cu unul mai mult. Însă, spre deosebire de Bastard, feciorul cel mai mare al regretatului Thomas – Dumnezeu să-l odihnească! – a fost un flăcău în toată puterea cuvântului, iar ambiţiile îi erau la fel de explicite ca ale tatălui său. Martin avea şi alură de conducător: de mic, în toate jocurile, el era cel ce stabilea regulile şi după el se luau ceilalţi copii. Era înalt, blond, cu ochii albaştri luminoşi şi promitea să devină un teribil spărgător de inimi. De altfel, deja de atunci, când el abia împlinise cincisprezece ani, numeroase familii ţeseau planuri, mai mult sau mai puţin discrete, în a-l cuceri de ginere. Nu era puţin lucru să fi nepotul stăpânului Hanului Diavolul Argintiu, s-ar putea crede, dar a fost chiar mai mult decât atât: Martin era cu adevărat o prezenţă atrăgătoare. Ce? Bastardul nu era şi el nepotul Bătrânului, dar cine să fi suspinat pe atunci la piticul fudul de urechi. Care, colac peste pupăză, apărea în lume cu un smoc de păr parcă lipit stângaci de bărbie! Cărui copil îi creşte barba la nici paisprezece ani? Stăpânul trebui să-şi recunoască realitatea că, împotriva voinţei sale, deocamdată, singura soluţie pentru cui să preda cheile era fiul cel mai mare al băiatului care tocmai i-a murit. Bătrânul abia trecuse de şaizeci de ani, dar pierderea primilor săi urmaşi l-a marcat mai mult decât s-ar fi aşteptat lumea din partea unui om atât de dur şi impenetrant. Bătrânul abia trecuse de şaizeci de ani, dar arăta ca un moş de o sută1. Acum nu doar exagerările crizelor sale de ipohondrie reclamau o soluţionare cât mai grabnică a succesiunii. Pentru toată lumea a devenit evident că Al Optzecilea se apropia de capătul drumului său. A şi făcut destule pentru familia sa! Orice puteai tăgădui, doar asta nu! Când te gândeai că a venit cu multă vreme în urmă la Hanovra ca urmaş al unei familii se spunea scăpătate – însă nimeni nu mai putea povesti amănunte concrete despre aşa ceva – şi a ajuns cetăţeanul cel mai puternic şi cel mai temut al locului, că a ştiut să crească şi să se îngrijească de o familie numeroasă (şi nu numai de rudele lui de sânge…), nu puteai vorbi decât cu respect despre un asemenea om. Era timpul să beneficieze şi el de odihna binemeritată şi era timpul să-i mai ia cineva treptat din poverile pe care încă le mai căra cu atâta demnitate. Cei doi fii mai mari i-au murit – fie-le ţărâna uşoară! -, al treilea băiat din prima sa căsnicie a plecat de tânăr la o mănăstire2, un al patrulea băiat fusese lovit de o paralizie, a scăpat cu viaţa, însă îşi târa o mână şi un picior3, iar restul erau fete. (Toate, Slavă Domnului, având bărbaţi de treabă şi grăbiţi să aibă la rândul lor urmaşi.) Iar copiii din cea de a doua căsătorie a Bătrânului nu erau mai mari decât Bastardul, aşa că ar fi fost cu totul nepotrivit să-i ia în socoteală pentru a-i prelua unul dintre ei afacerile.
Aşadar, frumosul verişor Martin a devenit candidatul oficial pentru preluarea afacerilor Stăpânului, iar tânărul, ca şi defunctul său tată, părea mai mult decât potrivit pentru sarcinile ce-l aşteptau. Era prezentabil Martin şi se pricepea să intre sub pielea oricui, chit că, mai ales de când se cunoştea că el va fi alesul, ştia să ţină o distanţă demnă faţă de toată lumea. Dar o făcea cu eleganţă şi nu jignea pe nimeni. De ziua când ar fi trebuit să împlinească şaisprezece ani, Bătrânul a anunţat că îi va preda în cadru festiv cheia pivniţei (cu uşa care nu se încuia niciodată). Însă, şi până atunci, tânărul fusese iniţiat în afacerile bunicului şi lăsat să se ocupe personal de câteva activităţi. De pildă, de mai multe luni, Martin a fost cel care s-a îngrijit de furajarea fermei de animale şi a dat dovadă de mult zel, iar lucrurile s-au desfăşurat în cea mai deplină ordine.
În ajunul sărbătoririi celei de a şaisprezecea zile de naştere, în vreme ce toată lumea era preocupată cu pregătirile pentru petrecere4, Martin a dispărut. La început, se şoptea că flăcăul, simţind că îi vine vremea, nu s-a mai putut abţine şi s-o fi dus la vreuna dintre fetele care abia îl aşteptau. Dar n-a apărut nici mai târziu. A fost căutat toată noaptea şi găsit a doua zi pe malul râului, într-o baltă de sânge.
Bătrânul n-a comentat în nici un fel, însă privirea i-a devenit de fier. „Armata de oameni”, bărbaţii despre care se spunea că îl ascultau orbeşte oriunde şi oricând, a căutat zadarnic făptaşul (sau făptaşii). Trebuia să fi fost cineva cunoscut, poate chiar cineva de-ai casei care l-a putut ademeni pe bietul Martin – doar Tu ştii de ce ni l-ai luat, Doamne! – să iasă în urma ucigaşului.
În adâncul sufletului său, Al Optzecilea se acuza în primul rând pe sine însuşi: el a fost cel care i-a încuviinţat drept urmaş ba pe Thomas, ba pe Martin. Or Dumnezeu este singurul care a stabilit în modul cel mai limpede succesiunea, iar să iei o altă hotărâre era ca şi cum te-ai opune voinţei Lui. Nenorocirile care au urmat n-au fost decât răsplata greşelilor unui bătrân prost!
Nimeni n-a mai avut curajul să-şi dea cu părerea şi să comenteze ce va urma. Iar de Stăpân fugeau cu toţii. Apariţiile acestuia au devenit de-a dreptul înspăimântătoare.
Doliul după moartea tânărului Martin a durat mult mai mult decât după datină. Nu pentru că Bătrânul l-ar fi impus astfel, ci pentru că nimeni din han n-a avut curajul să rupă atmosfera cernită care a ajuns obicei. Oamenii au devenit tot mai credincioşi, tot mai serioşi, lucrau, se rugau, dormeau. Până şi copiii s-au adaptat acestui mod de viaţă şi tot mai rar se auzea râzând cineva. Iar dacă totuşi cuiva îi scăpa un hohot vesel, se simţea vinovat de parcă ar fi săvârşit cine ştie ce faptă infamă.
Şi a mai trecut în felul acesta un an. Când şi Al Optzeci şi doilea a împlinit şaisprezece – dar bietul de el nu arăta decât parcă ar fi avut vreo zece -, a fost sărbătorit într-un cadru sobru. Deşi încă n-a ajuns la majorat, Bastardul trebuia să se pregătească pentru viitor. În primul rând, trebuia să se hotărască ce avea de gând să facă.
Pentru o vreme, a dispărut şi el.
Ajuns din nou la acest episod din textul pierdut în calculator, scribul a fost întrerupt din lucru de o veste care l-a tulburat profund: bunul părinte Jean Teophilius Ricordi, stareţul mănăstirii Ferme zu Chiuso, omul care i-a fost scribului un al doilea tată, a plecat spre ceruri, după o suferinţă cruntă pe care a ascuns-o faţă de toată lumea. Abatele Ricordi a fost omul cel mai înţelept pe care l-a cunoscut scribul, fiind, pe lângă un erudit de cea mai înaltă clasă, şi un extraordinar cunoscător de suflete. Modul cum a ştiut el să ofere soluţiile cele mai potrivite fără a deveni nici o clipă didactic, ci doar pilotându-l din umbră spre liman pe cel ce se afla în impas, a dovedit o discreţie şi o modestie exemplare. Şi tot discretă şi modestă i-a fost – la rugămintea sa – şi înmormântarea.
Cu adevărat copleşit de durere, scribul a mai rămas câteva zile în aceeaşi cameră care i-a fost mereu pusă la dispoziţie, ori de câte ori şi-a găsit liniştea în lăcaşul din creştetele Alpilor. Iar bunul părinte a avut grijă de scrib şi după ce a trecut la cele veşnice şi i-a lăsat o scrisoare de rămas bun. Ca de obicei, între acele rânduri au fost aşezate şi câteva sugestii sub forma unor întrebări pe care, pasămite, abatele şi le-ar fi pus sieşi. Printre ele, şi o trimitere la o carte despre Philipp von Hessen, în legătură cu care „scribul în mod sigur, ar avea ceva de spus”.
Dacă şi aşa s-a decis să mai rămână pentru a se reculege la Ferme zu Chiuso, scribul şi-a luat volumul menţionat din inepuizabila bibliotecă a mănăstirii şi, aşezat comod pe terasa de la înălţimea norilor şi cu picioarele învelite într-o pătură, a zăbovit ore în şir cu cartea deschisă la prima pagină. Prezenţa abatelui Ricordi era încă prea copleşitoare şi, chiar fără a închide ochii, îl simţea alături şi îi auzea glasul întotdeauna calm. Când, în sfârşit, a început să citească, tot stareţul a fost cel ce l-a preocupat: de unde a ştiut mereu acesta încotro să-i îndrepte atenţia nevolnicului său discipol? Dacă de acolo, de sus, ar mai fi o explicaţie, cum de l-a putut îndruma cu atâta precizie de jos, de pe pământ?
1 Aşa va mai rămâne şi vreme de alte decenii în percepţia celor ce l-au cunoscut. Bătrânul a trăit nouăzeci şi nouă de ani, vreme cât oameni se năşteau, deveneau maturi şi, mulţi dintre ei, mureau. Doar stăpânul Hanului Diavolul Argintiu a fost o constantă în viaţa întregii Saxonii Inferioare. (Cu peste un secol în urmă, o altă asemănare: şi Al Şaptezeci şi patrulea a trăit tot nouăzeci şi nouă de ani şi a constituit şi el o constantă pentru oamenii din jurul său. Cine ştie câte asemenea rotiri similare ale tubului caleidoscopului lui Dumnezeu trec neobservate?)
2 Bătrânul a trecut la învăţătura luterană, fiindcă la învăţătura luterană a trecut majoritatea muşteriilor săi. El însuşi nu era convins de reformă, pentru el Dumnezeu era un subiect atât de important încât nu vedea cum se pot certa oamenii în legătură cu El. Pe vremea aceea, în capela din curtea hanului slujbele erau ţinute de Pater Jakobus, un fost călugăr dominican, plecat atât din Spania, cât şi din ordinul său monahal, după ce s-a îndrăgostit de o femeie cu care s-a căsătorit şi a avut mai mulţi copii. Pater Jakobus împărtăşea aceleaşi convingeri ca şi Stăpânul, era la fel de credincios ca şi acela, doar că dispunea de o cultură remarcabilă şi că se purta mult mai blând decât Bătrânul. Drept urmare, după moartea lui Felix Thomasus, tot unui „papistaş trecut la reformă”, lui Pater Jakobus, i-a fost încredinţată educaţia copiilor din han – a tuturor copiilor din han…
3 Hemipareza îi apăruse de mic, în urma unor fierbinţeli cumplite. Bătrânul nu putea suferi în jurul său oameni bolnavi, aşa că acel băiat a fost crescut într-o ramură izolată a hanului. A avut de toate, doar de dragoste paternă n-a avut parte. Totuşi, o dotă consistentă i-a adus o soţie şi a trăit mai mult decât toţi fraţii săi. Acest fiu al Stăpânului a fost singurul care, după ce s-a căsătorit, a plecat din han în propria sa casă, pe care i-a cumpărat-o Bătrânul la Hildesheim. Unde a devenit unul dintre cetăţenii de vază.
4 O petrecere a fost un lucru foarte rar în familia Bătrânului şi, după cum se va vedea, de cele mai multe ori nu de bun augur.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.