CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Un negustor în trecere prin Saxonia Inferioară a adus cu el marfă ieşită din comun, provenită dintr-o călătorie peste ocean. Negustorul era un portughez între două vârste însoţit de o gardă impunătoare. După ce îşi etala produsele, înţelegeai cum de-şi putea permite o asemenea escortă: avea în cele două căruţe atâta aur, argint, pietre preţioase, perle şi obiecte stranii, încât oricând şi oriunde putea apărea cineva tentat să le obţină, indiferent de mijloace. Negustorul îşi spunea simplu „Domnul Paolo” şi nu era proprietarul acelui tezaur minunat, ci doar unul dintre funcţionarii trimişi de un conte misterios din oraşul Porto să-i vândă prada adusă în mod regulat de peste mare. Iniţial, misteriosul personaj, văzând că debuşeul de acasă era limitat, a deschis filiale la Genova, Madrid şi Amsterdam. Pe urmă, a iniţiat şi un comerţ ambulant. Care, desigur, nu era lipsit de riscuri, dar pierderile inevitabile erau compensate din plin de succesul vânzărilor în pieţe virgine pentru asemenea produse. „Domnul Paolo” era responsabilul contelui pentru Germania de Nord şi se deplasa, în primul rând, pe la curţile nobililor şi ierarhilor locali, însă nu pierdea prilejul de a-şi etala ofertele şi în escalele itinerariilor sale. Sosirea la Hanul Diavolul Argintiu i-a oferit o asemenea ocazie.

Bineînţeles că negustorul nu scotea la iveală cele mai valoroase produse decât acolo unde bănuia că dispune de o prezumtivă clientelă aptă de a le cumpăra, însă aflând de faima în regiune a Hanului, a rămas acolo mai multe zile, şi-a trimis oamenii să facă reclamă în localităţile în jur şi a reuşit să vândă o mare cantitate de fleacuri: obiecte din lemn negru, brăţări din argint, podoabe de tot felul pentru femei, unelte ciudate (multe dintre ele sigur nu erau din coloniile de peste ocean, la fel cum nici zecile de cutii ţipător încrustate, din care scotea pietricelele colorate), tot soiul de mirodenii, fructe smochinite şi prafuri tămăduitoare. Precum şi numeroase alte minunăţii. Însă cel mai mult atrăgeau atenţia coliviile cu papagali uriaşi, cuştile cu maimuţe, precum şi vasele cu peşti coloraţi.

„Domnul Paolo” era un adevărat scamator, îşi spuneau oamenii, văzând cum străinul mai scotea din căruţele sale mereu altceva şi altceva. Trebuia doar să-i spui ce-ţi doreşti şi respectivul gând ţi se materializa în faţă. Unde au încăput atâtea obiecte, dar şi fiinţe vii? Maimuţe au mai văzut unii dintre băştinaşi, atunci când cu trupa Bufonului Vraci, precum şi cu ocazia unor altor spectacole date cu puţină vreme în urmă de nişte artişti italieni. Însă papagali ca aceia şi, mai ales, peştii viu coloraţi ce zburdau în recipientele lor burtoase n-au mai întâlnit. Şi cum a reuşit „Domnul Paolo” să-i aducă vii până în apropierea Mării Baltice? Păi, asta reprezintă taina meşteşugului! Motivul pentru care nici nu ai cum să vinzi mai ieftin…

După ce negustorul portughez a părăsit Hanovra, în casele localnicilor au apărut tot felul de borcane în care copiii au pus peştişori prinşi în râu ori în baltă. De obicei, acei peştişori nu supravieţuiau decât scurt timp, spre marea durere a pruncilor. Şi nu numai a lor: şi adulţilor li se părea odihnitor să privească la micul univers din spatele sticlei.

Doar pe şemineul din „salonul domnilor” a apărut un acvariu adevărat, cu plante, cu pietre şi cu peşti coloraţi. Acesta a fost cumpărat din iniţiativa soţiei Păpuşii, spre deliciul oaspeţilor de seamă ai Hanului. Un alt acvariu, la fel de mare şi la fel de bine aranjat, s-a ivit în capelă. Acela a fost un cadou făcut de „Domnul Paolo” Bătrânului, drept mulţumire pentru că i s-a îngăduit să-şi vândă cu atâta succes marfa în Han. (Şi de ce să nu-i fi fost permis negustorului să-şi etaleze produsele la Diavolul Argintiu? Astfel a crescut şi mai tare şi numărul muşteriilor veniţi din cele patru vânturi spre a admira şi a cumpăra câte o firimitură din minunata marfă.)

Iniţial, acvariul acela a stat în odaia Stăpânului, care a petrecut numeroase ore admirând agitaţia din universul tăcut. Însă, desigur, şi armata de nepoţi şi de nepoţi ai nepoţilor dorea să se minuneze în faţa peştilor viu coloraţi. Precum şi ceilalţi copii din han. Şi nu numai copiii.

Pe coridor nu puteau aşeza vasul, pe coridor fiind iarna prea frig pentru peşti atât de sensibili. Aşa că acvariul a fost dus în capelă cu un dublu scop: pe de o parte, capela era încălzită mereu – dat fiind că Bătrânul îşi petrecea majoritatea nopţilor în ea – şi, pe de altă parte, ca să admire animaţia din marele bol cu peşti, pietre şi plante, copiii trebuiau să vină şi ei în spaţiul sacru şi să se îmbogăţească cu atmosfera sfântă de acolo. Pe deasupra, amplasată în imediata apropiere a lumânărilor, viaţa din interiorul sticlei trăia sub imperiul lucirilor misterios pâlpâitoare. O atmosferă ireală şi totodată solemnă plana asupra acelei atracţii.

Prin apa mişcată de peşti după regulile lor, culorile îşi schimbau şi ele nuanţele. Să stea în capelă acvariul nu i se părea Celui de al Optzecilea un sacrilegiu, ci chiar dimpotrivă: culorile sunt sacre. „Hristos este vopseaua noastră, El ne transfigurează aşa cum piatra filosofală transformă plumbul în aur”, după cum scrie în cărţile alchimiştilor spirituali.

Bătrânul se apropia de o sută de ani şi de aproape trei sferturi de veac de când s-a aşezat la Hanovra şi de când a ridicat Hanul. Şi diavolul din piaţetă părea să fi fost acolo de când lumea. Bătrânul se apropia de o sută de ani, dar nu suferea de nici o boală, deşi s-a plâns toată viaţa de câte beteşuguri este el chinuit, fiind vai de cel ce nu-l căina atunci când Stăpânul îşi împărtăşea suferinţele. Că a atins acea vârstă, repeta el, era datorită faptului că a dus un trai fără excese, că n-a permis niciodată cuiva să-i transmită vreo boală, că Dumnezeu l-a încercat mai multă vreme ca pe alţii pentru a-i da timp să-şi ispăşească multele păcate încă de pe lumea asta. Şi, fiindcă aceasta a fost voia Domnului, Al Optzecilea ar fi socotit un păcat să se plângă. Şi nici nu se plângea pentru viaţa ce i-a fost dăruită. Şi nici n-avea de ce. E drept că, rând pe rând, i-au murit atâţia dintre cei dragi, însă Dumnezeu a avut grijă şi i-a dat mereu alţii în loc. La nouăzeci şi opt de ani, Bătrânul nici nu mai ştia câţi nepoţi, strănepoţi şi nepoţi de nepoţi în viaţă mai avea. Da, a trebuit să lupte cu toate puterile spre a birui încercările – multe pe care nici nu şi le-ar fi putut imagina că există – pentru a clădi Hanul Diavolul Argintiu împreună cu toate „activităţile conexe”, mari regi au murit în tot acel timp, ţări multe au fost trecute prin foc şi fier, iar statuia din faţa clădirii şi Diavolul cel Mic de pe şemineul din salonul cel mare au rămas la locul lor. Şi nimic nu i-a putut clinti de acolo. E drept şi că de multe ori a trebuit să ia hotărâri dure, unele care nu păreau conforme cu cele scrise în Cărţile Sfinte, însă, pe urmă, îndoielile i-au fost risipite, când a văzut consecinţele – care sigur nu i-au displăcut lui Dumnezeu. (Altfel, bineînţeles, nu le-ar fi îngăduit.) Concluzia era că el, păcătosul, n-a fost suficient de pregătit să citească Biblia aşa cum era sensul ei intenţionat de harul divin.