CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

În data de 28 septembrie 1529, Mario Lascetti, unul dintre cei cu care a sosit Cel de Al Optzecilea la Hanovra, tocmai fusese omorât, lăsând o datorie de 18 bănuţi la Diavolul Argintiu. Dacă acea nenorocire s-ar fi întâmplat vreunui muşteriu al celuilalt han, mai mult ca sigur că Joseph ar fi găsit o soluţie amiabilă cu familia victimei, mai ales că asemenea întâmplări nu erau neobişnuite. Bătrânul, însă, începu prin a preciza că taina morţii fiecăruia dintre noi constituie cea mai importantă întrebare pe care trebuie să şi-o pună omul, chiar dacă răspunsul rămâne doar la Dumnezeu. Tocmai fiindcă nu putem anticipa când şi cum ni se va sfârşi viaţa, trebuie să fim prevăzători şi pregătiţi fiecare să ne întâmpinăm cu cinste sfârşitul. El, Bătrânul, se gândeşte zilnic, după ce-şi face rugăciunea, la cum îl va chema Dumnezeu la el şi, îşi imaginează unde şi cum îşi va da ultima suflare şi, de fiecare dată, sufletul i se umple de groază. Însă are înţelepciunea să nu lase în urma sa dezordine. Ceea ce, iată, Mario (Lascetti) n-a făcut. Pentru această neglijenţă de neiertat, cineva trebuie să plătească. Şi cine altcineva decât văduva? Lumea a privit cu ochi răi acest discurs, mai ales că Lascetti a venit împreună cu Bătrânul din Palatul Bosci, a trecut prin multe împreună cu el şi cu ceilalţi veniţi din Toscana, aşa că era de aşteptat ca ei toţi, în frunte cu Al Optzecilea, să fie consideraţi membrii unei singure familii, aşa cum, păstrând intacte ierarhiile, au trăit pe malul lui Arno. Nu a fost de ajuns că Mario a fost ucis, că în urma sa a rămas o văduvă cu şase copii? Nici straşnicii stăpâni din Florenţa, oameni atât de importanţi încât numerosul personal nici nu visa să stea faţă în faţă cu ei, ci li se adresa doar prin intermediul majordomului, nici straşnicii stăpâni ai Palatului din Florenţa nu ar fi ridicat pretenţii în urma morţii unuia dintre cei ai casei. Mai ales că nici nu era vorba decât de 18 bănuţi… De unde să facă rost văduva lui Mario (Lascetti) de 18 bănuţi? Nu poate face rost de 18 bănuţi? Nu-i nimic! Va lucra în contul acelor bani. Şi, astfel, scribul a constatat, cu mintea sa de astăzi, că Al Optzecilea a iniţiat un nou sistem sclavagist în Hanovra veacului al XVI-lea. După cele păţite de văduva lui Lascetti, au urmat şi alte cazuri când oamenii n-au reuşit să-şi plătească datoriile şi au ajuns în aceeaşi situaţie. Unora chiar le-a convenit, chiar şi soţiei lui Mario: lucrând la han, chiar fără să câştige bani, beneficia măcar de mâncare şi de un loc acoperit unde să doarmă ea şi copiii ei. Iar Al Optzecilea avea tot interesul să-i ofere acele minime condiţii de viaţă. Din cheltuielile zilnice trecute în catastif, reiese că până în anul 1537, Bătrânul cheltuia bani pentru întreţinerea a nu mai puţin de treizeci şi şapte persoane. Dacă scădem dintre acestea propria sa familie¹, adică pe el, pe cea de a doua lui nevastă şi pe cei şapte copii, deci nouă vieţi, rezultă că douăzeci şi opt oameni trăiau soarta familiei Lascetti, lucrând strict pentru a avea un acoperiş deasupra capului şi pentru mâncare, în contul unor datorii pe care nu le mai puteau acoperi. Douăzeci şi opt de oameni, dintre care nouăsprezece copii. Rămân opt adulţi care munceau efectiv spre a-şi amortiza datoriile, unul dintre ei având grijă de mulţimea de prunci. Pe lângă aceştia, după cum reiese din cheltuielile trecute în registru, se mai aflau în slujba Bătrânului încă patru argaţi şi familiile lor. Cam mulţi pentru un singur han, nu? A fost primul moment în care scribul n-a mai fost atât de sigur că Diavolul Argintiu era un simplu han.

Bătrânul a fost un mare ipohondru: dintre cheltuielile făcute, multe se referă la leacurile pentru fel şi fel de boli. Dintre numeroasele tincturi şi siropuri, multe nici măcar nu erau menite suferinţelor sale, ci familiei şi angajaţilor, obligaţi permanent să se doftoricească, stăpânul fiind încredinţat că doar astfel poate opri epidemiile cumplite ce se iveau tot timpul. Zgârcit în general, Bătrânul nu făcea nici un fel de economii când era vorba de cheltuieli pentru medicamente şi, aşa cum vedea tot timpul semne „indubitabile” ale unor boli cumplite gata să izbucnească în propriul său trup, aşa depista răul şi la cei din jur. În acelaşi an 1540, a izgonit din han o familie cu trei copii pentru că a sesizat la ea „simptoamele prevestitoare ale ciumei”. Cum nu făcea nici un secret din descoperirile sale, bieţii oameni au fost izgoniţi din localitate cu doar ce aveau pe ei, iar puţinele lor lucruşoare au fost degrabă arse. Însă familia Dahlbek, căci despre ea a fost vorba, nu va pieri de ciumă şi despre ea, scribul va mai vorbi.

„Nu suntem siliţi să ne ducem doar propriile boli, obişnuia să se tânguiască Bătrânul, ci şi pe cele celor apropiaţi. Suferinţele şi reaua lor dispoziţie se răsfrâng asupra noastră şi ne creează şi nouă suferinţe şi proastă dispoziţie. De aceea, parcă suntem toţi un singur trup şi aşa şi trebuie să ne tratăm: cu cea mai mare grijă fiecare, de parcă am fi un singur trup.” Numai că acele vorbe nu porneau de la un sentiment de mare solidaritate, ci doar de la spaima faţă de necazurile posibile din pricina bolilor celor din jur. De unde putem descifra două consecinţe concrete: pe de o parte, Al Optzecilea pretindea cât mai multă bună dispoziţie, figuri zâmbitoare şi în nici un caz nu accepta să audă pe cineva vorbind despre necazul ce l-a copleşit. Da, dar el nu contenea să se vaite în legătură cu propriile-i dureri – reale ori închipuite -, iar faptul că în jur toată lumea era obligată să pară fericită îl enerva, cât timp el se căznea atât de cumplit! Cei din preajma sa nu aveau voie să fie supăraţi decât fiindcă el, Bătrânul, era atât de copleşit de rele, subiect faţă de care trebuiau să-şi arate cât mai intens interesul, compătimirea şi solidaritatea. În al doilea rând, aceleaşi vorbe cuprindeau şi următoarea cugetare: „În clipa când îmi cade ceva pe deget, mă doare şi nu mă pot consola că n-am păţit ceva mai grav. Şi nici nu mă ajută cu nimic conştiinţa că atunci nu mă năcăjesc şi celelalte degete ori vreun alt fragment al bietului meu trup”. Astfel, avem şi o altă consecinţă în comportamentul Bătrânului: Al Optzecilea spunea: „Dacă acel deget continuă să-mi producă suferinţă, îl leg atât de strâns cu o aţă tare până ce nu-l mai simt”. Şi chiar dacă această metodă nu s-a dovedit a fi fost un remediu prielnic vindecării, în relaţiile cu ceilalţi, Bătrânul o folosea de fiecare dată: oricine, rudă ori slugă, muşteriu sau furnizor, dacă se înfăţişa cu o mină posomorâtă la Diavolul Argintiu devenea nedorit acolo şi era convins să dispară până „ce nu îi va contamina pe toţi cei aflaţi în han”. Chiar şi pe pruncii săi, mici fiind şi plângând din te miri ce, i-a plasat în încăperile cele mai îndepărtate de propriul său dormitor şi venea să-i vadă doar atunci când era asigurat că „sunt cuminţi”.

Cu toate astea, Bătrânul s-a dovedit un şef de familie exemplar, putându-se afirma că şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a le oferi alor săi o viaţă cât mai lipsită de griji. Chiar şi măsurile pe care le lua, nu de puţine ori dure, se subordonau aceluiaşi scop în viaţă: să slujească bunăstării copiilor săi.

Din aceeaşi categorie face parte şi preocuparea sa permanentă prin care încerca să afle „cu două clipe mai devreme” cum o să moară. În momentele sale de melancolie – nu rare² – stătea cu ochii în gol, chinuit de aceea întrebare şi imaginându-şi noi şi noi scene privitoare la implacabilul său sfârşit. Din loc în loc, pe marginea coloanelor cu cifre, se găseau şi câteva scurte însemnări, uneori doar cuvinte disparate, alteori citate din biblie, câteodată îndemnuri pentru un anume comportament. Cum cuvintele disparate conţineau rezumatul unor gânduri, de cele mai multe ori sensul lor nu mai poate fi stabilit decât cu aproximaţie. Dar ele trădează fără dubiu un om foarte religios: teama cumplită faţă de moarte şi de suferinţă în general îl făceau să-şi caute sprijinul ultim, asemenea multora dintre noi, în puterea divinităţii. Lumea toată era speriată, iar Al Optzecilea mai mult decât alţii: faptul că, în pofida oricărei prevederi, apăreau mereu alte şi alte nenorociri, războaie, boli, incidente de stradă, neînţelegeri prosteşti între oameni, inundaţii, incendii venite din senin l-a făcut să-şi spună că măsurile sale de preîntâmpinare a neajunsurilor nu sunt decât o luptă cu voinţa lui Dumnezeu, adică un sacrilegiu. Da, dar nici să nu aibă mereu grijă unde să-şi pună piciorul nu putea. Păcătuia prin felul său de a fi atât de precaut în toate? Ca să nu-l mânie mai tare pe Domnul fiindcă nu se putea abţine de la veşnicele sale măsuri preventive, obişnuia să ofere de marile sărbători generoase donaţii bisericilor şi mănăstirilor. Din însemnările de pe marginea catastifului, scribul crede că a putut descifra corect şi un gând ce l-a bântuit în ultimii ani de viaţă: să-şi doneze toată averea unui lăcaş de cult, iar el şi ai săi să-şi găsească refugiul pentru trup şi suflet în interiorul zidurilor acelui loc sfânt. L-a oprit teama că acolo, la mănăstire, urmaşii săi vor refuza să mai aibă, la rândul lor, urmaşi, oprind şirul şi speranţa într-un viitor escatologic pe acest pământ. („Bine că a gândit aşa!” îi mulţumeşte scribul lui Dumnezeu, fiindcă doar astfel îi mai rămân şanse de a duce proiectul Celor O Sută la bun sfârşit.)

În registru găsim, tot pe margini, mai multe cifre, adunări şi scăderi, înmulţiri şi împărţiri. Iniţial, scribul a crezut că sunt socoteli contabile referitoare la bilanţul hanului, însă, pe urmă, a descoperit că Bătrânul se străduia să găsească formula ideală de împărţire a moştenirii materiale în aşa fel încât averea să nu se dividă atât de tare încât ceea ce a iniţiat el să dispară, dar nici să nu provoace inegalităţi între copiii săi. Desigur, cel mai mare băiat trebuia să fie continuatorul şi, deci, să primească partea cea mai consistentă, însă nici ceilalţi nu puteau fi lăsaţi pe drumuri. Iar ceilalţi – Slavă lui Dumnezeu! – erau mulţi… Poate şi fiindcă nu a găsit imediat soluţia care să garanteze şi continuarea afacerii, dar şi o situaţie acceptabilă pentru ceilalţi copii l-a făcut să recurgă, în ultimă instanţă, la ideea retragerii cu toţii într-o mănăstire. Pe urmă, însă, a venit şi momentul de iluminare – iar atunci scrisul a devenit mai apăsat şi notiţa încercuită cu o coroniţă. S-a întâmplat chiar într-un ceas de cumpănă, când, imaginându-şi iarăşi cum va muri – sacrilegiu şi acesta, întrucât era conştient că încearcă să siluiască o taină a Domnului, dar ce să-i faci? şi Bătrânul nu era decât un biet om născut din argilă şi apă şi, după ce se abţinea de la atâtea ispite ale vieţii, avea şi el tentaţiile sale -, gândindu-se la acel moment cumplit, imaginându-l extrem de viu şi plângându-şi, ca de obicei, de milă, a văzut deodată clar, cum diavolul argintiu din sala mare a hanului coboară de pe locul său şi o ia rânjind spre pivniţă. Ce a făcut acolo statueta, Bătrânul n-a mai putut urmări, fiindcă diavolul a închis uşa după el, însă, după ce s-a întors şi s-a aşezat înapoi pe şemineu, a privit mulţumit în jur. Distras de la gândurile sale, Al Optzecilea s-a grăbit în pivniţă, unde, după ce a tras uşa după el, a rămas mai multă vreme. Când a revenit în han, s-a aşezat ca orice muşteriu la una dintre mesele lungi din lemn negeluit şi a abordat privirea diavolului său: se luminase! A fost prima oară când statueta i-a arătat calea. Bătrânul avea de acum treizeci de ani, însă nu era încă obişnuit cu o asemenea iniţiere. Care avea să se mai repete de câteva ori. Fiind prima oară, încercă să afle cum au reacţionat oamenii aflaţi în sala mare, când s-au pomenit cu diavolul coborând de pe şemineu şi pornind agale spre uşă. Pentru că ăsta era un fapt cert, pe care l-a văzut Al Optzecilea cu ochii săi: statueta a luat-o agale din loc printre bărbaţii părând că nu observă nimic. Lumea nimerită să fie de faţă n-a observat nimic! Ceea ce i-a sugerat diavolul a rămas o taină – de aceea a şi tras statueta uşa pivniţei după ea – şi taină trebuia să rămână. Scribul a aflat despre acea întâmplare din mai multe poveşti populare despre diavolul argintiu, însă l-a pus pe gânduri şi însemnarea încercuită cu linii groase în catastif. Ceea ce conţinea acea taină care l-a iluminat pe Bătrân, scribul a aflat puţin mai târziu. Şi anume, la o a doua notă încercuită identic pe marginea unei coloane cu socoteli. Bătrânul împlinise treizeci şi trei ani, vârsta de mare însemnătate biblică, iar ultimele bilanţuri contabile, aşa cum reieşeau ele din registru, nu erau deloc pozitive. Anul 1532 fusese un an plin de evenimente deosebite, chiar dacă multe dintre ele nu s-au simţit până la Diavolul Argintiu. Dacă pentru cei din Hanovra faptul că Martim Alfonso de Sousa a fondat prima aşezare europeană în Brazilia ori că Francisco Pizarro, cu doar o mână de oameni, a pus capăt marelui imperiu incaş n-ar fi reprezentat mare lucru, nici dacă veştile ar fi ajuns până la ei, chiar şi evenimente mai apropiate nu-i îngrijorau prea tare şi nu reprezentau subiecte de discuţie nici măcar în lungile seri petrecute la o cană cu bere. Habar n-au avut că, în vară, împăratul (Carol Quintul) a proclamat la Regensburg primul cod penal german şi procedura penală adiacentă³ şi n-au fost la curent nici cu bogata „rubrică mondenă” a anului, cu marile nunţi regale: în toamnă s-au căsătorit Henric al II cu Catarina da Medici (ambii miri neavând decât 14 ani), ca să nu mai vorbim despre nunta lui Henric al VIII-lea al Angliei cu Ann Boleyn, deşi papa nu i-a acceptat divorţul de Katharina de Aragon. Ce prilej de discuţii ar fi fost asemenea evenimente în acelaşi oraş, câteva sute de ani mai târziu! Mai ales că nunta din Anglia nu şi-a pierdut urmările nici în vremea scribului, mulţi dintre supuşii maiestăţilor britanice nemaisupunându-se papei. Or, măcar acel lucru trebuia să-i intereseze şi pe cetăţenii din Hannovra, mai ales după acel 26 iunie al aceluiaşi an, când Diderik Arnsborch şi-a ţinut discursul cu care s-a instaurat pentru o sută de ani reforma şi în cetatea lor. Mult mai mult i-au preocupat alte lucruri infinit mai apropiate şi, deci, mai înspăimântătoare: la început agresiunea fără precedent a turcilor sultanului Suleiman până spre inima imperiului, apoi ”Revolta celor 104 bărbaţi din Brema”, pacea religioasă de la Nürnberg (venită doar la o lună după vorbele istorice ale lui Arnsborch). Da, acestea erau subiecte de discuţie pe lângă care nu puteau trece nepăsători. Dar bunul cititor să nu-şi imagineze cumva că nu existau chiar şi teme şi mai imposibil de evitat de către muşterii din sala mare a hanului Diavolul Argintiu. Iată două dintre ele: la 2 noiembrie o furtună nemaiîntâlnită a făcut ca Marea Nordului să-şi iasă din matcă, de parcă ar fi fost un simplu râu de munte, inundând localităţi întregi şi omorând o mie de oameni. Satele Osterbur şi Ostbense au avut cel mai mult de suferit. Era, desigur, un semn de la Dumnezeu că păcatele oamenilor au întrecut, din nou, orice limită. Şi n-a fost singurul semn dat de Domnul chiar în acel an! Doar un om cu totul câştigat de diavol putea să nu ia în seamă asemenea avertismente evidente! Într-o zi, chiar în apropierea oraşului, un ţăran a fost înghiţit împreună cu căruţa şi cu calul său de o gaură care s-a căscat pe neaşteptate pe un drum pe care circula de zeci de ani.⁴ Şi, desigur, au mai fost şi alte numeroase semene asemănătoare, mult mai multe decât în alţi ani. Lumea s-a stricat de tot… Al doilea subiect imposibil de evitat de către muşterii din sala mare a hanului Diavolul Argintiu îl reprezenta chiar statueta care a dat numele localului. Bătrânul, pentru a fi mai sigur că doar el a văzut dracul coborând în pivniţă, l-a întrebat ba pe unul, ba pe altul dintre ipoteticii martori, dacă au sesizat ceva ieşit din comun. Al Optzecilea, care numai glumeţ n-a fost niciodată, a devenit, brusc, pus pe şotii. Oamenii au luat întrebarea ca o ironie la adresa lor şi întrebarea „Nu l-ai văzut pe dracu’ plimbându-se prin încăpere?” a rămas o vreme percepută drept o dojană pe cât de batjocoritoare, pe atât de ameninţătoare. Iar neobişnuita mină ironică de pe faţa Bătrânului i-a dat o tentă şi mai de temut. (Doar că alta a fost intenţia Celui de Al Optzecilea, de data aceea el nu apostrofa, ci dorea o confirmare dacă trăirile sale au fost sesizate şi de alţii. Mai mult: dacă nu cumva a trecut printr-o halucinaţie. „Multe boli sunt bolile întunericului: ele duc sufletul în iad şi-l plimbă prin tot felul de plăsmuiri, pe care bietul om ne le mai poate desluşi de viaţa de pe pământ. Acestea sunt bolile inspirate de diavol”, or tocmai diavolul a fost cel pe care l-a zărit coborând în pivniţă şi tocmai diavolul a fost cel care l-a făcut şi pe el să-l urmeze pe acel drum. Dacă totul n-a fost decât o halucinaţie, ar însemna că şi el, Bătrânul, s-a îmbolnăvit. Aşa că, după ce-şi punea „întrebarea ironică”, îşi făcea imediat trei cruci.) Cei cărora li se adresa se înfricoşau şi ei, gândind că stăpânul le-a găsit vreo vină şi că de aceea li se adresează în felul acela. Drept care rămâneau muţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.