CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (84)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Da, evreul îl cunoştea prea bine pe stăpânul Hanului pentru a-şi da seama unde bate cu adevărat acela. Şi oricât de bun actor era Contele, faţă de acest interlocutor nu-şi putea masca o scânteiere în colţul ochilor. Aşa că a continuat direct:

– Să-mi fac o familie doar pentru a-ţi face ţie pe plac n-ar avea rost nici pentru tine: ce garanţie ar fi o asemenea familie?

Al Optzeci şi cincilea nu era obişnuit ca un plan de-al său să nu se înfăptuiască.

– Vei avea tot ce-ţi doreşti, i-a spus într-altă zi. Nu vezi prin câte încercări trec mereu toţi cei din neamul tău? Dacă te însori, îi ofer viitoarei tale familii o dotă cum nu cred că ai avut vreodată. Iar mai ferit de necazuri decât sub protecţia Hanului Diavolul Argintiu nu ai putea fi niciodată.

Numai că, atunci când, în sfârşit, Ţipor a acceptat mărinimoasa ofertă, s-a ivit o nouă problemă.

– Am înţeles că vrei să mă trimiţi în Alsacia. Dacă îmi voi face o altă familie, cum crezi că aş suporta să n-o duc cu mine şi s-o am atât de departe?

Cărţile erau puse pe masă.

– Dacă în Han nu s-a întâmplat – mulţumită lui Dumnezeu! – nici o nenorocire asemenea celor petrecute în afara zidurilor sale, cum poţi fi atât de egoist să nu ţi-i laşi pe cei dragi în deplină siguranţă? Iar celălalt n-a scăpat nici de data asta scânteierea din colţul ochilor Contelui.

Pe urmă, Al Optzeci şi cincilea a repetat de mai multe ori că „El le va asigura tot ce este necesar pentru un trai fără griji!”, că „El îşi va face datoria!”.

– Te îndoieşti de asta?!

Ca de obicei, Contele a câştigat iarăşi. Ţipor a plecat la Thann, în Alsacia, nu departe de Mulhouse (Mülhousen), având permisiunea de a reveni o dată la zece săptămâni la Hanovra. Aici trăiau în Han, soţia sa şi cei trei copii care i s-au născut, rând pe rând.

Lucrurile au mers bine vreme de mai mulţi ani, până ce evreul a început să se opună tot mai hotărât unor decizii ale Contelui. Al Optzeci şi cincilea a ajuns un fel de creditor obişnuit al mai marilor lumii europene. Printre cei ce au împrumutat sume tot mai însemnate la sucursalele Hanului Diavolul Argintiu se numărau conţi, duci, regi. Chiar şi Vaticanul îi datora sume foarte importante.

Şi iar s-a născut vechea discuţie. Şi iarăşi, la reproşurile lui Ţipor, Al Optzeci şi cincilea răspundea:

– Atâta vreme cât asemenea puternici au nevoie de mine, mă simt în siguranţă.

– Chiar dimpotrivă, se scandaliza din nou evreul. Nu trebuie să te gândeşti că numai evreii au pătimit întotdeauna atunci când datoriile celor puternici au devenit stânjenitoare. Soluţia pentru ei a fost întotdeauna să scape de debitori, distrugându-i.

– Dar eu nu sunt evreu!

– Şi ce dacă?! Până şi o forţă de talia templierilor, tot din acelaşi motiv a fost nimicită!

Însă bucuria contelui Lorenzzi de a fi creditorul unor personaje atât de mari era atât de cuprinzătoare şi conţinea în ea o răzbunare atât de dulce faţă de toţi „derbedeii filfizoni”, încât, pentru prima oară, exacerbatul spirit pragmatic al şefului Hanului Diavolul Argintiu a început să se topească. Într-o zi, i-a replicat avertismentelor funcţionarului său, recunoscându-i că fericirea pe care o simţea atunci când venea câte un sclifosit să-i cerşească un împrumut era atât de deplină, încât n-ar renunţa la ea nici dacă ar şti dinainte că-l va costa suma în discuţie. Şi i-a povestit prevăzătorului Ţipor mai multe scene în care a dominat el cu autoritate întâlnirile. De pildă, un principe episcop i-a trimis doi emisari – oameni importanţi şi aceia! – să-i ceară un împrumut de 400 ducaţi, o sumă apreciabilă în acele vremuri¹. Iar el, fiul Învingătorului leului, a refuzat să trateze prin intermediari. După ce a făcut o donaţie de 25 ducaţi în scopuri creştine, le-a spus în faţă celor doi seniori că dacă înaltul lor mandatar doreşte cu adevărat acei bani, atunci este invitat cu tot respectul să poftească să vină personal la Han, unde Contele Lorenzzi îl va găzdui ca pe un oaspete cu totul select şi cu cinstea binemeritată. Peste o săptămână cei doi trimişi au revenit cu mulţumiri pentru donaţia atât de apreciată şi l-au invitat pe Domnul Conte să binevoiască să fie el oaspetele principelui episcop. Nu, Domnul Conte a continuat să insiste ca Eminenţa Sa să-i facă marea cinste să primească împrumutul la Hanul Diavolul Argintiu. Şi, într-adevăr, cu coada între picioare, Eminenţa Sa, principele episcop, a venit personal.

– Vezi? De trei ori l-am făcut să joace cum am vrut eu! Să-i fi văzut pe cei doi derbedei filfizoni, îmbrăcaţi numai în mătase şi plini de inele pe degete şi cu lanţuri de aur la gât, cu ce aere s-au înfăţişat şi cât de plouaţi au plecat. A doua oară s-au purtat mai cuviincios, dar tot umiliţi s-au dus. Iar când a venit însuşi principele episcop, am simţit că n-am trăit de pomană. Până ce nu m-a rugat frumos să-i dau banii, i-am dat de înţeles că nu-i va avea. Iar când a făcut-o, mi-a venit să nici nu-i mai cer să semneze actele doveditoare tranzacţiei. Pentru cum s-au petrecut lucrurile, zău că ar fi meritat chiar să-i arunc ca unui câine punga cu ducaţii şi sunt sigur că el s-ar fi repezit în patru labe s-o culeagă de pe jos.

Când retrăia asemenea întâmplări, Ţipor a constatat că Al Optzeci şi cincilea devenea alt om. Iar transformarea, chiar dacă nu se desfăşura în văzul celor mulţi, nu era deloc în favoarea afacerilor. Al Optzeci şi cincilea îşi dezvelea partea sensibilă. Ceea ce putea fi oricând folosit de cine o sesiza şi era suficient de abil pentru a o exploata.

„Totul nu este decât răzbunare pentru că nu e admis între ei, între nobilii de sânge, a înţeles Ţipor. Răzbunarea este un sentiment, iar sentimentele n-au ce căuta în afaceri! Sentimentele rar se lasă influenţate de raţiune. Mai mult chiar: imixtiunea în sentimentele cuiva naşte, de cele mai multe ori, reacţii adverse cumplite!” Înaltul funcţionar al Contelui era speriat: după ce a încercat fără succes şi tot sentimental să-i deschidă ochii stăpânului său, se frământa să găsească pe cineva care să aibă o influenţă mai mare şi care să-l abată pe Al Optzeci şi cincilea de pe drumul pe care acesta se înfunda tot mai periculos.

Cu cine să se sfătuiască Ţipor? Contele Lorenzzi părea să acţioneze neschimbat în tot ceea ce făcea, afacerile mergeau bine, atitudinea şefului faţă de toţi cei din jur a rămas la fel de dură. Dar cei ce nu erau socotiţi că ar fi greşit cu ceva n-aveau de ce se plânge. Nimeni nu dădea semne că ar simţi modificarea şi, cu atât mai puţin, nimeni nu sesiza pericolul care i se părea numai lui Ţipor atât de evident. Şi dacă şi-ar fi dat şi alţii seama de primejdie, ce s-ar fi întâmplat? Cine să fi avut îndrăzneala de a-l preveni pe stăpân?

Ţipor a trebuit să constate că Al Optzeci şi cincilea n-a avut nici un alt simţământ în afara iubirii faţă de tot ceea ce însemna Hanul Diavolul Argintiu, care reprezenta singura sa raţiune de a fi. N-a avut nici un alt simţământ şi poate de aici i se trăgea extraordinarul succes în administrarea afacerilor. Al Optzeci şi cincilea s-a dezvoltat chiar aşa cum a intuit cu mulţi ani în urmă Marie de Fragniol, atunci când a spus speriată că „Tot ceea ce mă nelinişteşte e că este pregătit să nu cruţe pe nimeni pentru a-şi atinge ţelurile”. Iar când soţul ei a întrebat-o: „Şi ce face băiatul atât de rău?” a răspuns: „Nimic nu face rău, e perseverent şi inventiv când urmăreşte ceva, numai că nu ţine cont de nimic pentru a reuşi – nu pare să aibă nici un fel de scrupule.” Da, până nu demult, vorbele rostite de Marie de Fragniol s-au adeverit. Mai nou, însă, fostul copil a cunoscut un sentiment: răzbunarea. Răzbunarea care se naşte din ură.

• Şi de ce trebuie eu să fiu disperat că omul acesta a devenit om? îşi repeta Ţipor, încercând să se liniştească, însă lunga-i amintire transcedentală nu-i dădea pace.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.