În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Când au mai crescut, s-a întâmplat ca peste tot continentul să se abată o secetă „fără precedent”, după cum pretindeau bătrânii: ei spuneau că n-au trăit în viaţa lor doi ani consecutivi fără nici un strop de ploaie. Fără nici un strop! Şi într-adevăr, arşiţa a pârjolit totul şi nici iarna nu a nins deloc. Pe ogoare, în loc de recolte, nu se mai vedeau decât oasele stârvurilor de animale, singurele şanse de supravieţuire pentru păsările de pradă şi pentru fiarele sălbatice. Care au ajuns să se mănânce şi între ele.
Al Optzeci şi şaselea a fost un copil norocos! În vreme ce toţi tinerii îndurau cu greu dezastrul pricinuit de seceta prelungită, Fiul Contelui nu a simţit nici o diferenţă în traiul său. (Asta şi pentru că tatăl lui, ca de obicei, a ştiut nu numai să nu iasă în pierdere de pe urma calamităţii, dar a izbutit din nou să tragă foloase din nevoile celorlalţi oameni. Lucru pe care scribul nu-l aminteşte în nici un caz pentru a-l condamna drept profitor nemilos. Chiar dimpotrivă, scribul ştie despre Contele Lorenzzi că acela a reuşit în afaceri pentru că, deşi atât de neîndurător cu cei ce încercau să-l tragă pe sfoară şi atât de pragmatic în tot ce întreprindea, cu lumea din jur se comporta omenos, poate credinţa dictându-i să se poarte astfel. Chiar dacă nu erau iertaţi până nu plăteau şi ultima leţcaie din datoriile faţă de Han, cei mai mulţi creditori n-ar fi putut supravieţui altfel.)
Robert, în schimb, a trebuit să lucreze cot la cot cu ai săi pentru a putea trece perioada grea. Mai ales că, după secetă, au venit şi molimele şi doi dintre fraţi i s-au prăpădit.1
Când vremurile s-au mai liniştit şi Dumnezeu şi-a întors iarăşi faţa spre Hanovra, cei doi prieteni s-au întâlnit din nou, aproape în fiecare zi. Între timp, Al Optzeci şi şaselea şi-a mai cristalizat gândurile.
– Chiar când cei mai mulţi oameni vor dispune de maşini care să-i scutească de muncă, unii le vor avea mai performante decât ceilalţi.
– Aşa este. Numai că aceia care vor avea maşini mai performante vor fi tentaţi să-i supună pe cei cu maşini mai învechite.
Chiar şi cât nu s-au întâlnit decât foarte rar – timp de aproape doi ani, o veşnicie! – se vede că şi Robert îşi frământase mintea cu preocupările întrerupte.
– Da, şi eu m-am gândit la asta, confirmă bucuros Fiul Contelui.
– „Dreptatea universală”, cum i-ai spus tu lumii care ar fi deservită de maşini, nu poate fi înfăptuită în felul acesta.
– Eu nici nu am văzut aşa lucrurile. Sau… sau, mai bine spus, le-am văzut aşa doar la început. Eu m-am referit… după aceea, la altceva: atâta vreme cât eşti obligat să faci un anume lucru, te simţi silit să-ţi pui şi mintea, nu numai mâinile, la contribuţie. Aşa că am ajuns să fim proprii noştri robi: cu gândul şi cu trupul.
– Nu-i adevărat, există şi activităţi pe care le putem face gândindu-ne la cu totul altceva! Eu, de pildă, cât am cărat hălcile de carne în măcelăria noastră, m-am gândit mai mult la tine…, la discuţiile noastre.
– Te-ai gândit la mine…, la discuţiile noastre, însă te-ai gândit şi la ceea ce făceai, altfel ai fi căzut în nas!
– Şi chiar de ar fi aşa cum spui tu, dacă maşinăriile acelea ne-ar îndeplini treburile, încât gândurile ne-ar rămâne slobode tot timpul, nimic nu ne garantează că ideile ne-ar deveni mai curate şi că nu ar profita de libertatea lor pentru a născoci şi alte procedee prin care fiecare om să-şi atingă scopurile personale, indiferent la interesele celorlalţi.
De acum, Fiul Contelui şi Robert nu mai erau copiii care se jucau de-a bandiţii în podul unei mori părăsite. (Deşi tot acolo preferau să se întâlnească, feriţi de ochi nedoriţi şi de urechi indiscrete, ori de câte ori vremea nu le permitea să zăbovească pe malul râului.2) Amândoi băieţandrii au crescut, Al Optzeci şi şaselea a devenit un flăcău înalt, bine făcut, cu privirea derutantă: când plictisită, când scăpărând de entuziasm. Robert s-a înălţat şi el, era chiar ceva mai înalt decât prietenul său, însă părul şi pielea depigmentate făceau din el mai degrabă o figură stranie, decât una care să te facă să-ţi placă să-l priveşti. Nici ochii miopi nu-l ajutau să fie mai atrăgător, ochii miopi cu care te fixa mai abitir decât cu un piron! Ceea ce nu l-a împiedicat să aibă la fel de timpuriu tot atât de multe aventuri ca şi Fiul Contelui. Deseori mergeau împreună la „vânătoare de fete” şi se întâmpla ca în patru, după o vreme, cei doi prieteni să se pomenească discutând ca şi când ar fi fost singuri. Fetele nu-i deranjau, fetele şi-au făcut datoria, n-aveau decât să asculte şi să nu înţeleagă nimic. Sau n-aveau decât să plece, dacă aşa voiau.
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici după ce Contele Lorenzzi şi-a obligat fiul să se căsătorească pentru a asigura continuitatea neamului. Tânărul s-a opus „categoric” de teamă că ar trebui să-şi abandoneze tabieturile de om norocos, chiar a şi fugit de acasă, însă, povăţuit de acelaşi Robert, a înţeles că tocmai de făcea ceea ce-i cerea părintele său putea trăi la fel ca înainte. Aşa că, deşi nu era învăţat să plătească în vreun fel pentru facilităţile vieţii, de data aceea a făcut-o. A făcut-o scurt, repede, cu o imensă neplăcere. După care atât soţia, cât şi copilul l-au interesat doar atât cât cerea minimum de etichetă. Atât.
Fiul Contelui nu se ocupa decât de ceea ce-i producea plăcere în clipa respectivă. Pentru el, acesta era sensul libertăţii.
– O libertate cam egoistă, i-a atras atenţia Robert.
– Libertatea este egoistă, a admis Al Optzeci şi şaselea.
Fiul Contelui nu se ocupa decât de ceea ce-i producea plăcere în clipa respectivă. Pur şi simplu nu răspundea la nici o altă provocare, fiindcă orice altă provocare îi producea o silă organică. Dacă era obligat să îndeplinească un lucru ce-l plictisea, îi venea să vomite. Uneori chiar şi vomita. Până ce, tot din discuţiile cu Robert, a descoperit că, totuşi, aproape fără să-şi dea seama, mai îndeplinea şi o serie de lucruri ce nu-l încântau deloc. Şi nu neapărat activităţi care ar fi putut fi executate de o maşinărie. Şi nu numai necesităţi biologice de care, în clipa respectivă, nu avea nici un chef. Care îl deturnau de la ceea ce îi făcea plăcere. Îl deranja până şi faptul că i se adresa cineva cu o întrebare ori doar cu o vorbă şi astfel îi întrerupea propriile-i gânduri. De aceea se arăta tot mai puţin prin Han, însă atunci când traversa curţile ori de se nimerea în sala cea mare, lumea tot îl saluta. Oricât de ciudat era noul şef, el era totuşi stăpânul! „Cum să nu-l saluţi pe şef?!”. Şi din nou erau derutaţi oamenii: Al Optzeci şi şaselea lăsa impresia unui introvertit major, Al Optzeci şi şaselea lăsa impresia unui infatuat peste măsură, Al Optzeci şi şaselea lăsa impresia că de prea mult bine a devenit insensibil la bucurie şi la necaz. („ Necaz? Ce necaz?! Păi, ăsta s-a născut cu atâta noroc cât n-au toţi saxonii la un loc!”) Pe urmă, busc, când nu se mai aştepta nimeni, de se nimerea să se afle în sala mare, uneori îl oprea pe unul sau pe altul şi stăteau la masă să bea o bere împreună. Intimidat, cel poftit de stăpân să-i ţină companie, nu ştia ce să spună, dar nici nu era nevoie pentru că vorbea Fiul Contelui, cel altădată atât de inabordabil. Omul – dar uneori şeful invita mai mulţi bărbaţi la masa sa, uneori le oferea şi mâncare, uneori rămâneau împreună câteva minute, alteori mai multe ore -, omul astfel cinstit îşi storcea creierii să afle de unde i-a venit onoarea, ce simbolizează ea şi ce urmări erau de aşteptat. Unii îşi făceau iluzii de mărire, alţii credeau că au fost verificaţi. Dar şi martorii întâmplării, cât şi cei ce doar au aflat de ea, trăgeau şi ei concluzii, după lungi discuţii, în continuarea nenumăratelor ipoteze astfel născute. Pe urmă, când, de-a lungul timpului, asemenea evenimente s-au repetat fără a se putea constata nici cele mai mici schimbări în condiţia celor cu care şeful, altfel atât de posac, a binevoit să bea o halbă sau mai multe de bere Cord Broyhan, lumea s-a mărginit să spună că n-a fost vorba decât de o toană a şefului. Un şef cu tot mai puţină prestanţă, primul şef al Hanului Diavolul Argintiu care nu şi-a luat îndatoririle în serios3.
Şi din nou s-a întrebat scribul, la fel ca şi Contele Lorenzzi: care erau de fapt „plăcerile” Celui de Al Optzeci şi şaselea, cele pentru care periclita bunăstarea sa şi a celor ce depindeau într-un fel sau altul de el. Bine, pornind de la câteva informaţii înregistrate de când a fost mic, informaţii ce se pliau atât de potrivit peste imaginaţia băiatului aflat la vârsta viselor aventuroase, când i s-a născut preocuparea pentru maşinăriile fabuloase apte să îndeplinească ele muncile brute în locul oamenilor, am putea spune că gândurile legate de maşinăriile care i-ar elibera pe oameni de munca fizică şi mintea de rutină constituiau „plăcerile” Celui de Al Optzeci şi şaselea. Dar acestea erau doar nişte idei, chiar dacă nişte idei ce l-au pasionat mai mult decât alte gânduri. Şi, când din acele idei s-a născut o adevărată teorie – „dreptatea universală” –, conform căreia maşinăriile (pe care noi le numim astăzi „roboţi”) ar izbăvi omul nu numai de munca fizică, dar i-ar permite şi creierului să se ocupe de gânduri mult mai demne pentru om, scribului i s-a părut că ea, teoria, îi va ocupa tânărului tot rostul vieţii. (Al Optzeci şi şaselea n-a abordat nici acest subiect altfel decât orice alt lucru: el nu s-a gândit nici o clipă să creeze el sau să faciliteze altcuiva construcţia maşinăriilor minune, fiind convins că şi acelea tot de la sine îi vor apărea în faţă.) Pe urmă, când prietenul Robert a sintetizat problemele ivite în raţionament („dacă maşinăriile acelea ne-ar îndeplini treburile şi gândurile ne-ar fi slobode tot timpul, nimic nu ne garantează că ideile noastre ar deveni mai curate şi că nu ar profita de libertatea lor pentru a născoci şi alte procedee prin care fiecare om să-şi atingă scopurile personale, indiferent la interesele celorlalţi”), Fiul Contelui s-a pomenit pe o cale înfundată: „Robert are dreptate, el a exprimat atât de clar ceea ce eu însumi nu am curajul să recunosc: şi gândurile slobode, chiar de ar aparţine unor indivizi care ar avea la îndemână toate bunurile materiale de care ar avea nevoie, tot inegale ar rămâne între ele, dorind să se impună şi pe mai departe fiecare om în faţa celorlalţi; ar fi acelaşi lucru ca în cazul a doi principi posedând mai mult decât ar putea consuma ei şi familia lor până la sfârşitul vieţii, doi principi posedând şi puterea de a-şi asigura acest belşug, însă tânjind la mai mult şi războindu-se între ei ori cu alţi principi aflaţi în aceeaşi situaţie. Robert are dreptate: şi gândurile slobode, chiar de ar aparţine unor indivizi care ar avea la îndemână toate bunurile materiale de care ar avea nevoie, tot inegale ar rămâne între ele: posesia obiectelor ar putea fi, poate, egală, însă gândurile oamenilor, oricât de libere, tot nu s-ar resemna să nu caute noi forme de afirmare pe seama celorlalţi. Pe seama celorlalţi.”
1 Fiul Contelui a fost într-adevăr un om norocos. Seceta aceea, spun savanţii, ar fi fost urmarea erupţiei unui vulcan, undeva pe acest pământ atât de nervos. Muntele a aruncat în văzduh un nor uriaş de substanţe negre, astfel încât tot cerul s-a întunecat. Altădată, mai susţin aceiaşi cercetători, un asemenea fenomen a schimbat dramatic clima şi a dus la pierzanie specii întregi. Fiul Contelui a fost un om norocos: de data aceea, erupţia vulcanului s-a oprit la timp şi n-a fost decât un avertisment dat oamenilor.
2 Şi nu e ciudat că doi tineri au reuşit să se întreţină între ei departe de urechile contemporanilor, dar că, după atâtea secole, scribul le desluşeşte, din când în când, glasurile prin zumzetul înşelător al timpului, zumzetul atât de asemănător cu cel al albinelor?
3 Fiul Contelui n-a fost primul: nici Bufonul Vraci şi nici Învingătorul leului n-au contribuit cu mare lucru la prosperitatea uriaşei firme. Dar ei au fost supliniţi cu atâta pregnanţă de Bătrân ori de Marie de Fragniol, care au continuat să-şi dovedească validitatea iniţiativelor, încât aceia nici n-au apucat să fie consideraţi vreodată şefii a tot ceea ce reprezenta Hanul. În schimb, Al Optzeci şi şaselea, rămas singur la cârmă, era tot mai aspru judecat, pe măsură ce lucrurile mergeau mai rău. Tot mai rău! Iar scribului îi este imposibil să discernă dacă vremurile au fost de vină ori dacă numai lipsa de implicare a Celui de Al Optzeci şi şaselea a dus firma în această situaţie. În felul lui, Fiul Contelui a dat şi el un răspuns întrebării ce-l terorizează fără încetare pe scrib: „Există sau nu victime morale ale vremurilor ori s-ar fi comportat ele la fel, indiferent de împrejurări?”. Fiul Contelui sugerează că postura de „victimă morală” nu provine de la subiectul ei, ci, mult mai degrabă, de la modul cum este privit de afară personajul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.