CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (99)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

1. Despre ce s-a mai întâmplat în Hanul Diavolul Argintiu, după plecare Celui de Al Optzeci şi şaselea

(Partea stângă a foii)

În ciuda faptului că anul 1666 conţine în sine damnatul grup de cifre „666”, am văzut că tocmai atunci au reînviat în Han speranţele. (Doar părintele Haufman, noul capelan şi învăţător, după moartea prematură a domnului Brink, a prorocit că momentele cele mai cumplite în anul acela se vor întâmpla. Însă părintele Haufman a fost o fire atât de complicată, încât în multe privinţe oamenii nici nu-l înţelegeau şi nici nu mai încercau să-l înţeleagă. Părintele Haufman nu era numai ce se cerea şi aştepta de la el: să ţină slujbele şi să se ocupe de cârdul mare de copii din Han. Părintele Haufman se ocupa şi de alchimie, şi de numerologie, şi de zodiac şi încă de atâtea altele. Când avea timp de toate astea, cele două sarcini de bază părând ele singure prea multe? Totuşi, când dispunea şi de doar câteva minute libere, ştiai că-l poţi găsi în „pavilionul înţelepciunii”, clădirea căzută în paragină după decesul Învingătorului leului. (Contele Lorenzzi a tot ameninţat că-i va găsi acelui spaţiu o altă destinaţie, însă n-a mai avut timp să se ţină de cuvânt. Nici biblioteca impozantă n-a apucat s-o doneze unei mănăstiri, aşa cum a promis. Norocul lui Haufman, care a rămas cam singurul ei beneficiar!¹)

Deocamdată, măcar până în vară, grupul de cifre „666” din A.D. 1666 nu a arătat că ar aduce nenorocirile prorocite de domnul Haufman. Cel puţin nu în Han. E drept, în alte locuri zeul Marte omora, după năravul lui, oameni şi animale, distrugea bunuri şi destine. Pe la începutul verii, englezii şi olandezii s-au bătut pe mare. Pieter Cornelisz van Soest a pictat lupta navală rămasă în memorie sub numele „bătălia celor patru zile”, când olandezii au fost siguri că au reuşit să nimicească integral flota „perfidului Albion”. Pe urmă, peste nici două luni, englezii au ieşit învingători în următoarea confruntare navală. După care au dat foc şi au mistuit câteva localităţi de pe continent. Pentru ca la 2 septembrie, în numai patru zile, marele incendiu din Londra să facă scrum trei sferturi din oraş. (Supravieţuitorii focului pus de englezi aşezărilor din Ţările de Jos au spus că Dumnezeu a vrut să le arate celor ce şi-au frecat mâinile încântaţi de jalea produsă cum este să te afli tu însuţi neputincios în mijlocul flăcărilor.) Sigur, pentru cei aflaţi în miezul unor asemenea dezastre, 1666 a fost un an apocaliptic. Însă lumea e mare şi repetiţiile pentru sfârşitul lumii au loc mereu, azi în apusul Europei, mâine în răsăritul ei, poimâine, când pe bătrânul continent cerul pare total senin, furtunile poate răscolesc Orientul. Ori locuri despre care nici nu am aflat că există. E la fel ca şi cu pruncii care se nasc exact în clipa când altundeva se moare. Lumea e mare şi repetiţiile pentru sfârşitul lumii au loc mereu, doar că oamenii n-au arătat că ar fi învăţat ceva din ele.

Între timp, la Han cerul întunecat se lumina tot mai strălucitor. Cea de A Doua Marie şi-a arătat întreaga putere nebănuită, atunci când a ştiut să dejoace o nouă încercare de răzmeriţă organizată: când şefii filialelor din răsărit s-au adunat la Praga şi au fondat ceva ce au numit „Societatea Europei de Est”. Era vorba în total de mai multe ţesătorii de lână, un număr de aproximativ patruzeci de hanuri, patru filiale bancare, docurile de la Marea Nordului², dar şi cele de la Adriatică, zeci de case de amanet, întregul sistem de curierat din acele teritorii, patruzeci şi cinci de corăbii, dintre care patru mari, o sută optzeci şi şase cirezi de vite, şaizeci şi trei turme de oi şi şase herghelii de cai. Însă cele mai importante bunuri erau cele imobile: mii de case şi clădiri, precum şi zeci de mii de pogoane de ogoare, de păşune şi de păduri. Scribul a găsit acest document într-o arhivă din Ungaria: redactat în limba latină, conţine aproape patruzeci de pagini in folio şi este prevăzut cu mai multe peceţi şi semnături, precum şi cu sigiliul noii structuri. După modul cum se înfăţişează acest document, este evident că el a fost pregătit vreme de ani de zile, probabil curând după moartea Contelui: doar inventarul tuturor acelor bunuri, ca să nu mai vorbim de dificultatea negocierilor purtate, necesitând mult răgaz.

Societatea Europei de Est a dăinuit mai puţin de patru luni. Rând pe rând, membrii semnatari au fost ucişi, ultimii doi întorcându-se spăşiţi cu tot inventarul în structurile Hanului Diavolul Argintiu din Hanovra. Dar Cea de A Doua Marie, văzând că lucrurile au mers bine din punct de vedere economic în organizaţia aceea dizidentă, n-a făcut decât să-i schimbe numele şi conducătorii şi s-o păstreze aşa cum s-a dezvoltat ea. Iar, după acelaşi model, a plănuit să împartă întregul imperiu al Hanului în mai multe societăţii cu o autonomie mult mai mare decât cea impusă până atunci. Ea a intuit că factorul geografic este cel puţin la fel de important ca natura activităţilor şi a creat o reţea dublă de control: unii funcţionari răspundeau de treburile din locurile pe care le supravegheau, iar alţii supervizau o anumită activitate, indiferent de locul unde se desfăşura aceasta. În doar câteva săptămâni, ideea a dat roade extraordinare: cu tot sentimentul sporit de independenţă, fiecare şef se simţea supravegheat mai tare decât până atunci, iar modul cum s-a rezolvat problema Societăţii Europei de Est cu mai multe atentate, i-a făcut pe toţi şefii să fie extrem de atenţi.

Scribul nu încetează să se mire: cum se poate ca o femeie atât de insignifiantă vreme de treisprezece ani, să dea dovadă brusc de o asemenea energie şi eficienţă? În doar câteva luni, ea s-a dovedit la nivelul celor mai importanţi administratori ai Hanului: Bătrânul, Marie de Fragniol, Contele Lorenzzi! Şi, neîndoielnic, părea mai înzestrată chiar şi decât acei iluştri predecesori, ţinând cont că ea a reuşit toate acele succese în doar atât de puţină vreme. Şi, neîndoielnic, părea mai înzestrată chiar şi decât acei iluştri predecesori, ţinând cont că ea a reuşit să întoarcă o situaţie ce părea iremediabil sortită să alunece tot mai repede pe tobogan şi nu o corabie cu pânzele umflate.

În octombrie, înainte de a veni iarna, s-a întors Robert. Şi cu vechiul prieten al Celui de Al Optzeci şi şaselea s-a întâmplat ceva: şi el a devenit alt om, doar că s-a transformat în alt mod decât Marie.

Înalt, cu părul şi cu tenul depigmentate, cu capul împins înainte (din pricina miopiei şi pentru că se adresa unor oameni mai scunzi decât el), parcă şi mai slab decât atunci când plecase cu Fiul Contelui, Robert ar fi părut mai degrabă o arătare venită din altă lume, dacă ochii aceia miopi nu s-ar fi fixat mereu cu atâta insistenţă asupra oricui i se nimerea în cale. Cea de a Doua Marie nu l-a simpatizat niciodată, ea având sentimentul – nu lipsit de îndreptăţire – că albinosul poartă şi el o contribuţie în comportamentul soţului ei faţă de ea. Dar cine s-o fi luat în seamă pe Cea de a Doua Marie, cât timp se pierdea prin bucătării, printre slujnice? Lui Robert i-au trebuit doar câteva zile pentru a realiza schimbarea produsă în Han. La început, a plecat acasă şi a lucrat în marea măcelărie a tatălui său. O vreme, nici măcar n-a mai dat pe la Han. Până când l-a chemat Marie cu rugămintea de a o informa despre soţul ei. Timp de aproape o săptămână, Robert a tărăgănat să vină. Dar au sosit doi bărbaţi puternici, care l-au dus aproape cu forţa. (Între timp, Robert a aflat metodele lipsite de menajamente de care se folosea noua stăpână a Hanului. Aşa că a devenit mai cooperant.) Însă din discuţiile purtate cu Marie, cel care a aflat mai multe a fost el. Robert n-a povestit decât că Al Optzeci şi şaselea s-a îndreptat spre răsărit pentru că a vrut să-şi clarifice nişte idei care l-au preocupat de foarte tânăr. Ce idei? Nişte idei despre viaţă. Şi nu putea să-şi clarifice „ideile despre viaţă” în Han? Nu. De ce nu? Nu!

Treptat, Robert devenea tot mai limbut şi cu cât vorbeau mai mult, cu atât îi era mai nesuferit femeii. Până şi prezenţa sa fizică o revolta. Şi când a văzut că nu e în stare să extragă nimic folositor din relatările albinosului şi a vrut să folosească metode mai dure, Robert… a cerut-o de nevastă. Motiv pentru care i-a istorisit cum a ajuns împreună cu Fiul Contelui, vechiul şi nedespărţitul lui prieten, mai înainte în Balcani, conduşi de un călugăr vlah, om ciudat, dar cu multă învăţătură de carte, un fost arhivar al bibliotecii împăratului Rudolf la Praga. Cu acel călugăr au urmat calea mănăstirilor, au mas o vreme la Athos, mai înainte la schitul valah Prodromul, unde i-a dus monahul, dar, pe urmă, cunoscând un călugăr pravoslavnic, acela i-a sucit minţile prietenului lui Robert şi l-a dus la mănăstirea Sfântul Pantelimon, numită Rusicu. Înainte de asta, Al Optzeci şi şaselea s-a despărţit de Robert, cu care până atunci a fost ca un frate. Mai mult decât ca un frate. Pe urmă, şi-a continuat relatarea Robert, Vasile, aşa cum îşi spunea rusul şi care s-a dovedit a fi un monah cu „rang bisericesc înalt”, pretextând că-l duce pe Fiul Contelui să-i lămurească îndoielile, a plecat cu el şi s-a auzit că l-ar fi ucis şi i-ar fi luat toţi banii şi toate obiectele de preţ pe care Al Optzeci şi şaselea le-ar fi dus cu el din Han, înainte de a pleca.

„Drumul de la Praga spre Balcani nu ducea prin Hanovra”, îi veni în minte Celei de A Doua Marie. Care îl asculta pe albinosul devenit atât de vorbăreţ şi se îndoia tot mai mult de cele auzite. În primul rând că toată lumea ştia că soţul ei a dispărut la fel ca şi prima oară, fără a lua cu el nimic de preţ³. În al doilea rând că Fiul Contelui, se cunoştea la fel de bine, n-a fost niciodată atras de oamenii cu carte. Şi, în al treilea rând, că Robert n-a putut aduce nici o dovadă că Al Optzeci şi şaselea ar fi murit cu adevărat, relatările sale fiind bazate numai pe zvonuri ce se contraziceau între ele şi nici nu conţineau date sigure. Din vechea antipatie pentru Robert, în mintea femeii s-a născut ideea că, dacă soţul ei a fost cu adevărat omorât, atunci numai albinosul însuşi ar fi putut fi făptaşul. Pe măsură ce acesta îşi depăna mai departe amintirile – sau, mai bine spus, minciunile, cum era încredinţată Marie -, ideea aceasta a prins tot mai multă consistenţă. Şi, în vreme ce Robert îşi garnisea povestea cu legendele străvechi ale Muntelui Athos, poveştile lui au început să circule prin Han şi chiar să iasă dintre zidurile acestuia. Cum Robert l-ar fi inclus şi pe un evreu alături de călugărul rus Vasile în uciderea Celui de Al Optzeci şi şaselea şi cum tot atunci a dispărut în mod cu totul neaşteptat şi vechiul sfătuitor al Contelui Lorenzzi, Ţipor, legenda a fost acceptată de întreaga comunitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.