Cei o sută, Ecce Homo (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Mucius Corbulo, bunicul lui Cnaeus Domitius Corbulo, generalul lui Claudius și al lui Nero, cel care pentru prea marea sa popularitate avea să fie pus de Nero să se sinucidă, a scris în „Tratatul despre necesitate și excese” o frază în care scribul crede că-l recunoaște pe Postumus: spune Magistrul către învățăcel: „…iar mâncarea trebuie să fie doar atâta, cât să alimenteze bine toate organele și nu mai multă, întrucât altfel silește corpul să se ocupe el de ea, în loc ca lucrurile să se petreacă invers. Însuși Mecena (și nu Caius Cilnius Maecena, nota scribului) și-a dedicat toată viața slujindu-și corpul, în loc să se lase slujit de el. Dar acela a fost un om mare și și-a trăit până și excesele în spiritul filosofiei sale”. Este foarte probabil ca Mucius Corbula să fi frecventat el însuși casa lui Postumus pentru că el continuă astfel: „Acela (adică Mecena) a fost însă apt să-i lase pe alții să se bucure de toate și le-a dat atât cât și-a dorit fiecare. Și mai arunca și pe alături. Dar nu pentru că n-ar fi prețuit lucrurile, ci tocmai din teama de a nu-l copleși acelea pe el, de «a-l înmormânta», cum se exprima de atâtea ori, momente când în ochii lui veseli și satisfăcuți începea să strălucească melancolia”. Corbulo știa ce știa, fiindcă mai încolo adaugă: „Există unii filosofi care își dedică viața încercând să ia totul din ea și să arunce din timp balastul, asemenea acelor căpitani iscusiți ce-și încarcă exact până la limita de rezistență corabia. Doar că ei își duc povara până în portul de acostare și se opresc. Filosofii sunt atenți la «marfa» lor până ce li se sfârșește viața”. Este, se pare, tot ce a făcut mereu Al Douăzeci și unulea.

După moartea lui Augustus, Tiberius, fostul Biberus Mero, cum i se spunea în tinerețe, în loc de Tiberius Nero, adică „bețivul”, dar și fostul îndrăgostit de literatură și filosofie – și niciodată vindecat în întregime de ele – n-a înțeles drama risipitorului Postumus. Acesta, pierzând protecția lui Augustus, își vedea libertățile tot mai îngrădite. Degeaba mai căuta sprijinul Liviei, noul împărat era pe zi ce trecea mai pornit împotriva sa. Dar și fiul lui Gallus era deja prea obosit de preamultul lest din viața lui. În anul al doilea al domniei lui Tiberius, nemaiașteptând ca acesta să-i recomande să-și aleagă singur moartea, a hotărât el însuși să-și curme zilele.

Copiii îi erau deja mari, fata măritată a treia oară, băiatul agitându-se undeva în lume pentru amăgeala unei puteri vremelnice. De altfel, așa cum scribul a notat, spre deosebire de majoritatea covârșitoare dintre Cei O Sută, Postumus nu credea în continuitatea vieții prin urmași. Lipsit de Speranță, nu accepta decât prezentul. Copiii își trăiau și așa viața lor, mai era și Octavia care să aibă grijă de ei, blânda Octavia ce petrecea în vila de la Sorrento în brațele sclavului ei cel mai credincios. (Mai târziu, Octavia se interesă sincer de nepoții lui Postumus, însă nimeni nu avea nevoie de bunăvoința ei de bunică, la fel cum nu-i lipsise niciodată prea tare nici soțului ei, uriașul pe care totuși îl iubise la fel de mult ca și fiica negustorului din Brundisium. Muri la adânci bătrânețe, fără să lase nici un fel de gol în urmă. Doar Al Douăzeci și doilea își aminti într-o zi, gândindu-se la ea, de grădina cu plante exotice a tatălui său, plante ce mureau necontenit, dar erau înlocuite de fiecare dată de alte exemplare sortite aceleiași sorți. Octavia, în schimb, parcă agonizase prea multă vreme, își zise același, „parcă au uitat s-o înlocuiască la timp”.)

Într-o zi de toamnă senină, stând pe un pat ce da spre bizara lui grădină, cea în care și plantele se sfârșeau încet, savurându-și porția imensă de mâncare, Postumus admiră incendiul întregului său domeniu. De pe o ramură își luă zborul o pasăre la fel de necunoscută ca și lăstarul exotic și muribund ce a fost adus abia ieri în fața terasei. După cum s-a putut constata mai târziu, în mod straniu, nici un sclav nu se afla în ziua aceea acasă și focul s-a putut răspândi nestingherit, înghițind vila, acareturile și grădina, până la pârâul din mijlocul domeniului. Un soi ciudat de arbuști au fost plantați în număr mare cu câteva zile înainte în jurul terasei și acum aceștia ardeau pocnind și zvârlind zeci de scântei. Însă ceea ce era mai minunat, mistuindu-se în flăcări, plantele emanau un miros ce te îmbăta: erai încă aici și erai de acum departe, o fericire ușoară te copleșea, iar ochii ți se pierdeau în imagini de mult visate.

Postumus și fiica negustorului din Brundisium, admirând vegetația ce își trăda, asemenea santalului, secretele doar sub magia flăcărilor, își trăiau ultima noapte la fel de fantastică, pe cum a reușit să facă extraordinare atâtea nopți Al Douăzeci și unulea. Li se părea atât de limpede cerul și atât de pătrunzătoare toate senzațiile ce veneau din grădină, încât femeia intui că au băut – ca și altădată – vin amestecat cu buruieni stimulatoare. Doar că acum parcă toate simțurile și-au câștigat o acuitate însutită: vedeau până departe prin întuneric și flăcări, auzeau gemetele plantelor, ardeau odată cu ele, pătrunzându-se de mirosurile ce se modificau întruna. Lumea ciudată ce-i înghițea avea un mare privilegiu: acela de a-i reține pentru vecie.

– Ești fericită?

– Da.

– Noaptea asta, noaptea asta este singura, de aceea o trăim atât de intens. Scăpând de viitor, după ea nu mai urmează nimic…

Mulțimea ce se adunase din toate părțile asista neputincioasă, dar și vrăjită de spectacolul măreț al incendiului: pocnete asurzitoare izbucneau ba dintr-o parte, ba dintr-alta și un miros înșelător te făcea să uiți de ce ai vrut să te apropii. Din mijlocul limbilor de foc tot mai ostenite, noaptea fulgeră spre înalturi zeci de stele multicolore. Niciodată nu mai văzuse Roma o asemenea reprezentație: întreaga populație a vegheat până în zori, la început îngrijorată să nu se împrăștie incendiul, apoi încântată, apoi uluită, simțind că asistă la un spectacol regizat în amănunțime, cu o recuzită adusă de departe doar pentru piesa acelei nopți. Nimeni nu încercă să intervină, nimeni nu stânjeni cu nimic evenimentul.

Postumus, își spuse Tiberius, urmărind la rându-i spectacolul, Postumus, omul care știa să sufere atât de rafinat – motiv pentru care îl urâse dintotdeauna, chiar și pe vremea când, tineri amândoi, petrecuseră câteva nopți împreună, Postumus știa să și moară la fel pe cum a trăit, îmbătând toate simțurile celor din jurul său, și gustând până la capăt momentul, în timp ce tot restul pierea odată cu el. „DAR TOATE ASTEA SE VOR UITA REPEDE”, se consola împăratul și se bucura că l-a determinat pe Al Douăzeci și unulea să se sinucidă.

Și au avut amândoi dreptate: Postumus a murit definitiv, așa cum și-a dorit. Nici un istoric nu l-a dezgropat vreodată din uitare (Tiberius a avut grijă să-i strângă și să-i distrugă și puținele scrieri.) Și nu l-ar fi amintit nici scribul, dacă n-ar fi avut nevoie și de această verigă în lungul șir, verigă în rolul căreia, e drept, personajul n-a crezut niciodată.

AL DOUĂZECI ȘI DOILEA

– Felix –

(17 î.e.n. – 60 e.n.)

DESPRE NOROC

În multe limbi ale lumii, norocul și fericirea mai sunt și astăzi desemnate de același cuvânt. Faptul că în română se face o distincție mai netă între cele două noțiuni îl ajută nesperat pe scrib în redactarea vieții celui de Al Douăzeci și doilea. Personajul acesta, căruia mai mult i s-a atribuit decât și-a luat singur cognomenul („Felix“), a putut cunoaște din plin intimitatea și sensurile vocabulei de la care i s-a tras porecla. Și chiar dacă se obișnuiește de prea multe ori, din invidie sau superficialitate, să i se spună „norocos” unui individ sau unui moment ce nu-l merită, în cazul fiului lui Poștumus n-a fost vorba doar despre o exagerare. Felix a trăit mult, a scăpat din nenumărate situații dificile, n-a pătimit acolo unde alții își distrugeau viața lor și a familiilor lor. Sau dacă a pățit și el ceva, atunci aceasta a fost atât de disproporționat de puțin față de nenorocirile celor ce au trecut prin întâmplări similare, încât până și în necazuri el tot ocrotit de șansă era considerat. Dar a fost cu adevărat fiul lui Postumus un om fericit? A fost el într-adevăr atât de norocos pe cum îl vedeau contemporanii? Al Douăzeci și doilea nu și-a luat numele „Felix” asemenea lui Sulla, cel recunoscător zeilor pentru incredibilele-i izbânzi. Al Douăzeci și doilea s-a pomenit cu acest apelativ încă din cea mai fragedă copilărie, atunci când cea mai mare victorie a sa fost aceea că a reușit să rămână în viață.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.