Cei o sută, Ecce Homo (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Încă din primele luni ale revenirii la Roma (sau din primele clipe?) obișnuia să treacă și dincolo de Tibru. unde descoperise în cartierul evreiesc o tânără pe care o iubea nespus. Și-a petrecut multă vreme acolo, deși nu se simțea acasă decât în For, în locul unde știa că-l așteaptă la orice oră statuia lui Alcibiade, dreaptă, ca un semn al verticalității propriului său destin. Văzându-l pe Alcibiade nemișcat pe soclu, știa că nici lui nu i se poate întâmpla nimic rău. Cutreierase cu fata toată lunga zi-noapte și nu-și mai amintea decât de gustul dulce-amar al acelui unic itinerar.

Cine spune că a fost toată viața părăsit de femei după o noapte, după o săptămână sau două? Iubita de dincolo de Tibru l-a însoțit fără încetare, cu ea a fost încontinuu împreună, ea l-a născut pe Collatinus, adică pe Al Douăzeci și cincilea, nu numai unicul său fiu, dar și veriga de legătură a întregului șir.

Mergeau amândoi prin Roma și orașul era o cascadă de senzații; pășind pe lângă ziduri, puteai citi cele mai diferite înscrisuri, de la vânzări-cumpărări la pamflete, de la anunțuri oficiale la reclamele cele mai deșuchiate. „Vând doi sclavi tineri, sănătoși, înalți și dau unul ciung, dar puternic pe deasupra.” / „Cumpăr secretar cunoscător de limbă latină, greacă, aramaică și egipteană, să nu fie trecut de treizeci și cinci de ani și să nu aibă părul roșcat.” / „Cine-n viață suferă prea mult, nici după moarte n-o s-o ducă mai bine.” / „Este strict interzis să lași noaptea câini nesupravegheați prin oraș.” / „Dar cei cu barba roșie-ți plac?” / „Sub muntele cu mulți măslini / El stătea și privea marea. / Valurile ca sânii plini / Unduiau înșelând zarea.” / „Nu există animal mai puturos ca șobolanul de smârc, / Pasăre mai proastă ca mierla/ Și cămătar mai avid decât Cnaeius Flascus.” / „Soția lui F. Antoninus Plautus a născut un băiețel. Sunt invitați să se prezinte măcar două duzini dintre prezumtivii tați.” / „Pe cine va omorî astăzi Burrhus în lipsa și spre marea mirare a lui Ahenobarbus?” / „La ultimul concurs de recitări dramatice la care s-a produs Nero, o femeie a născut un prunc. Până la terminarea spectacolului, acesta a primit drepturile veteranilor.” / „Cumpăr zece cai negri apți de a fi înhămați la același car.” / „Un prost n-o să fie niciodată deștept, iar Camilus niciodată bărbat.” Fata se dădea în vânt după mâzgăliturile de pe pereți și fiindcă se pricepea să citească mai bine decât Canis, le parcurgea cu aviditate și-i făcea și lui un scurt rezumat. Pe lângă editorii din Forum, au ajuns tot datorită ei și, în vreme ce ea răsfoia manuscrisele fraților Sosius, librarii lui Horațiu, el parcurgea cartea deschisă a urbei, lăsându-se la rându-i admirat pentru mușchi, pentru statura înaltă și pentru femeia frumoasă pe care o trăgea din când în când spre sine ca să vadă toată lumea că el este cel ce o protejează.

Apoi mergeau mai departe și n-aveau când se plictisi. Roma era o cascadă, noile concursuri de sport se succedau fără încetare și comentariile le ornamentau ca o spumă, lupte de gladiatori, competiții de cai, vânători de animale sălbatice, întreceri de recitări și muzică, cascada se prăbușea cu zgomot, totul îți biciuia curiozitatea. Dar construirea lui Amphiteatrum Flavium sau a Colosseumului, ridicat pe blocuri de Tivoli, cu sutele de coloane și statui ce se nășteau fără de încetare, încât aveai impresia că, la terminare, edificiul va sintetiza toate minunile Terrei? Ei se iubeau deoarece lumea era minunată? Mai degrabă lumea era minunată fiindcă se iubeau ei.

În ziua aceea – noapte s-a întâmplat totul; nefiind războaie, zeii aveau timp de minuni: unele mai mărunte, atingând doar sănătatea oamenilor sau înfățișarea unor locuri, altele mai mari, cum ar fi fost scoaterea la suprafață a sfinxului de la Gizeh de către Balbillus, al doilea prefect al Egiptului sub Nero și apropiatul lui Seneca. Arătarea cu trup de leu și cap de femeie, ivită din pântecul deșertului lângă marile piramide, s-a încăpățânat să stea ascunsă de veacuri, în ciuda strădaniilor atâtor faraoni, dar a ieșit la lumină pentru a-l saluta pe Ahenobarbus. Sau femeia blondă, înaltă cât zece luptători, agitând o lance în fruntea iceenilor și trinaboroților răsculați în provincia Britania. Cine alta decât o asemenea plăsmuire a zeilor ar fi fost în stare să nimicească o legiune întreagă, așa din senin? Minunile se succedau cu repeziciune și umpleau viața muritorilor. Iar Nero însuși era o minune ce privea dintr-un bloc imens, așezat chiar în fața palatului, sculptură înaintea căreia s-au prosternat regi cu suitele lor cu tot.

A fost o zi – dimineața – noapte aspră aceea, dar Canis și fata lui erau tineri și sănătoși. Luptele cu animale sălbatice din circ erau scene ale vânătorilor în plină stradă, împăratul însuși – se spunea – ieșea noaptea în cetate și se distra ucigând anonimi. Dar ce altceva făceau zeii?

Însă dispăreau și mai marii zilei și totul într-un iureș neîncetat, muri mama împăratului, se zicea asasinată de Nero, după ce împăratul se plimbase zile întregi cu ea în lectică, muri Britannicus, fratele împăratului, otrăvit, se zicea, la masa lui Ahenobarbus, muri foarte tânăr Lucanus, marele poet, muri mai târziu și Seneca, marele filosof și totul i se punea augustului în cârcă, dar îndrăgostitul Canis și cu fata lui continuau să cutreiere orașul și știau că sunt prea departe de toate acele crime a căror origine și așa n-o cunoșteau și a căror autori reali le erau indiferenți. Muri Antonia, fiica lui Claudius și Rufinus Crispinus, apoi fiul Poppaeei, după ce muri chiar și aceasta. Iar Poppaeea, împărăteasa, muri după Octavia, împărăteasă și ea. Muri prefectul Burrhus, dispărură actori, muriră gladiatori și toți supraviețuitorii îl vorbeau de rău pe Nero și pe creștini sau pe Nero și pe evrei, depinzând de cei ce vorbeau, depinzând de cei ce mai trăiau, plângându-se toți de Nero și de favoriții săi, plângându-se aprig toți, toți în afară de Canis, în afară de el, care, deși oștean, nu era obligat să omoare pe nimeni, nu trebuia să putrezească în teritorii barbare, ci îi era îngăduit să se plimbe prin cel mai fascinant loc al universului, să stea cu femeia iubită și să asiste la marele spectacol – gratis pentru cei ce n-aveau bani, gratis ca toate spectacolele Romei – și nu se mai sătura de rolul de privitor, rezistând nopți interminabile la concursurile de interpretare și zile și mai lungi la luptele din arene. Și nu înțelegea de ce era Nero tot mai ponegrit de către toți, Nero care participa la aceleași spectacole, care trăia în același oraș și care nu obosea nici el, oricât de lungi ar fi fost petrecerile, recitările sau alergările. Și care nu numai că asista, ci și participa tot mai des, câștigând întotdeauna, culegând mii de cununi și noi și noi statui.

O vreme, cât Ahenobarbus plecase să cucerească Attica – nu cu armele, ci tot cu forța cântecului și a conducerii carelor – lui Canis aproape că i se urâse de Roma, deși fata nu-l lăsa să se plictisească – îl căra după ea în mereu alte locuri ale marelui oraș, în piețe pe unde n-a fost niciodată și în mici localuri în care se putea bea mierea cu apa cea mai rece și se putea suge măduva din oasele unor fiare aduse tocmai din Libia. Era foarte cald și ea purta mereu la ea în gentuță un șarpe și, din când în când, și-l punea în jurul gâtului, pentru a o răcori.

Orașul lâncezea fără Nero, cascada cădea mai domol, dar ei doi compensau lipsa evenimentelor cu prea plinul vieții lor, Canis refuzând să știe altceva decât ceea ce-i arăta ea. Mergeau la palat și se plimbau prin grădinile imense, cu alei labirintice, ocolind stânci artificiale și lăsându-se stropiți de fântâni ridicate de bunul gust al unor arhitecți din Asia Mică, își încrucișau pașii cu animale sălbatice, cu lei și tigri, cu gazele și cerbi, iar fata se speria și se lipea de pieptul lui. Atunci și el se simțea important, mult mai folositor decât dacă ar fi comandat o legiune, își scotea pumnalul și se pregătea să-și apere comoara de atacul fiarelor dezlănțuite. Doar că leii și tigrii nu mai aveau de mult colți și fuseseră astfel domesticiți încât nu mai făceau rău nimănui. Erau niște animale-sclavi ce ignorau că s-a omis să li se zmulgă și ghearele și care vegetau prin uriașele grădini, asemenea statuilor ce străjuiau fiecare nișă. Însă și statuile acelea umblau câteodată și atunci băgau spaima printre cei ce le vedeau, își schimbau locul între ele sau înclinau doar puțin din cap. Grădinile Palatinului erau o lume întreagă și lume fără minuni nu există. Iar Canis și fata lui erau tineri și sănătoși și totul era plin de speranțe.

Apoi fata îl ducea printre ai ei, dincolo de Tibru, și lucrurile nu se schimbau cu nimic, doar materialul din care era făcut decorul era altul. Nici impresia nu diferea cu nimica, străzile înguste formau alt labirint și așa cum se căutau cei doi îndrăgostiți de multe ori în grădinile palatului augustului, așa se distrau fugărindu-se altădată prin coridoarele strâmte ale ulițelor cartierului evreiesc. Fata îl ducea câteodată în case conținând nenumărate cărți sau în altele aproape cu desăvârșire goale, dar unde își făceau veacul bărbați bărboși și cu perciuni ondulați, cu ochi miopi și discutând mereu despre ceea ce au învățat și ceea ce ar fi vrut să mai învețe, conversații la care Canis asista răbdător, la fel ca și la interminabilele spectacole din teatre sau din arene și, fiindcă nu încerca să înțeleagă mai mult decât era în stare, nu se simțea nici o clipă nefericit. „Deoarece, îi explică el odată fetei, dacă începi să-ți pui întrebări, ele nu se mai sfârșesc și pe măsură ce ajungi într-un punct, ți se deschid alte trei căi în față. Nu este nici o fericire să încerci să te duci mai departe decât te ajută puterile, întrucât – continua el – riști să nu mai poți deosebi, până la urmă, nici oameni, nici lucruri.“

– Ciudat, i-a răspuns fata, tatăl meu mi-a spus că singurul mijloc de a putea preciza ceva este să știi.

– Eu, când încep să-mi pun prea multe întrebări, risc să mă încurc de tot. De pildă, nu mai pot deosebi nici măcar pe cine am întâlnit în aceeași zi. Uite bărbatul de acolo! L-am mai văzut azi? Seamănă leit cu cel puțin o mie de oameni, la fel îmbrăcați și cam de aceeași vârstă, pe lângă care am trecut în ultima oară.

– Asta ți se întâmplă tocmai pentru că nu-l cunoști, pentru că n-ai stat de vorbă suficient cu el. Dacă v-ați fi împrietenit, n-ai mai fi putut să-l confuzi.

– Nu-i adevărat! Habar n-am cine e și, crede-mă, e mai bine așa! La fel se aude tot mai mult prin oraș despre Paulus din Tars sau despre apostolul Paul sau despre Saulus Rabinul. Pe el ajung de multe ori să-l confund cu… cu el!

– Paulus face parte din secta celor ce s-au rupt de vechile noastre tradiții, face parte din secta acelui Christos care a fost pus pe cruce la Ierusalim.

– Așa am știut și eu, dar oamenii lui mi-au spus că nu la Ierusalim, ci în afara cetății a fost răstignit Cel în care cred ei.

– Ei, și?

– Ei dau mare importanță acestui amănunt. De aceea nici nu mă interesează asemenea lucruri. Mereu se ajunge la câte un amănunt care, în ochii unora, este de importanță vitală. Și atunci mai este el amănunt? Eu ți-am spus: până la urmă, te pomenești că nu mai poți deosebi nici oamenii între ei, dar nici măcar pe unul și același bărbat nu mai poți să-l recunoști. Același om, de pildă, pentru că am vorbit despre el, a condus în calitate de fariseu lupta împotriva noii secte din Ierusalim și a fost investit de către Synedrium cu toate puterile pentru a distruge ucenicii acelui Nazarethian și la Damasc. Și același om îi învață acum tocmai pe cei pe care i-a persecutat cu puțini ani în urmă.

– Acela a fost Saul.

– Și acesta este Paul. Și amândoi sunt din Tars și amândoi, spuneți voi și o spune și el, sunt aceeași persoană. Prea complicat! Când stau cu tine într-un termopolliu, prefer să te îmbrățișez și să-mi beau vinul, în cazul în care-l am și să nu-mi stric plăcerea gândindu-mă la modul cum se seamănă vița de vie sau cum iese spiritul din om atunci când expiră și dacă nu cumva, de prea mult sărutat, nu s-a mutat din mine în tine și din tine în mine sufletul fiecăruia dintre noi, astfel încât în minunatul tău corp poate că sălășuiește acum spiritul meu.

• Ba da! se înflăcăra fata, ba da! Și-l îmbrățișa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.