CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (102)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cei doi au stat tot timpul alături de băiat, schimbându-se între ei la intervale regulate, pentru a putea rezista activ la tirul neîntrerupt al întrebărilor. Primul lucru pe care l-au constatat a fost că Al Şaptezeci şi nouălea i-a acceptat neaşteptat de repede, arătând că pentru el absolut orice interlocutor era la fel de binevenit, cu condiţia să-i răspundă tot timpul prompt. Mai mult, dacă răspunsurile veneau în mod regulat, următoarele întrebări erau formulate într-o cadenţă mai lejeră. Dacă răspunsurile întârziau, copilul nu se mai concentra asupra sensului întrebării, ci doar repeta mecanic interogaţia. Dacă i se răspundea – spre deosebire de alţi prunci, mulţumiţi doar că li s-a dat atenţie -, el cântărea cele auzite, înainte de a cere o nouă lămurire. Astfel, Yoris şi Ţipor au început să descifreze şi contururile traseului gândurilor pupilului lor. Lucru pe care nu s-a obosit să-l facă nimeni înaintea lor. Băiatul, socotit de toţi ai casei oligofren, avea o logică perfectă în judecăţi, iar răspunsurile pe care le tot pretindea nu se doreau a fi decât confirmările raţionamentelor sale. Raţionamente, e drept, greu de urmărit şi, mai ales, greu de admis. Al Şaptezeci şi nouălea avea o logică perfectă în judecăţi, dar logica aceea nu era şi logica celorlalţi oameni.

Cei doi mentori l-au scos şi în afara zidurilor Palatului Bosci. Oriunde se afla, preocupat doar de întrebările sale, copilul s-a purtat la fel şi, primind mereu răspunsuri, a etalat rar în faţa cetăţii înspăimântătoarele sale crize de furie. Aşa cum părea că-i este indiferent cu cine se întreţinea, dacă acela nu-i rămânea dator în conversaţie, aşa nici decorul unde-şi exprima gândurile nu i se părea relevant. Parcă nici nu privea în jur pe stradă, el care de luni de zile n-a mai fost lăsat să plece de acasă, ci păşea cu capul în pământ, ridicându-şi privirea doar către Ţipor – sau după caz, către Yoris – atunci când aştepta răspunsul-confirmare. Dădea îngrijorătoare semne de enervare numai dacă se nimerea ca însoţitorii săi să fie interpelaţi de câte un străin, întrerupând desfăşurarea euristicii. Sesizând repede pericolul, atunci când Ţipor era la rând să răspundă întrebărilor, Yoris se oprea cu intrusul, iar când Yoris „era de serviciu”, doar Ţipor vorbea cu străinul.

Cu toate acestea, plimbările celor trei nu treceau neobservate: pe de o parte, exprimarea tânărului – gălăgioasă, abia inteligibilă, acompaniată cu gesturi smucite, cu grimase şi cu un şuvoi de salivă – reprezenta un spectacol imposibil de ignorat, pe de altă parte, în cauză era însuşi Palatului Bosci, al cărui moştenitor era acest copil, despre care se vorbea atât de mult şi despre care se ştia atât de puţin, la fel ca referitor la orice subiect legat de acel neam neîncadrabil în nici o categorie cunoscută de contemporani. Plimbările celor trei erau monitorizate de toţi curioşii. Şi nu numai. De pildă, printre cei cu care era imposibil să nu se întâlnească zilnic, imediat ce părăseau Palatul Bosci, era şi Messer Abazzi, grefierul. Pierde-vară notoriu, Messer Abazzi era ziarul vorbit al Florenţei. Tot ce se întâmpla în cetate era uşor de aflat de la el: chiar şi ecourile stârnite de diferitele evenimente în gândurile personajelor importante ale locului. Dar dacă Messer Abazzi îşi juca rolul din pasiune şi din patima bârfelor, în jurul lor se adunau şi priviri mai puţin dezinteresate: pe stradă se afla însuşi moştenitorul bogatei, puternicei şi enigmaticei familii din Palatul Bosci! „Atenţie, mame de fete de măritat!” păreau să strige multe dintre acele priviri.

În spatele zidurilor Palatului ori în afara lor, cei doi învăţători au intrat, treptat, şi ei în joc, făcându-se că nu dau mare importanţă oricui se întâmpla să le iasă în cale, iar, dacă la început au suportat şi ei cu greu presiunea neîntreruptă a întrebărilor nesfârşite, aparent lipsite de orice legătură între ele, precum şi cumplitele explozii de furie ale băiatului, pe măsură ce s-au obişnuit să-l urmărească, au constatat că eticheta de retard mintal ce i-a fost aplicată de cei ce i-au stat până atunci în preajmă se dovedea a fi mai degrabă cauzată de faptul că gândirea sa coerentă era ascunsă sub o exprimare deficitară şi un comportament întârziat. Comportament explicabil, susţineau mentorii, tocmai datorită apariţiei târzii a vorbirii. Cu trecerea anilor, mai spuneau ei, handicapul are toate şansele să fie recuperat. (Numai că, nici odată cu trecerea anilor, nici măcar corpul copilului nu părea să aibă de gând să se maturizeze: Al Şaptezeci şi nouălea a rămas cu o statură scundă şi cu o înfăţişare de copil bătrân.)

Tot mai atenţi la succesiunea întrebărilor băiatului, Ţipor şi Yoris au descoperit că acesta ardea mereu de nerăbdare de a-şi vedea confirmate intuiţiile. Aşa au aflat, de pildă, că era interesat de viaţa gângăniilor, dar, neavând răbdare să le studieze îndeajuns conduita în natură, îşi completa observaţiile sumare cu raţionamente. La fel proceda de fiecare dată: căuta prea puţin răspunsurile pe teren, lăsându-se furat de gândurile care-l asaltau mai rapid decât simţurile. Urmarea era că se deplasa tot timpul pe fâşia îngustă din no mans land-ul aflat între trăit şi imaginat. Un tărâm deschis tuturor posibilităţilor, însă, totodată, oricând apt de a-ţi suci minţile. Întorcându-ne la primul subiect depistat de către mentori din avalanşa de întrebări a copilului, la acele gângănii ce tocmai îl interesau atât de mult, Yoris şi Ţipor au găsit cheia spre sensul unui demers aparent lipsit de orice noimă. Toţi cei ce-l cunoşteau erau convinşi că băiatul, total absorbit de exprimarea întrebărilor sale, nu dă nici o importanţă realităţii din jur. Aşa au considerat şi ei şi probabil că aşa şi era, numai că stimulii întâlniţi îi intrau totuşi pe undeva în subconştient şi ieşeau la suprafaţă te miri când. Odată, când doica l-a dus în sala de lectură, un bibliotecar le citea celor adunaţi un fragment din războaiele punice, într-o interpretare după Plutarh. (Sau după Titus Livius?) Când a ajuns la episodul trecerii Alpilor de către elefanţii lui Hannibal, lectorul le-a arătat şi nişte desene ale pachidermelor din „Marele atlas ilustrat al abatelui Bartolomeo”, de fapt o lucrare a unui călător arab din Cadiz. Asta pe vremea când fiul Recuperatorului nu apucase încă să vorbească. (Mai târziu, el n-a mai putut fi ţinut la asemenea lecturi, fiindcă, imediat ce auzea primele cuvinte, îl întrerupea pe bibliotecar cu întrebările-i aparent fără nici o legătură cu tema şi, de nu i se răspundea pe loc, izbucnea în cunoscutele sale crize de furie, ce-i speriau atât de tare pe toţi cei nimeriţi a fi de faţă.) Într-una dintre primele săptămâni de când se aflase în grija celor doi mentori, întrebându-i despre o anumită gânganie, şi-a adus aminte de elefant, dar şi de cămilele văzute la o sărbătoare la care au participat şi nişte circari ambulanţi.

– De ce este răgacea neagră şi cămila brună? a fost întrebarea introductivă.

– De ce are elefantul nasul atât de mare? a venit cea de a doua.

– De ce are goanga şase picioare, la fel ca şi animalul de pe tapiseria din capul casei scărilor, iar elefantul şi cămila numai patru?

Întrebări lipsite de orice semnificaţie, la prima vedere. Şi, mai ales, fără nici o legătură una cu cealaltă. Şi cu cealaltă. Şi cu toate cele care au urmat.

Da, dar au apărut şi alte întrebări referitoare la elefant. Şi alte întrebări referitoare la cămilă. Şi la elefantul cu cocoaşă.

Elefantul cu cocoaşă apare şi în diferite impresii de călătorie ale unor autori care pretindeau că au întâlnit asemenea animale în India. De unde ştia copilul despre acele descrieri? Dar despre alte fiinţe ciudate din ţările de dincolo de multe orizonturi?

Ţipor va povesti, mai târziu, cum s-a terminat această primă discuţie: Al Şaptezeci şi nouălea, după ce a primit, timp de o după-amiază întreagă, diferite răspunsuri – mai potrivite sau mai puţin potrivite¹ -, s-a arătat, în sfârşit, mulţumit şi a adormit istovit pe banca pe care şedeau toţi trei: el, Ţipor şi Yoris. A fost pentru prima oară când a avut interlocutori până a obosit. Când l-au dus acasă, băiatul a mai bolborosit o vreme frânturi din cele auzite, însă, deşi îşi manifesta gălăgios nemulţumirea pentru unele răspunsuri primite cu întârziere şi se întreba mirat în legătură cu altele, n-a mai pus alte întrebări, rămânând la dialogul cu sine însuşi. Dar a doua zi a luat-o de la capăt, interesându-se de alte amănunte aparent lipsite de legătură cu gângania de ieri, dar revenind, pe nesimţite la ea. UNU I-a dus, trăgând de ei pe casa scărilor şi le-a arătat tapiseria: animalul cu şase picioare era gângania uriaşă despre care voia să-şi confirme impresiile şi, gesticulând şi împroşcându-i cu salivă, i-a forţat pe Ţipor şi pe Yoirs să se mişte prin faţa desenului de pe perete pentru a-i vedea anamorfozele. Între timp, le cerea să-i răspundă la noi şi noi întrebări, însă, de data aceea, nu mai era mulţumit cu ceea ce-i spuneau răbdătorii săi mentori, fiind tot mai furios că nu primeşte un anumit răspuns, răspunsul care să coincidă cu ceea ce vedea el. (Or, nimeni nu poate avea aceeaşi percepţie în faţa acelei tapiserii, după cum s-a convins scribul, privind-o cu peste o jumătate de mileniu mai târziu în cercetările sale din marele muzeu…) După cum era de aşteptat, totul s-a terminat cu o nouă criză de furie, cu urlete şi cu spargerea unor obiecte întâlnite în cale. (A trebuit să treacă o vreme până să-şi dea seama Yoris şi Ţipor că, de fapt, cu acel prilej, ei au fost cei ce n-au luat examenul…)

Ceea ce au înţeles, totuşi, cei doi dascăli a fost că în încâlceala din capul copilului exista o tendinţă spre ceva logic, o căutare neobişnuit de dureroasă pentru scoaterea la lumină a ceva doar bănuit, însă bănuit cu putere extremă, asemenea unei prezenţe apropiate rămasă în umbră şi devenind terorizantă atâta vreme cât nu poate fi percepută în totalitatea ei. Copilul însuşi, printr-un nou şir de întrebări, le-a confirmat aceasta: într-o altă zi, i-a pus să-i descrie întunericul şi moartea, iar din dialogul cu sine însuşi, exprimat cu voce tare în stilu-i caracteristic, au înţeles că voia să se convingă şi să-i convingă şi pe ei că întunericul ne sperie pentru că nu ascunde toate ameninţările ci, chiar dimpotrivă, le aduce în prim-plan şi pe cele mai greu imaginabile, iar moartea ne înfricoşează pe toţi din acelaşi motiv, fiindcă nu ştim decât cu imaginaţia şi nu cu simţurile la ce să ne aşteptăm de la ea. Iar imaginaţia este prăpăstioasă… Când nu ştii cum arată primejdia, nu poţi să-ţi faci o strategie prin care să te aperi, li s-a părut mentorilor a fi concluzia ciudatului copil. Ca să-l liniştească, i-au povestit că moartea nu trebuie să înspăimânte pe nimeni

– Atunci de ce ne este atât de frică de ea? Îşi apropie obrazul de cel al lui Ţipor, fixându-l intens din priviri în aşteptarea răspunsului.

– Pentru că viaţa pe pământ nu este decât un examen pe care trebuie să-l dăm cu toţii, fiindcă dacă am şti că tot ceea ce numim aici moarte nu este decât calea spre o existenţă superioară, adică mai bună, mulţi am renunţa să mai onorăm acest exerciţiu, i-au răspuns.

– Mai bună sau mai plăcută?

– Mai superioară.

– De ce pe întuneric toate relele învie? se încăpăţână băiatul.

Tocmai coborau scările şi Al Şaptezeci şi nouălea începu să fugă înaintea lor şi nu se opri decât într-o pivniţă. Yoris şi Ţipor l-au urmat în grabă: cu pupilul lor trebuia să te porţi ca şi cu cel mai fragil obiect. Însă copilul, mai sprinten, fugi afară şi îi încuie, lăsându-i în întuneric. Cei doi mentori au bătut o vreme în uşa masivă din lemn, după care s-au aşezat să-şi tragă sufletul. Au fost eliberaţi mai târziu, de cineva care a trecut pe acolo când au bătut iarăşi în tăbliile de lemn de la intrare.

– Cât timp aţi fost încuiaţi? i-a întrebat copilul, care a rămas în tot acel răstimp nemişcat în faţa uşii zăvorâte, ascultând cu urechea lipită de scânduri. N-a tăcut nici atunci, întrerupându-şi, din când în când, veghea cu dialogul gălăgios cu sine însuşi.

Mentorii, jigniţi de tratamentul la care au fost supuşi, nu i-au mai răspuns.

– Habar n-aveţi! s-a bucurat copilul. V-a fost tare frică?

– Ne-a fost frică să nu faci tu vreo trăsnaie, în lipsa noastră.

– Nu, nu, nu! Ameninţarea unei noi crize de furie era aproape. V-a fost tare frică?

Mai târziu, înainte de a-l prinde somnul şezând, copilul vorbi iarăşi, ţipând, stâlcind cuvintele şi împroşcând salivă în jur.

– Ce să faci în întuneric? gesticula el. Ce măsuri de apărare să-ţi iei, când nu ştii de la cine şi de unde vine pericolul?². Iar, a doua zi, începu şirul întrebărilor cu:

– De ce credem că din întuneric ne atacă întotdeauna cineva?

Nu, în mod cert, băiatul nu era ros de enigme menite să răspundă unei simple curiozităţi, enigme ce nu veneau nici doar din dorinţa de a i se da mereu atenţie. Între toate întrebările sale exista o legătură care arăta clar frământările ce nu-l părăseau nici o clipă, nici ziua şi nici noaptea. Şi mai era ceva straniu la acest copil: enigmele ce-l măcinau nu veneau neapărat din problemele existenţiale, faţă de care nici un muritor nu rămâne insensibil, pe el îl frământau în aceeaşi măsură şi chestiuni reieşite din cotidianul cel mai concret³. Al Şaptezeci şi nouălea urmărea un sens în orice.

– De ce credem că din întuneric ne atacă întotdeauna cineva?

– Unde dispare pe lumină cel ce ne atacă mereu din întuneric?

– Dacă nu-l vedem şi nu-l auzim, cum de îi simţim prezenţa?

– Este întunericul doar o platoşă, asemenea zalelor purtate de cavaleri, conţinând acele ameninţări, sau este el însuşi, întunericul, ameninţarea?

– Este întunericul însuşi ameninţarea sau doar frica pe care o degajă?

Greu de răspuns la toate acestea. Ţipor (sau, după caz, Yoris) trebuiau să se gândească, înainte de a vorbi. Copilul îi urmărea cu atenţie, dar cu acele ocazii părea calm. De parcă îl mulţumea faptul că şi ceilalţi sunt frământaţi de aceleaşi probleme ca şi el. Şi că nici ei nu ajung mai uşor la liman. Când cei doi îşi frământau creierii înainte de a vorbi – de multe ori din vocile lor reieşind nesiguranţa -, băiatul simţea, pentru prima oară, o apropiere faţă de cineva. De câteva ori chiar s-a şi manifestat în felul săi abrupt, sărindu-le la gât lui Yoris sau lui Ţipor şi sărutându-i. Efuziuni pe care nu le mai manifestase vreodată până atunci.

– Este întunericul doar o platoşă, asemenea zalelor purtate de cavaleri, conţinând acele ameninţări, sau este el însuşi ameninţarea?

– Este întunericul însuşi ameninţarea sau doar frica pe care o degajă? DOI Şi iarăşi o zbughi spre casa scărilor pentru a le arăta ceva drept dovadă pe tapiserie. Ţipor şi Yoris au sugerat că „întunericul ar fi doar o platoşă, asemenea zalelor purtate de cavaleri” la care se referise băiatul. Însă acesta se arătă din nou nemulţumit că dascălii săi întârzie atât de mult să priceapă şi să-l priceapă.