CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (70)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Însă cel mai important pentru ca ingineriile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea să poată dăinui atâta vreme l-a reprezentat faptul că – deşi iniţial nimeni n-ar fi crezut-o – fluşturaticul şi arogantul peste măsură de la Florenţa a reuşit să înveţe extrem de profund legile contabile, încât, peste vreo doi ani, nu numai că nu mai putea fi contrazis nici de un funcţionar cu experienţă, ci a devenit el cel ce-şi dovedea argumentele în faţa oricui pentru măsurile pe care le lua. Încât rămâne ciudat doar că la Florenţa imaginea sa a rămas aceeaşi cu cea a celui ce a fost el cu mai mulţi ani în urmă, iar în filiale era văzut ca un profesionist serios şi extrem de eficace. Şi aici cântecele lui Gianni Vengeri au continuat să joace un rol important în persistenţa acestui chip dublu, având în centru un Cavalerul Marchiz campion al aventurilor, învingător în toate confruntările cavalereşti şi apărând cu totul diferit de postura unui funcţionar cu nasul în registre¹.

Pe oriunde l-au dus paşii, Cavalerul Marchiz se bucura de acel dublu chip, însă a sosit momentul pentru ca scribul să încerce să se întoarcă la scopul pe care-l urmărea – scop în favoarea căruia a reuşit să se transforme într-o asemenea măsură. „Scopul pe care-l urmărea”, tentative ce au mai existat, atunci când personajul a mai fost scos la lumină de către cercetători². Al Şaptezeci şi şaptelea nu a acţionat singur, ci cu ajutorul unui evreu – Ţipor – şi al lui Tommaso Portinari, asociatul Medicilor şi consilier al lui Carol Temerarul, acelaşi Tommaso Portinari care va duce filiala din Bruges la faliment. (Dar asta se va întâmpla abia în 1481…) Aceşti doi colaboratori se coordonau de minune, fiecare deschizându-i Cavalerului Marchiz Umberto alte uşi, de multe ori uşi atât de opuse una alteia, încât în condiţii normale ar fi fost de neimaginat să aibă cineva acces în ambele direcţii. Prima întrebare pe care şi-a pus-o scribul a fost dacă Tommaso Portinari şi Ţipor au lucrat în cunoştinţă de cauză pentru scopul urmărit de Al Şaptezeci şi şaptelea. Scribul are serioase motive să se îndoiască: Portinari n-avea nici un interes să se opună Medicilor, întrucât mai ales cu banii acestora reuşea să-şi menţină relaţiile şi standardul de viaţă opulent; Ţipor, îşi hrănea numeroasa familie din aceleaşi surse. Erau ei simple unelte în mâinile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea? Nici acest lucru nu pare deloc verosimil. Mai degrabă, crede scribul, fiecare dintre cei trei se folosea de ceilalţi doi în urmărirea unor scopuri asemănătoare, paralele pe tronsonul de drum al acelor ani. Dar, revenind la scopul vlăstarului din Palatul Bosci, abia aici se despărţeau itinerariile celor trei: dacă Portinari s-a îmbătat tot mai mult cu succesul afacerilor şi nu dorea decât să ducă o viaţă cât mai opulentă într-o ambianţă de mare senior, dacă Ţipor, grijuliu cu ai săi, ştia că orice avere este vulnerabilă în faţa unui nou pogrom, aşa că se străduia să adune cât mai multe mijloace de existenţă pe care să le plaseze în locuri diferite, astfel încât de ar fi să piardă într-un punct, să-i rămână suficient altundeva pentru a putea trece cu cât mai puţine reţineri necazul³, Cavalerul Marchiz visa zi şi noapte să aducă averea Madicilor la ruină, s-o salveze tot el şi, recunoscători pe bună dreptate, Lorenzo şi Giuliano⁴ scăpaţi de ruşine şi de mizerie să-l aşeze chiar ei în fruntea bucatelor. La început la Florenţa, apoi în toată Toscana, apoi în toată lumea.

Anii au trecut şi Cavalerul Marchiz Umberto a apucat să-şi infiltreze interesele în întreaga Europă. Între timp, dinspre răsărit se zvonea că i-ar fi venit mereu, la nevoie, ajutoare financiare din legendara avere a familiei, „deoarece Omul din fereastră n-a adus cu el decât o mică parte din tezaurul pe care-l stăpânea atât de misterios”. („Păi, cine-i atât de prost încât să-şi ţină tot avutul într-un singur loc, atunci când avutul acela îi poate ispiti chiar şi pe cei mai credincioşi colaboratori?”) Aşa că, pe lângă celelalte legende protectoare, rezervele inepuizabile de care ar fi dispus Cavalerul Marchiz îl făceau şi mai eficient în ochii celor mulţi. Iar cine este atât de eficient nu poate fi decât de temut.

În vreme ce Al Şaptezeci şi şaptelea era preocupat să-şi facă aliaţii necesari ţelului său final, a „marii încercări”, Portinari şi Ţipor, nutrind alte scopuri, îşi continuau şi ei munca. Aşa s-a ajuns ca, într-adevăr, Al Şaptezeci şi şaptelea, treizeci şi cinci de ani să ajungă o forţă de luat în seamă. O forţă atât de mare încât fusese capabil prin împrumuturi şi alianţe cu alţi bancheri să schimbe culorile sferelor de influenţă. El, care visase de copil să cucerească lumea cu ajutorul spadei şi care se imaginase condotierul condotierilor, a deprins cu dibăcie mânuirea tăişului ucigător al banului, o armă infinit mai puternică decât cele folosite pe câmpul de luptă. Tăişului ucigător al banului, pe care până nu de mult îl dispreţuise, considerându-l unealta demnă doar de mârşava viclenie a cămătarilor. Şi, ceea ce a fost cel mai remarcabil, Al Şaptezeci şi şaptelea, cel ce năzuia să-şi pornească marşul triumfal în cucerirea lumii de acasă, de la Florenţa, luându-le locul celor din familiile Medici şi Pazzi⁵, a reuşit să-şi înveţe atât de bine rolul folosindu-se chiar de banii şi de relaţiile celor a căror poziţie jinduia s-o ocupe şi s-o ridice mai sus. Mult mai sus! În curând, printre cei la care avea uşa permanent deschisă se numărau şi contele Patazzi, Girolamo Riario – cel care a primit de la unchiul său⁶, papa Sixtus al IV-lea, Imola şi Froli, drept un nou regat, dar şi episcopul de Vac, Bátyai Szilassy Vince, domnul Ţării Româneşti, Radu zis „Cel Frumos” – care a domnit de patru ori⁷ -, prinţul Moldovei, Ştefan cel Mare⁸ – numit de papa Sixtus al IV-lea „Athleta Christi” –, Jean de Abordeaux – misteriosul sfetnic al lui Ludovic al XI-lea, cel care, se spune, îi organiza regelui orgiile sadice (pentru care avea nevoie de mulţi bani) -, Albrecht al III-lea – Achiles – de Brabant, Gjon Kastrioti – ultimul principe al Arberiei – şi, probabil, mulţi alţii. În principiu, ar fi îndeajuns să consultăm riguroasele registre ale băncilor spre a vedea pe cine a împrumutat Cavalerul Marchiz Umberto şi a ne da seama cu cine a încercat să colaboreze mai departe. Numai că lucrurile nu mai sunt atât de simple: pe de o parte, ne este greu să decelăm pe cine a servit Al Şaptezeci şi şaptelea şi pe cine l-au împrumutat directorii de filiale credincioşi lui Lorenzo de Medici şi neimplicaţi în planurile strănepotului Omului din fereastră; pe de altă parte, găsim în catastife nume care ar putea foarte bine fi atât ale unor interpuşi, cât şi nume care nu ne mai spun astăzi nimic. (De cele mai multe ori, aceste nume acopereau totuşi interesele unor personaje importante, însă nu chiar întotdeauna…) Apoi mai găsim şi nume care în clipa împrumutului nu reprezentau mare lucru, însă care aveau să intre curând după aceea în istorie datorită faptelor săvârşite. Un exemplu ar fi junele Olgiati, cel ce l-a asasinat pe Galeazzo Maria Sforza, ducele de Milano. Printre asemenea adnotări vom da şi de conjuraţii lui Ludovic Maurul sau printre cei ai lui Niccolo d’Este la Ferrara. Ca să nu mai vorbim despre unii participanţi ai complotului Pazzi, spre care tocmai ne îndreptăm cu paşi rapizi⁹. Poate că şi în alte perioade au fost atâtea comploturi şi asasinate, însă în timpul la care ne referim acestea s-au succedat într-o cavalcadă oribilă a morţii celor vizaţi şi mai ales a celor implicaţi în atentate. Gianni Vengeri se arăta încântat de acele evenimente, pe care, în monumentul ridicat Cavalerului Marchiz Umberto le va numi „exerciţii pregătitoare ale marii încercări”.

Cel mai strălucit dintre aceste „exerciţii pregătitoare ale marii încercări” a fost relaţia pe care Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a clădit-o prin Raffaele Riario, „Cardinalul Riario”, cum va fi înscris în istorie. Strănepot al aceluiaşi papă Sixtus al IV-lea şi nepot după mamă a lui Girolamo, stăpânul „regatului Imola şi Froli”, tânărul de doar şaptesprezece ani a ajuns cel mai tânăr cardinal din istorie, iar după moartea binefăcătorului său, a fost sprijinit de unchiul său Giulliano della Rovere, papa Iuliu al II-lea. În privinţa acelui tânăr, Cavalerul Marchiz Umberto a dat dovadă de un fler deosebit, făcându-l pe scrib să-i atribuie şi alte calităţi decât cele subliniate de contemporanii personajului: Raffaele Riario a fost practic produsul celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, cel care l-a iniţiat în arta armelor, a iubirii şi a intrigilor. Al Şaptezeci şi şaptelea ar fi putut să-i fie tată şi s-a ocupat de viitorul cardinal mai mult decât de proprii săi copii. Fiu al Violantei Riario şi a lui Antonio Sansoni, băiatul a preferat să-şi ia numele mamei, datorită înrudirii cu tatăl unchiului, papa Sixtus al IV-lea. Cavalerul Marchiz s-a împrietenit iniţial cu Sansoni şi a ajuns un fel de mentor al fiului acestuia. Scribul este obligat să anticipeze: în conjuraţia Pazzi, Cardinalul Riario a reuşit să-şi dovedească neimplicarea şi aşa a rămas înscris şi în anale. Doar că, peste decenii, nu-i va fi la fel de uşor să se disculpe în complotul (de asemenea nereuşit) împotriva lui Leon al X-lea, papă din familia Medici. Deocamdată, prezumţia de implicare în atentatul împotriva fraţilor Medici din catedrala Santa Maria del Fiore a fost întărit de faptul că tânărul cardinal se aflase tocmai atunci la Florenţa, iar unchiul său, Girolamo Riario, ar fi avut numai de câştigat dacă lovitura de stat ar fi reuşit. Atât cei doi Riario, cât şi Antonio Sansini primiseră credite substanţiale, prin intermediari…, din partea unor filiale ale băncilor Medici. Şi nu de la instituţiile Pazzi, cu care se bănuieşte că au conspirat împreună… Şi alte persoane implicate în atentatul împotriva fraţilor Medici din catedrala Santa Maria del Fiore s-au bucurat de adevărate daruri din aceleaşi surse: lista nu este completă, oricât de sârguincios s-a străduit scribul s-o cerceteze, fiind de bănuit că multe tranzacţii s-au făcut prin intermediari, prin oameni care nu mai pot fi identificaţi ca atare.

Cu această introducere, scribul a ajuns la punctul în care planurile celui de Al Şaptezeci şi şaptelea s-au precipitat. Mai trebuie spus, înainte de a fi înfăţişate faptele, că strănepotul Omului din fereastră n-a dorit să se ajungă la asasinarea celor doi Medici, că a fost convins că, în ultima clipă, va putea interveni şi îi va salva, iar Lorenzo şi Giuliano îi vor rămâne recunoscători pe vecie că le-a venit atât de hotărâtor în apărare. În fond, nu era vorba decât despre o schimbare neesenţială a planului iniţial: Cavalerul Marchiz pregătise falimentul mai multor sucursale ale băncilor, astfel încât să provoace un efect de domino şi întregul edificiu bancar să se prăbuşească asemenea unui castel din cărţi de joc. Din banii săi, ar fi reuşit să împiedice dezastrul total, izbăvindu-i pe Medici, dându-le o rentă viageră „cu totul onorabilă” şi preluându-le afacerea. O soartă asemănătoare o pregătise şi pentru familia Pazzi. Ar fi urmat, rând pe rând, „salvarea” unor principi şi a unor înalţi ierarhi. Desigur, toate la rândul lor, întrucât Al Şaptezeci şi şaptelea era conştient că va deveni evident pericolul pe care-l reprezenta pentru cei mai puternici oameni ai lumii şi că aceia vor încerca să-l ucidă. Numai că, la ora aceea, el va fi deja înconjurat de armata cea mai puternică, deoarece va fi armata cea mai bine plătită. Cât de simple sunt toate!

Sigur că, povestite astfel, visele Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea pot părea elucubraţiile unui nebun. Dar câţi conducători celebri ai lumii n-au ţesut astfel de planuri şi câţi n-au reuşit – măcar pentru o vreme – să le pună în aplicare? Mai ales atunci când au dat de colaboratori zeloşi abia aşteptându-şi conducătorul cu care credeau că vor împărţi minunatul viitor? Câţi? Nu putem şti câţi: cine, în afară de Dumnezeu, ne-ar putea face o listă cu personaje de acel soi care au eşuat în încercările lor?

Unul dintre colaboratorii Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea a fost chiar Francesco Pazzi. Ce spera de la acesta, dacă nici pe el nu voia să-l distrugă, ci să-l „salveze”? Familia Pazzi se dezvoltase paralel cu familia Medici, însă la momentul acţiunii reuşise să se alinieze Sfântului Scaun, să-i sufle familiei Medici monopolul alaunului şi să poată nădăjdui cu temei să ocupe poziţiile rivalilor în Toscana¹⁰. Pe Lorenzo şi pe Giuliano, Al Şaptezeci şi şaptelea nu-i putea cumpăra cu… banii lor. Pe toţi ceilalţi, da. Era de acum Anul Domnului 1477. Cavalerul Marchiz simţea că jocul lui trebuia să se materializeze cât de repede, altfel risca să fie descoperit încă înainte de a începe şi înainte de a putea lupta singur. Şi nu-i mai lipseau decât câteva luni, după calculele sale! Mai multe filiale ale imperiului Medici se aflau în pragul falimentului, desigur tocmai filialele de care se folosise Cavalerul Marchiz cel mai intens. Rapoarte disperate implorau fonduri de la Florenţa, iar de acolo veneau controale menite să descopere de ce s-a ajuns în precara situaţie. Capul răutăţilor nu era greu de descoperit, însă Umberto era aproape imposibil de găsit pentru a da explicaţii. Mai mult decât atât, el nu dispărea decât din câmpul vizual al însărcinaţilor de la centru, între timp continuându-şi acţiunea altundeva. Şi altundeva. Şi altundeva! În iulie sosi o precizare expresă către toate filialele, prin care se interzicea ferm orice ingerinţă venită de la Al Şaptezeci şi şaptelea. Ba mai mult, i se interzicea aceluia să mai intre în vreo clădire aparţinând familiei de Medici.

Dar tocmai atunci, în vara aceluiaşi an, Lorenzo lansă un plan nu foarte diferit de al Cavalerului Marchiz Umberto, chiar dacă mijloacele gândite erau cu totul altele: iniţial, l-a concediat cu mult zgomot din slujba Florenţei pe condotierul Carlo Fortebraccio, apoi l-a făcut să atace Siena, pentru ca locuitorii de acolo să fie obligaţi să ceară protecţia Florenţei (adică ajutorul lui Lorenzo Medici), iar aceasta să reunifice, astfel, Toscana, neutralizând principatul lui Riario şi, prin acela, interesele Vaticanului. Doar că scenariul a fost descoperit¹¹, iar consecinţa a fost o alianţă între Vatican şi Napoli alături de Siena împotriva Florenţei. Al Şaptezeci şi şaptelea mai câştigă ceva timp şi chiar dacă, în realitate, se găsea şi în continuare sub ameninţarea pumnalului asasinului plătit, folosindu-se de evenimentele ce se derulau, acum reuşise să înjghebeze un grup de atac extrem de puternic menit să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire scopurile. Momentul acţiunii sosise! Nu mai trebuia decât să abandoneze – deocamdată! – arma financiară şi să revină la puterea forţei! Un adevărat strateg ştie să alterneze metodele!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.