CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (94)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În galeria de portrete ale stăpânilor Palatului Bosci, galerie despre care scribul a mai făcut vorbire, găsim şi o pictură pe care acelaşi scrib atât de superficial¹ i-a atribuit-o iniţial Celui de Al şaptezeci şi cincilea, Înţeleptul, străbunicul Recuperatorului. Confuzia a avut mai multe cauze: pe de o parte, scribul nu a ştiut la acea vreme de existenţa lucrării care, până la urmă, a considerat-o a-l înfăţişa pe episcopul provenit din acel palat din Florenţa şi nu a ajuns încă nici la Recuperator. Odată găsit adevăratul (?) portret al Înţeleptului, celălalt tablou a rămas disponibil. Şi, ca într-o mutare izbutită în jocul de puzzle, rama primă s-a potrivit perfect în spaţiul dedicat Celui de Al şaptezeci şi optulea: pânza aparţinând unui „autor necunoscut” oferă privitorului portretul unui bărbat cu pieptul acoperit cu o cămaşă de zale, ţinând într-o mână sabia, iar în cealaltă o carte, cum i s-a părut scribului la început, un carnet, după cum l-a descifrat mai cu luare aminte. Este vorba despre carneţelul nedespărţit al Recuperatorului, carneţelul care a intrat în vorbirea curentă atunci când cineva era prevenit că undeva îi sunt scrise toate datoriile, existând întotdeauna cineva care să-l găsească, să i le amintească şi să-l judece pentru ele. La picioarele personajului se află câteva imagini simbolice, după moda timpului: o balanţă, un şoim, o maimuţă, o clepsidră, un craniu. Cu ajutorul tehnicilor schimbătoare, cel puţin unele dintre aceste obiecte îşi modifică identitatea, de sunt privite din alt unghi: de exemplu, atât clepsidra, cât şi balanţa devin pumnale, mesaj cât se poate de limpede, care, în legătură cu Recuperatorul, nici măcar nu mai trebuie explicat. Tot aşa, şoimul îşi ia zborul. Dar şoimul nu vânează pentru el, ci pentru cel pe a cărui mănuşă se odihneşte… Mai mult ca sigur că există şi alte posibilităţi pentru a anima desenul, posibilităţi ce se dezvăluie doar unor iniţiaţi. Pentru arta din veacul al XV-lea nu trebuiau să se iniţieze numai creatorii, ci şi privitorii. Lucru care, cu toată nesiguranţa vremurilor, s-a şi petrecut. Pe urmă, pătura celor dispuşi să se introducă în acele taine s-a tot subţiat. A celor dispuşi, dar şi a celor acceptaţi. (Se spune că atunci când, mult mai târziu, papa Pius Al IV-lea a acoperit cu o draperie personajele din Judecata de apoi pictată de Michelangelo în Capela Sixtină, pentru a feri privirile credincioşilor de o privelişte atât de impudică, a început şi activitatea de limitare severă a celor care să mai aibă acces la tainele conţinute în operele de artă. Lucrurile acestea sunt greu de înţeles cu aproape o jumătate de mileniu mai târziu: într-o lume în care perceptele oficiale erau păzite cu străşnicie, fiind pedepsite până şi cele mai mici deviaţii, la nivelele cele mai înalte nimic nu era decisiv: scribul a dat exemplul cu acoperirea Judecăţii de apoi de către papa care l-a iubit atât de mult pe Michelangelo ca să arate că Sfântul Scaun nu dorea în nici un caz ca pictura să dispară, ci doar ca poporul să fie împiedicat s-o judece greşit. Carlo Borromeo, nepotul papei, aprigul inchizitor şi totodată adulatul înţelept sanctificat curând după moartea sa fizică, ar fi descoperit în multe dintre lucrările maeştrilor renaşterii mesaje ascunse. El, care n-a pregetat să ardă pe rug pe cei ce s-au abătut de la credinţa catolică, n-a distrus acele opere, ci „le-a tăiat limba”, adică a făcut ca secretele lor să nu mai poată fi descifrate decât de foarte puţinii aleşi care au mai avut dreptul să înveţe tehnicile ascunse. Acţiune îndreptată şi spre artişti şi spre public. Michelangelo sau Leonardo – însă şi alţii – s-au răfuit cu marile personaje ale timpului cu ajutorul acelor naraţiuni criptate, dar Borromeo a făcut justa delimitare între erezia faţă de Dumnezeu şi criticile îndreptate împotriva unor reprezentanţi vremelnici ai Proniei pe Pământ, chiar dacă printre aceştia se aflau şi papi. Doar când trimiterile deveneau prea grave şi prea explicite, lucrările dispăreau. Misterul foarte puţinelor picturi păstrate ale lui Leonardo da Vinci este îndeobşte expediat prin aceea că marele artist – la fel ca şi Michelangelo – era atât de migălos încât a dus foarte puţin proiecte la capăt. Dar, iată, mai există şi alte explicaţii. „Leonardo şi Michelangelo l-au iubit sincer pe Dumnezeu, iar Dumnezeu, prin Marea Sa Milă, i-a ferit de hulă” ar fi spus Borromeo. Numai că textul complet ar fi trebuit să sune aşa: „Leonardo şi Michelangelo l-au iubit sincer pe Dumnezeu, iar Dumnezeu, prin Marea Sa Milă, i-a ferit de hulă, iar eu i-am ajutat ca şi lucrările lor să fie ferite de hulă”.)

Aşadar, cam în acel an 1483, Al Şaptezeci şi optulea a devenit Recuperatorul. El a devenit atât de cunoscut, încât particulari şi instituţii, negustori, dar şi nobili, chiar şi suverani şi prinţi ai bisericii au apelat la serviciile sale. Dovedindu-şi extraordinara eficienţă, a primit mai multe propuneri pentru a i se oficializa statutul, însă el a respins asemenea oferte şi din parte Senioriei Florenţei, şi din partea unor regi, chiar şi din partea Vaticanului, care a vrut să înfiinţeze pentru el chiar şi o slujbă cu obiectul de activitate de a prinde datornicii şi a-i face să-şi achite restanţele. Nici angajarea exclusivă de către cineva n-a acceptat-o Al Şaptezeci şi optulea, chiar dacă odată cu statutul mai mult sau mai puţin oficial, n-ar fi trebuit să-şi întreţină din surse proprii armata de spioni, mercenari şi funcţionari, ci i-ar fi primit pe toţi aceştia pe banii celui care l-ar fi angajat.

Şi, pentru că veni vorba despre „armata de spioni, mercenari şi funcţionari”: pe măsură ce activitatea i se diversifica, Recuperatorul a trebuit să-şi îmbogăţească structură tot mai complexă de ajutoare: funcţionarii care să ţină evidenţa datoriilor şi creanţelor, stadiul în care se aflau acestea etc., apoi indivizii care să colinde lumea în căutarea unor debitori, un fel de detectivi particulari, cum le-am spune astăzi. precum şi membrii unor adevărate trupe de presiune, menite să-i înfricoşeze suficient pe cei urmăriţi, încât să-i facă să întreprindă orice numai să scape de urmările din ameninţările promise. Aceşti bătăuşi erau un amestec de mercenari, bandiţi şi simplii foşti pierde vară. Problema cu ei era să-i poţi disciplina într-aşa o măsură încât să nu te fure şi pe tine şi să nu se întoarcă şi împotriva ta. Aici interveneau metodele extreme ale Recuperatorului. El le oferea de la început o mulţime de avantaje: a zecea parte din valoarea recuperată, protecţie în faţa legilor, ştergerea vechilor lor delicte, decontarea cheltuielilor avute în misiune. În schimb, cel ce accepta acel contract, trebuia să-l respecte întocmai şi nici nu mai putea ieşi din combinaţie. Prea puţini dintre cei ce au încercat să calce aceste două condiţii au scăpat cu viaţa. (Cel de a-l patrulea eşantion de oameni ai Celui de Al Şaptezeci şi optulea, format din ucigaşi bine plătiţi şi bine protejaţi, meniţi a-i pedepsi pe trădători şi pe dezertori – supraveghetorii – nu arătau nici un fel de reţineri în satisfacerea misiunilor lor ².)

Pe urmă, mai erau şi „asociaţii”. Scribul a amintit mai sus de Ţipor şi de Yoris, atunci când a creionat atât de stângaci migăloasa pregătire a Recuperatorului pentru demersul său. Despre Ţipor a insistat ceva mai mult, întrucât despre Ţipor a mai fost vorba (şi încă de mai multe ori) pe parcursul trecerii Celor O Sută. Yoris n-a mai apărut printre personajele care i-au acompaniat pe ascendenţii Celui de Al Şaptezeci şi optulea. Ştim doar că, alături de abatele Contador, şi Yoris a fost unul dintre personajele de încredere ale contelui Patazzi, posibil unul dintre membrii confreriei sale, în privinţa căreia nu prea mai ştim nimic. Dacă Ţipor a fost un „om fără vârstă”, pe vremea când l-a solicitat Recuperatorul pe Yoris, acesta trebuia să fie destul de bătrân, măcinat de ani şi de urmele unei vieţi trăite intens: era lovit de o hemipareză şi auzea cu dificultate. Ceea ce nu a pierdut a fost energia care-i alimenta şi în continuare pofta uriaşă de acţiune. Deşi abia se târa, nu era în stare să stea locului. (Se spunea despre el că a fost unul dintre acei oameni care nu au dormit niciodată mai mult de trei nopţi sub acelaşi acoperiş.) Mai avea şi o voce puternică, bubuitoare chiar, cu care a reuşit să atragă atenţia şi să se impună în faţa oricui. Prin relaţiile sale şi fiindcă nu a fost niciodată implicat în vreun scandal³, Recuperatorului i s-a părut că a dat de omul ideal. Şi nici Yoris nu l-a dezamăgit.

Pe de altă parte, mai trebuie amintit că unul dintre secretele succeselor Recuperatorului a fost că, pe cât de ferm acţiona împotriva celor ce „încălcau contractul”, pe atât de maleabil se comporta cu debitorii dispuşi să colaboreze. („Fiecare monedă are două feţe”…) Când, după ce au fost contactaţi, cei care nu opuneau rezistenţă oamenilor Celui de Al Şaptezeci şi optulea şi nu dădeau impresia că se vor face nevăzuţi odată ce li se va ivi primul prilej, chiar de arătau că nu au de unde să-şi plătească în momentul acela datoriile, Recuperatorul le arăta bunăvoinţă, ba mai mult, le dădea şi sfaturile cele mai favorabile lor, chiar părând că-şi protejează victimele. Uneori a şi făcut-o. După principiul că n-are rost să-l elimini pe cel deocamdată insolvabil, întrucât odată cu omul dispare şi şansa potenţialei restituiri, câteodată chiar Palatul Bosci se arăta dispus să preia creanţele, făcându-l pe nefericit să nu mai trebuiască să se ascundă, să poată ieşi la lumină şi să întreprindă totul pentru a se achita. Iar, pentru acesta, să rămână cu veşnica recunoştinţă faţă de binefăcătorul său. Până la urmă, unii dintre acei oameni au ajuns chiar să lucreze pentru Recuperator. Desigur, nu în calitate de căutători de alţi datornici şi nici printre golanii puşi să-i înspăimânte, să-i maltrateze ori chiar să-i ucidă pe cei ce nu voiau să colaboreze, ci în biroul de contabilitate ori ocupând slujbe de cu totul altă natură în administrarea averilor deţinute de Palatul Bosci⁴.

Ceea ce a prevăzut de la început s-a adeverit: recuperând datorii şi pentru mai marii lumii, a fost dacă nu protejat de aceştia, măcar lăsat să-şi vadă în pace de acţiunile sale. Într-adevăr, ori de câte ori era găsit un leş înotând într-o baie de sânge sau mort prin otravă şi având alături bileţelul cu „Cine râde mai la urmă…”, făptaşul n-a fost niciodată găsit. Şi nu numai autorităţile de pretutindeni au închis ochii faţă de aceste crime, şi populaţia era alături de haiducul venit să facă dreptate, pedepsindu-i pe şarlatanii care luau împrumuturi şi uitau să le restituie, bătându-şi joc de munca creditorilor, fiind nepunctuali şi încălcând toate făgăduielile date. Mai ales faptul că n-a rămas un secret pentru nimeni că în caz că un nefericit nu-şi putea achita obligaţiile nu din ticăloşia lui, ci datorită unei calamităţi ori a altei nenorociri pe care n-a putut-o anticipa şi de care nu era deloc vinovat, oamenii trimişi să-l determine să-şi ţină cuvântul dat se purtau cu multă înţelegere şi-l ajutau să iasă cumva la liman. „În fond, Recrutorul muncea pentru ca să existe o ordine corectă în relaţiile dintre oameni, iar acolo unde această ordine lipseşte, nu poate domni decât haosul şi arbitrariul”, se spunea. În foarte scurt timp, Al Şaptezeci şi optulea a devenit un fel de haiduc oficial, la care se apela la fel ca la judecător, spiţer sau cizmar.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.