CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (97)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cadourile Recuperatorului oferite cardinalului au reprezentat cea mai sigură parolă de a rămâne în mintea şi în sufletul lui Raffaele Riario. Nu erau decât două piese: o icoană bizantină învelită în nişte odăjdii care l-au îmbrăcat pe vremuri pe patriarhul Constantinopolului şi un crucifix din fildeş, provenind de la o comunitate creştină de pe una dintre coastele îndepărtate ale Africii. Mântuitorul pe cruce era pus într-o cutie din lemn de abanos cu închizătoare din argint şi cu pietre roşii încrustate pe capac. Riario a rămas îndelung cu privirea pironită asupra obiectelor, încântat şi convins că se afla în faţa unor piese originare, chiar dacă într-un context extrem de eclectic. De pildă, crucifixul provenea, după o primă apreciere, din mâna unui meşter care n-a putut trăi nici el decât cel mult cu două sute de ani înainte, în vreme ce sipetul era şi mai nou, iar „pietrele preţioase” nu erau decât sticlă colorată, valoroase fiindcă au fost tratate cu o tehnică prea puţin cunoscută în Europa: ele îşi schimbau culoarea în funcţie de cum cădea soarele pe ele în drumul său de la răsărit la apus, iar culorile adoptate în fiecare fracţiune de timp erau atât de pure, încât părea imposibil ca ele să se schimbe vreodată. Celălalt cadou, icoana bizantină Fecioara cu Pruncul, era o reprezentare tip Hodighitria („Călăuzitoarea” – în care Sfânta Maria arată spre Prunc, simbolizând prin El drumul spre izbăvirea oamenilor prin Dumnezeu).

Cardinalul era ceea ce se numeşte un desăvârşit colecţionar: pentru Riario, obiectele n-aveau valoare comercială, aşa că secretarul său cu greu putea să-l determine măcar să încerce să se tocmească la achiziţionarea unei piese ce-l atrăgea. Cunoscută fiind lipsa sa de interes pentru târguială, atunci când îi plăcea ceva, în faţa sa veneau tot felul de ofertanţi propunându-i, de fiecare dată, lucrări la preţuri exorbitante. Iniţial, problema lor nu era să obţină sumele cerute, ci ca marfa să le fie acceptată. Fiindcă, dacă nu era foarte interesat de valoarea în bani a operelor de artă, în schimb, Riario era un cunoscător desăvârşit, considerat imposibil de dus de nas. Şi nu numai în reprezentările biblice, unde era de o erudiţie notorie¹. Încântat de Maica Hodighitria, mai ales că le mărturisea intimilor că imaginile orientale transmit şi impresionează mult mai mult decât cele catolice, cardinalul i-a condus pe cei doi oaspeţi într-o încăpere unde toţi pereţii erau acoperiţi de icoane din răsărit înfăţişând Mama cu Pruncul. Se aflau acolo reprezentări de tip Eleusa („Mila afectuoasa”) în care Copilul Isus îşi lipeşte faţa de cea a Mariei şi îşi ţine braţele în jurul gâtului Ei, Glikofilusa („Sărutarea dulce”), când Copilul îşi ţine faţa lipită de faţa Maicii Sale, Panakranta („Milostiva”), cu Fecioara pe tron ţinând Pruncul în braţe şi privind amândoi în faţă, Agiosortissa („Mijlocitoarea”), cu Fecioara din profil, rugându-se privind spre stânga, acolo unde se află imaginea lui Isus, Oranta/Platitera, („Rugătoarea”), cu Maria cu mâinile desfăcute şi cu Pruncul într-un cerc în dreptul pântecelui Ei sau Galaktotrofusa („Pruncul alăptându-se la sânul Maicii Sale”). Era o încăpere în care nu au intrat mulţi oaspeţi, iar înfăţişările Mântuitorului proveneau din Bizanţul de altă dată. Încântarea cardinalului a fost cu atât mai mare cu cât de o reprezentare originar autentică tip Hodighitria nu avusese parte până atunci.

Au rămas în acea odaie mai multe ore, discutând despre limbajul simbolic al icoanelor, cel care a impus regulile reprezentărilor chipurilor sfinte timp de veacuri şi nu Yoris a fost cel ce a susţinut conversaţia, ci tocmai Ţipor, evreul tipic, negustorul tipic, individul socotit tipic pentru plăcerile concrete şi nu pentru problemele ţinând de mântuirea sufletului. Yoris stătea şi asculta. Şi doar după multă vreme, deschizând gura şi izbind obiectele cu glasul său bubuitor, îi atrase atenţia amfitrionului despre trăsăturile ascunse ale cadoului Recuperatorului, de unde şi povestea adevărată a acelei icoane Hodighitria. Într-adevăr, ţinând-o uşor inclinat, figura Sfintei Născătoare deveni o reprezentare cu trei mâini, aşa după cum spunea şi legenda că Maria i-ar fi redat Sfântului Ioan Damaschinul mâna care i-ar fi fost retezată din ordinul împăratului Leon Isaurul. Yoris se îndoia că lucrarea ar fi fost realizată în Bizanţ şi inclina să creadă că acel artificiu ar fi fost un adaos al unui maestru italian, iniţiat în tehnica „desenelor schimbătoare”. Poate că era vorba chiar despre un pictor care se mai află în viaţă.

– Desenele mişcătoare aparţin maeştrilor noştri de astăzi.

Drept răspuns, Riario i-a condus într-o altă încăpere a minunatului său muzeu, într-o încăpere în care se aflau de asemenea reprezentări ale Madonei, doar că toate acele icoane – picturi, dar şi sculpturi – o înfăţişau pe Mama lui Hristos drept o femeie neagră.

– Această Madonă Neagră mi-a parvenit prin intermediul unor marinari sosiţi tocmai din ţinuturile de mai jos decât deşerturile africane. Iar aceasta provine din Iberia. Aceasta, din ţinuturile vikingilor. Şi toate sunt originare.

De data aceea a intervenit iarăşi Ţipor:

– Asemenea reprezentări am adus şi eu o mulţime din Ţara Leşilor, din Boemia, dar şi din Orient. Yoris s-a referit la imaginile schimbătoare, pe care nu le-am întâlnit decât în creaţiile maeştrilor italieni.

– Priviţi, le-a atras atenţia cardinalul şi le-a indicat o imagine destul de întunecată, cu o Fecioară Panakranta şi mai întunecată. De unde apreciaţi că ar proveni această pictură. Şi când credeţi că a fost realizată?

– Este vorba despre o lucrare din nord, poate din Scoţia sau din Irlanda, şi-a dat cu părerea Yoris.

– Aveţi, Preasfinţia Voastră, un adevărat tezaur în această ramă, a spus şi Ţipor. Şi, fiindcă veni vorba despre ramă, lucrarea aceasta valorează…

– Nu mă interesează cât valorează! Nu despre bani vorbim aici!

Ţipor făcu o plecăciune, în semn de scuză:

– Pictura provine de la un pictor care a trăit cu cel puţin patru sute de ani înaintea noastră.

– Şi ce mai observaţi voi doi la această Madonă Neagră? Vă întreb pentru că am plăcerea să stau de vorbă cu doi cunoscători adevăraţi, chiar dacă voi apreciaţi arta în bani, iar eu în satisfacţia pe care mi-o oferă şi care mă face, datorită ei, să mă simt mult mai aproape de Dumnezeu.

Cei doi se înclinară încă o dată. Au examinat îndelung lucrarea, simţindu-se fiecare ca un elev la examen. Când au încercat să spună ce au văzut mai deosebit, Riario le-o tăie scurt de mai multe ori. Nu, nu asta dorea el să audă.

Se aflau în tovărăşia cardinalului de mai multe ore. În minunata galerie începea să se întunece. Yoris şi Ţipor aşteptau ca stăpânul să cheme servitorii cu sfeşnicele cu lumânări. Ceea ce nu s-a întâmplat. Cardinalul Riario se dovedea a fi un colecţionar priceput şi nu permitea ca obiectele atât de dragi să sufere din cauza afumării de la topirea cerii.

Încă înainte de a se întuneca de tot, le arătă ceea ce n-au observat ei. O bucurie copilăroasă i se citea pe faţă: i-a biruit!

– Va să zică, „Desenele mişcătoare aparţin maeştrilor noştri de astăzi”! Aşa aţi spus, nu? „Este vorba despre o lucrare din nord, poate din Scoţia sau din Irlanda”, aşa aţi spus sau greşesc? Această Madonă Neagră vine din Polonia, din Ţara Leşilor, cum v-aţi exprimat voi. Ia priviţi aici! Cardinalul răsuci pictura pe o parte. În loc de icoana Sfintei Născătoare, putură vedea foarte limpede un peisaj de iarnă.

Yoris întinse şi el mâna spre pictură, voind s-o mai răsucească şi în cealaltă parte, dar Riario îl opri decis. Yoris îşi ceru scuze.

Cardinalul atârnă la loc icoana. Mişcând-o în dreapta şi în stânga – pentru a-i găsi locul pe perete -, din penumbră se iviră, în timpul acelei scurte balansări, personaje ascunse în desen: în timpul înclinării spre dreapta, un contur orbitor le-a transmis limpede, deşi într-un grai pe care nu l-au mai întâlnit înainte, poruncile Domnului către Iosua, privind „cetăţile de scăpare”, cetăţile care trebuie să-i primească pe ucigaşii fără voie, oferindu-le protecţia. Iar atunci când, în mâinile ridicate ale cardinalului, icoana se apleca spre stânga, văzură ieşind din ea capul încornorat al diavolului, îndemnând oamenii din acele cetăţi să-i predea pe criminali rudelor victimelor lor, fiindcă întotdeauna omuciderea pretinde omucidere. Ca şi în cazul tapiseriei care a atârnat odată la capătul monumentalei scări a Palatului Bosci, şi pictura lui Riario conţinea mesaje antagonice în funcţie de cum era privită: de la stânga la dreapta ori de la dreapta spre stânga. Când icoana a ajuns înapoi în lăcaşul ei, nu se mai putea distinge decât Madona Neagră pe care au admirat-o iniţial.

În încăpere, înserarea se transformă în noapte. Plecară cu grijă, să nu răstoarne ceva.

În stradă, Yoris îl întrebă pe Ţipor dacă a auzit şi el.

– Ce? întrebă Ţipor.

– Vocile.

– Le-am auzit, confirmă evreul.

N-au comentat mai mult. În vreme ce au ieşit aproape bâjbâind prin întuneric, în spatele lor s-a consumat un dialog într-o limbă necunoscută nici de Yoris, nici de Ţipor. Însă amândoi au fost încredinţaţi că au înţeles întocmai sensul cuvintelor. Parcă au desluşit şi spusa obsesivă a Recuperatorului, preluată de la bunic: „moneda are întotdeauna două feţe”, dar nu-şi puteau da seama dacă venea de la vocea albă sau de la vocea întunecată. N-au comentat mai mult.

După această scenă, Recuperatorul s-a concentrat pe transformarea creanţelor în opere de artă. În următorii doi ani, a reuşit să scoată, în contul unor datorii, piese antice, cărţi, manuscrise, tablouri, porţelanuri de la personajele cele mai puternice, chiar şi de la regi. Cei luaţi la ţintă de oamenii celui de Al Şaptezeci şi optulea fie că nu dispuneau de lichidităţi, fie că preferau să dea asemenea obiecte în loc de bani. Ceea ce a dus la înţelegeri acceptate de ambele părţi: datornicii aveau impresia că au scăpat nesperat de ieftin, iar creditorii primeau banii pe care n-au mai nădăjduit să-i vadă vreodată. Primeau banii, fiindcă piesele astfel obţinute, Recuperatorul le reconvertea iarăşi în bani. Şi nu ieşea niciodată în pierdere. Pe lângă procentul de 15-20% convenit, revinderea obiectelor îi aducea profituri mult mai însemnate, mai ales că marii colecţionari i-au devenit clienţi fideli. Piaţa era mai bogată ca oricând: pe de o parte, numeroase vechi case nobiliare scăpătate, înainte de a se prăbuşi definitiv, ofereau, uneori la preţ de nimic, nenumărate comori de frumos, în încercarea disperată de a-şi prelungi agonia îngropată în datorii fabuloase, pe de altă parte, chiar şi din gospodăriile umile se întâmpla adesea să iasă la lumină piese interesante. Armata de căutători a Celui de Al Şaptezeci şi optulea se întorcea rar cu mâinile goale.

Lovitura de forţă² pe care scribul a anunţat-o ceva mai sus, în acest context s-a petrecut. Papa, în tradiţia marilor diversiuni ale cruciadelor – profitabila soluţie verificată de a canaliza dezlănţuirea energiilor creştinilor cât mai departe, spre Orient – l-a primit drept virtual aliat pe prinţul Djem, fratele lui Baiazid al II-lea. Djem a reprezentat un ostatic de lux: peste tot unde l-a aruncat viaţa (în Italia, în Rodos, în Franţa) sultanul dorea să fie lichidat de gazdele sale vremelnice, iar acestea încercau să-l câştige de partea lor ca alternativă pentru o viitoare luptă cu Imperiul Otoman. Situaţie cât se poate de confuză, atitudinile schimbându-se necontenit, mai ales că Baiazid a devenit o ameninţare atât de concretă pentru toţi prinţii Europei, încât tot ce privea relaţiile cu Djem avea loc pe mai multe paliere şi se putea modifica de pe o zi pe alta. Eventualitatea ca, după ce Marea Neagră a devenit lac turcesc, acelaşi lucru să se întâmple şi cu Mediterana era cât se poate de apăsătoare³, iar Djem, fratele, rivalul şi duşmanul lui Baiazid, era un ostatic de soiul celui mai scump giuvaer păstrat în seiful cel mai bine securizat. Aşa că Djem, deloc sigur pe ziua de mâine, a învăţat din plin să-şi trăiască prezentul. Întreţinerea sa a costat sume fabuloase: o parte venind din partea gazdelor sale, o altă parte prin datorii făcute de fratele sultanului însuşi. La un moment-dat, s-a pus iar problema să fie lichidat, făcându-i-se voia stăpânului de la răsărit şi nu s-a trecut încă la fapte tocmai pentru ca, în felul acesta, puterea lui Baiazid să nu devină şi mai legitimă, şi mai colosală.