În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
2. MAI SALUTAT DECÂT GABRIEL LIPPMANN
În fond, nu este de mirare că azi personalitățile sunt mult mai cunoscute de marele public decât pe vremea când tânărul Robert Colțea fusese la Paris pentru a se adăpa la izvoarele cunoașterii și ale frumosului. Azi, toate personalitățile sunt prezentate de nenumărate ori la televizor – nu în România, dar asta e altceva! – pozele lor apar mult mai des în paginile revistelor ilustrate – chiar și la noi –, alta este mass-media azi ca pe vremea aceea. Iar dacă ai văzut pe cineva pe micul ecran, mult mai greu îl uiți…
Numai că Niky trebuia să recunoască faptul că oamenii din Piatra Arsă îi dădea toate onorurile nu pentru că l-ar fi văzut la televizor. (Deși, e adevărat, cu puțin după moartea lui Colțea, cu ocazia unui congres de endocrinologie, vorbise și Doctorul Diamant câteva minute în fața reflectoarelor și a camerelor de luat vederi, fapt netrecut cu vederea de către noii săi vecini de atunci. Cum să treci cu vederea pe cineva care a izbutit să apară pe sticlă într-o televiziune cu emisie zilnică de doar două ore?) Oamenii din Piatra Arsă îl cunoșteau pentru că formau o comunitate redusă și pentru că, pe lângă faptul că Niky devenise un fel de urmaș direct al ultimului vlăstar de sex masculin al clanului Colțea, era și un medic cu renume, apt de a le insufla tuturor vecinilor o încredere oarbă în diagnosticele sale. (Până ce Doctorul Diamant a intrat într-un conflict direct cu medicul circumscripției sanitare Piatra Arsă. Un conflict terminat cu trei reclamații împotriva lui Niky, dar și cu mutarea definitivă a respectivului medic de circumscripție într-un cartier mai central al marelui oraș, spre nesfârșita mulțumire atâta a lui, cât și a celor ce au scăpat de el.) În locul doctorului reclamagiu venise o cucoană drăguță, de treabă și lipsită de vanități, o femeie care prefera să conlucreze cu Domnul Profesor Diamant, mai ales după ce acesta o lăudase în toate casele, unde continua să fie chemat. Pe doctoriță o chema Vancea, era nemăritată, venea din centru cu mașina proprie. O vreme, oamenii făcuseră chiar și planuri pentru a-i apropia pe cei doi medici, însă fiindcă Doctorul Diamant era atât de corect și de ocupat, acele planuri fură, cu timpul, date uitării. Păcat!
Păcat, deoarece oamenilor din Patra Arsă nu le putea fi totuna cum trăiește cel mai important concetățean al cartierului, dar adevărul este că nici nu te poți amesteca în viața unei asemenea personalități ca și cum te-ai duce la pețit pentru șoferul care stă în gazdă la Nana Floare. Oamenii ăștia împortanți sunt mai complicați, chiar dacă de multe ori mai copilăroși decât adolescenții, mai puțin practici ca oricare dintre vecinii lor, însă ghidându-se după alte legi lăuntrice, pășind pe alte trasee decât noi, ăștialalți, pe niște căi pe care noi nici nu le putem înțelege, nici nu le putem măcar bănui. Că dacă am putea, probabil că am fi și noi ca ei! De asemenea oameni se cuvine să avem grijă, să ne preocupăm să nu le lipsească nimic din ceea ce le putem noi procura, dar mai mult ce să le faci?…
Alta-i situația cu nepoata domnului Colțea, cu fata asta care, oricum, putem s-o numim fiica acestui cartier, pupila fiecăruia dintre cetățenii Pietrei Arse. Aici se poate și chiar trebuie să intervii mai hotărât, chiar dacă și în privința nepoatei se cere precauție, chiar dacă nici în problemele ei nu poți decide oricând și oricum. Una că și ea, fata aceasta de șaptesprezece ani, este deja o personalitate, un fenomen în felul ei, vorbește o groază de limbi, se pricepe mai bine decât un profesor într-o mulțime de domenii, a citit mai multe cărți decât toți oamenii cartierului la un loc. Nu poți să intri cu parul intr-un asemenea univers. (Și, pe urmă, să nu uităm că este vorba, totuși, doar de o fată și încă de una foarte tânără…) După cum nu se poate ignora că, de fapt și de drept, ea a devenit pupila Doctorului Diamant și iarăși ajungem la acest om atât de important și atât de dificil, om pe care nu ai dreptul să-l jignești trecând cu căruța peste el.
Sigur, dacă n-ar fi apărut Doctorul Diamant, probabil că deciziile s-ar fi luat cu totul altfel, probabil că s-ar fi ajuns la niște consultări mai largi, oamenii ar fi vorbit cu rost despre una și despre alta, dându-și fiecare cu părerea și sperând că opinia cea mai rezonabilă va fi și cea de care se va ține cont. Așa, totul se reducea la nivel de bârfă, fata își trăiește viața ei, iar Doctorul, deși părea că nu se interesează de nimic și că n-are vreme de nimic, se îngrijește ca lucrurile să decurgă cum crede el de cuviință. Că o influențează pe fată e sigur – și firesc – dovadă că ea n-a întrerupt școala, așa cum fusese vorba pe vremea cât trăia bunicul ei, ba mai mult, acum se știe că va da examen de admitere la medicină – iată o altă înruire directă a Doctorului – și, mai mult ca sigur, Diamant o va lua pe lingă el în cercetările importante pe care le face în domeniul glandelor cu secreție internă – oricare or fi acele glande – sau poate că o va așeza pe lingă el chiar și la facultate. Fata asta, spun mândri toți părinții ei adoptivi, adică tot cartierul, își va întrece cu mult maestrul, care, desigur, nici el nu-i chiar de lepădat, he, he! – și asta în primul rând fiindcă ea a beneficiat de o educație renascientistă, după modelul bătrânului Colțea, educație ce nu va întârzia să-și arate roadele, cunoștințele vaste din sfera atâtor și atâtor domenii trebuind să ducă la ciudate legături, pe care un om de pură specialitate, oricât ar fi el de eminent – și Doctorul Diamant era indiscutabil un cercetător eminent – nu le poate realiza. Dovada primă în sprijinul acestei afirmații, este, iată, faptul că nu de puține ori, când se nimerește să fie și ea de față la un consult al Doctorului, îi face anumite sugestii, în special în legătură cu diferite plante și ceaiuri cunoscute doar de ea, iar medicul o ascultă întotdeauna cu răbdare, nesupărându-se și permițând să fie aplicate și leacurile propuse de fată. Asta, e adevărat, și deoarece Doctorul Diamant este un specialist de mâna întâi, un Profesor, în vreme ce mulți alți medici nu-ți dau voie nici măcar să comentezi ceea ce spun ei, pretinzând să le urmezi orbește sfaturile, nu pentru că s-ar simți nesiguri într-o controversă cu un profan, ci pentru că nu uită nici o clipă să se considere autoritatea cea mai înaltă și unică în materie. Poate că asta ține și de psihoterapie, de influența necesară asupra bolnavului, suferindu1 neavând nici o clipă dreptul de a se îndoi de recomandările primite, dar, oricum, nici de cele prescrise de Doctor nu se îndoia nimeni și el, uite, are totuși puterea să-i dea credit și tinerei sale asistente. Și acesta, exemplul cu ierburile de leac, nu este decât unul singur dintre multele posibil de amintit.
Cele două femei care intră de două ori pe săptămână în Casa Colțea pentru a face curat, au prilejul să mai asculte discuțiile dintre Doctor și fată, atunci când se nimerește ca amândoi să fie acasă și să nu se ascundă fiecare într-alt cotlon al uriașului edificiu, adânciți în muncă. Dacă stau de vorbă, el îi povestește tot felul de lucruri, cele mai multe de prin cărți, probabil, dar și ea îi răspunde în același fel și nu o dată un ascultător neavizat nici măcar nu-și poate da seama despre ce vorbesc cei doi, parcă ar conversa cifrat. Însă nu este așa: Doctorul îi spune una și ea îi răspunde cu zece, încât ajungi să nu mai ști cine pe cine învață.
Dar aceleași femei mai povesteau și altele despre cele ce se petreceau în Casa Colțea, altele care probabil că n-ar fi fost acceptate atât de ușor de gura cartierului, dacă n-ar fi fost vorba despre cele două personaje aflate deasupra oricărei bârfe. Povesteau femeile despre mulțimea aceea imensă de lucruri îngrămădite în nesfârșitele încăperi ale clădirii, despre miile de cărți orânduite peste tot sau pur și simplu aruncate la întâmplare în cele mai nepotrivite unghere, despre obiectele vechi, cine știe câte nemaiaflându-se în stare de funcționare de zeci de ani, dar pe care nu primiseră învoirea de a le arunca la gunoi, de lăzile cu haine pe care, dacă stăpânii lor nu acceptau să le îndepărteze, măcar ar fi trebuit să le apere de molii și de mucegai, despre mașinăriile concepute de bătrânul Colțea și de tatăl acestuia, poate că încă și de bunicul, mașinării care mai trăiau în legendă, dar a căror utilitate prea puțini o mai bănuiau și pe care, absolut sigur, nimeni nu le mai putea asambla și folosi (în ce scop?). Era ticsită casa cu tot felul de lucruri, multe deosebit de frumoase, asta trebuiau să o recunoască și cele două femei care mai făceau curat, însă se găseau și mormane întregi de boarfe de prisos. Una nu s-a putut stăpâni și i-a spus Doctorului să mai arunce ce-i de aruncat, și acesta n-a spus ,,ba“, doar că a amintit că n-ar strica să mai aibă și el un secretar în stare să pună toate câte se aflau acolo în ordine. Dacă Niky le-ar fi cerut oamenilor cartierului un potcovar, trei sute de bucătari sau un pilot de avion supersonic, mai mult ca sigur că în douăzeci și patru de ore ar fi avut atâția candidați câți ar fi vrut, ba s-ar fi îngrămădit și alții în speranța că se va găsi o utilizare și pentru ei. Dar un secretar apt să claseze și să facă utilizabilă harababura aceea nu putea fi decât cineva cu o cultură apropiată de cea a înseși locatarilor vilei, iar așa ceva era imposibil de găsit.
Profesorul universitar Diamant are o fată, o femeie drăguță și distinsă, profesoară foarte bună, se spune, dar o ființă cu care puteai sta de vorbă ca și cu orice alt om. O ființă foarte simpatică, nimic de spus, însă parcă nu ea, ci nepoata bătrânului Colțea ar fi fost adevărata descendentă a Doctorului. De altfel, se spune, cei doi, Doctorul și nepoata lui Colțea, se înțeleg de minune, încât lumea a priceput că atunci când Diamant striga la ea, nu era ca s-o pună la punct, ci spre a fi mai explicit și, făcând abstracție de modul câteodată cam… cam neconvențional cum i se adresa, se putea trage concluzia că armonia dintre ei era desăvârșită.
Știrile care răzbăteau din Casa Colțea erau prelucrate cu grijă și formau o parte importantă a subiectelor cartierului.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.