Colecţia de toamnă a politicii externe europene

Întreaga atenţie a politicii externe a Uniunii este îndreptată, mai abitir ca oricând, către triunghiul (sau să-i zicem axa?) Libia – Siria – Palestina. Doamna Catherine Ashton, şefa diplomaţiei europene, a fost mai mult decât clară în privinţa acestui lucru. Însă echilibristica fină pe care este nevoită să o facă pentru a sincroniza poziţiile celor 27 de state, fiecare cu un interes direct sau indirect în ceea ce priveşte rezolvarea conflictelor din cele trei state arabe în cauză, nu prea poate stârni invidia de a fi în papucii ei (sau, de dragul preciziei, în Louboutinii ei). Să nu uităm că toate aceste regiuni au fost colonii şi teritorii de influenţă ale unor state europene, pe numele lor: Franţa, Marea Britanie şi Italia. Desigur, acestea trei au toate motivele să îşi consolideze controlul; la urma urmei, trăim într-o eră în care neo-colonialismul a luat o amploare fără precedent şi, mai ales, fără perdea.

Colac peste pupăză, doamna Ashton trebuie să ţină cont şi de poziţia SUA şi a NATO (mă rog, nu că s-ar putea face vreo distincţie între cele două), care consideră că este de datoria lor să restabilească ordinea democratică pe planetă, mai ales acolo unde petrolul curge ca laptele şi mierea. Vezi cazul Libiei, aflat în plină derulare.

„Revoluţia” libiană, începută după acelaşi tipar ca şi cele tunisiană şi egipteană, conduce, după toate aparenţele, către o răsunătoare condamnare la Curtea Penală Internaţională (Tribunalul de la Haga, mai pe şleau) a crimelor împotriva umanităţii pe care le-a comis colonelul Gaddafi în cei 42 de ani de dictatură. 42!!! Timp în care sacrosanctele ţări santinelă ale democraţiei l-au drăgălăşit pe dictatorul creţ şi dependent de botox, fără să fie prea tare deranjate de gravele îngrădiri ale libertăţilor cetăţenilor libieni. Cred că multora ne este proaspătă în minte halucinanta vizită, de acum doi ani, a lui Gadaffi, care s-a dus cu cortul la iubitul său prieten Berlusconi. Atunci, el a fost desemnat o „adevărată forţă moderată a Africii”. Pe lângă afinităţile pe plan personal dintre cei doi, cum ar fi pasiunea pentru seratele de bunga-bunga, cei doi mai au în comun şi relaţia de dragoste-ură dintre cele două naţiuni, după brutala perioadă de ocupaţie a Libiei de către Italia. Iar posibilitatea de a pune mâna de partea leului din resursele naturale ale ţării nord-africane gândesc că reprezintă un adevărat afrodiziac pentru Il Cavaliere, care, iată, are şansă să ia o binemeritată pauză de la pastila albastră. Însă, desigur, aici e concurenţa mare, deja Franţa şi-a manifestat interesul, iar SUA nu au de gând să se lase mai prejos. Faţă de resursele naturale, bineînţeles, nu pastila albastră!

Îngrijorătoare mi se pare situaţia Siriei, o ţară ale cărei frumuseţe, cultură şi istorie, de o importanţă deosebită atât pentru creştini şi musulmani, dar şi pentru întreaga umanitate, sunt pe cale să devină victima unei noi „irakizări”. Preşedintele Assad, fiul defunctului preşedinte Assad, aflat la al doilea mandat, este un intelectual rafinat (de profesie oftalmolog) care a adus multe schimbări de când se află la cârma ţării. E adevărat, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, dar suficiente încât să se bucure de o oarecare popularitate în rândul sirienilor. El a făcut două greşeli fatale care, probabil, îl vor costa viaţa politică. Prima, că s-a născut într-o familie alawită, o minoritate religioasă care, într-un stat sectant precum Siria, are nevoie de foarte multe compromisuri politice pentru a-şi menţine puterea. A doua constă în refuzul sistematic de a coopera cu interesul americanilor în Orientul Mijlociu, situându-se ca un ghimpe în demersul lor de a „instaura democraţia şi a combate terorismul”; ba chiar nu poţi savura nici măcar o Coca-Cola sau un Big Mac pe tot teritoriul acestei ţări de basm. O insultă, consider, suficient de mare, pentru ca doamna Clinton să ameninţe cu grave repercusiuni din partea comunităţii internaţionale dacă Assad nu îşi revizuieşte atitudinea. Toate ştirile alarmiste care ajung în presa internaţională pe diverse canale nu sunt coroborate de agenţiile serioase de presă sau de jurnalişti independenţi, drept care, corect este să avem rezerve faţă de învinuirile aduse regimului, fără însă a le elimina ca şi posibilitate. Să nu uităm că Assad l-a vizitat pe preşedintele ţării noastre acum mai puţin de un an, într-o vizită despre care nu ni s-au dat prea multe amănunte. Ştim doar că, la rândul său, Traian Băsescu vizitase Siria acum trei ani, prilej cu care a făcut o gafă monumentală la adresa Israelului, pe care, zelos, l-a şters de pe harta Orientului Mijlociu.

Rămânând în zonă, Teritoriile Palestiniene vor afla, luna aceasta, dacă demersul lor la ONU pentru a-şi declara independenţa va fi încununat cu succes. În timp ce scriu aceste rânduri, doamna Ashton a adunat toată gaşca miniştrilor de Externe ai celor 27 de ţări, pentru a încerca să îi convingă să adopte o poziţie comună. Asta în condiţiile în care unii s-au declarat pro, alţii contra, iar cei mai mulţi încă nu s-au pronunţat. Dacă va reuşi să îi convingă pe toţi de oportunitatea înfiinţării Statului Palestinian înseamnă că e capabilă de miracole. Chiar şi aşa, probabil că palestinienii sunt la mulţi ani-birocraţie distanţă de a-şi vedea visul cu ochii, având în vedere numărul de rezoluţii ale Consiliului de Securitate încălcate de Israel, o ţară căreia îi sunt trecute întotdeauna cu vederea gravele acţiuni împotriva drepturilor omului, chiar şi faţă de propriii săi cetăţeni.

Cum poziţia politicii externe a României nu este relevantă decât în contextul european, pe care nici măcar nu are pârghii să îl influenţeze, nu ne rămâne decât să trăim şi să vedem ce hotărăsc cei a căror părere contează.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.