Concubinajul dintre Justiție și serviciile secrete

Justiția și serviciile secrete! Sau, mai simplu, mai pe înțelesul civililor neinstruiți, implicarea serviciilor secrete în Justiție. Loviți parcă de o revelație divină, ne mirăm cu toții despre existența acestei relații. O relație ocultă, care supraviețuiește încă de pe vremea regimului comunist, când fosta Securitate și Justiția erau două fețe ale aceluiași sistem represiv.

Recentul scandal provocat de Sebastian Ghiță, cu scurtele lui apariții televizate, este cel mai nou „episod“ al unui soi de film polițist care este pe cale să arunce în aer toată clasa politică. Din păcate, dincolo de acest spectacol cu damf de mahala, aflăm că, ani la rând, soarta țării ar fi fost pusă la cale în cursul unor întâlniri mondene care ar fi avut loc ba prin bodegi, ba prin via lui Ghiță ori prin diverse case conspirative. Iar dincolo de aceste povești, aflăm un lucru terifiant: că, la fel ca pe vremea fostei Securități, actualul SRI, aflat sub comanda reală a generalului Florian Coldea, împreună cu DNA, condusă de Codruța Kovesi, alcătuiesc nucleul de putere care conduce cu adevărat România.

„Gura generalului“ adevăr grăiește?

Prima confirmare a faptului că SRI se amestecă în Justiție a apărut în urmă cu doi ani, spre sfârșitul lunii aprilie 2015. Atunci, colonelul SRI Dumitru Dumbravă a declarat, nitam-nisam, că Serviciul Român de Informaţii nu se retrage „din câmpul tactic“ odată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, ci îşi menţine „interesul/atenţia până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze“. O declaraţie aiuritoare, din care rezulta că SRI participă activ la gestionarea Justiţiei. Imediat s-a declanşat reacţia virulentă a magistraţilor, care au cerut elucidarea acestui subiect. Atunci, UNJR a adresat CSM o cerere aproape ultimativă: „Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, asociaţie profesională a judecătorilor, al cărei scop principal este apărarea independenţei Justiţiei, îşi exprimă profunda îngrijorare faţă de recentele declaraţii publice, potrivit cărora în rândul magistraţilor ar exista ofiţeri acoperiţi ai serviciilor secrete, precum şi că instanţele de judecată au devenit «câmp tactic» al serviciilor de informaţii, apreciind că aceste declaraţii subminează atât independenţa justiţiei şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie, cât şi încrederea reciprocă între judecători. Cerem Consiliului Superior al Magistraturii ca, în virtutea rolului său de garant al independenţei justiţiei: 1. Să solicite Consiliului Suprem de Apărare a Ţării să verifice respectarea interdicţiei judecătorilor şi procurorilor de a nu fi / a nu fi fost lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, iar rezultatul să fie făcut public, pentru restabilirea încrederii în justiţie; 2. Să ceară de urgenţă clarificări publice SRI, să explice corpului de magistraţi şi societăţii următoarele: a. ce înseamnă concret «câmp tactic», când vine vorba de justiţie, şi care sunt mijloacele prin care serviciul operează în acest «câmp tactic»; b. care este cadrul legal ce permite acestui serviciu să îşi menţină «interesul/atenţia până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze», în ce constă în mod efectiv acest «interes», care sunt limitele sale, de ce garanţii este însoţit şi ce fel de control se exercită asupra sa“.

Atunci, CSAT a zis că nu

La scurt timp după declanşarea acelui scandal, Administraţia Prezidenţială a anunţat oficial: „Din dispoziţia preşedintelui României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a verificat (…), prin instituţiile abilitate, la solicitările CSM şi ale ministrului Justiţiei, veridicitatea declaraţiilor judecătorilor, procurorilor, magistraţilor asistenţi, personalului de specialitate juridică asimilat acestora şi personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi Parchetelor, în sensul că cei în cauză nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. În urma verificărilor efectuate de instituţiile abilitate, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi Parchetelor nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii“. Parol, monşer? Oare cum a făcut CSAT aceste verificări? Conform legilor în vigoare, identitatea reală a acoperiţilor este cunoscută doar de ofiţerii care i-au racolat. Punct! „Devoalarea“ acestei identităţi este o infracţiune gravă, care-l trimite la puşcărie pe cel care o comite. Toţi ne amintim că, în vara anului 2012, Traian Băsescu a anunţat, mândru de parcă ar fi descoperit gaura din macaroană, că Victor Viorel Ponta a fost, cândva, ofiţer acoperit al unui serviciu secret. Dar chiar şi el, ditamai preşedintele, care se lăuda că este „cel mai informat om din țară“, s-a ferit ca dracul de tămâie să dea amănunte concrete despre această „afacere“. Iar asta, pe bună dreptate: ar fi încălcat legea şi ar fi adus atingere siguranţei naţionale, fapt care l-ar fi trimis direct în pușcărie. Iar dacă asta prevede legea, cât de credibil ar putea fi răspunsul CSAT?
O veche „frăţie de arme“
Ca de obicei, pentru a înţelege prezentul, trebuie să cunoaştem trecutul din care acesta provine. Iar „frăţia de arme“ dintre Justiţie şi serviciile secrete nu există de ieri, de azi: vine din regimul comunist, când Securitatea şi Justiţia erau faţete ale aceluiaşi sistem criminal. Acum, CNSAS susține că doar „turnătorii“ sunt cei care au făcut „poliţie politică“. Realitatea era mult mai hidoasă. Adevărata poliţie politică a fost exercitată de toate organele de represiune ale vremii, o frăţie perversă despre care nimeni nu vorbea. Iar asta, pentru că regimul comunist a stăpânit România, decenii la rând, folosind arma cea mai cumplită: teroarea. Poate că am uitat, dar adevărata poliţie politică a fost cea exercitată prin arestări discreţionare şi anchete în cursul cărora bătaia şi presiunile psihologice erau argumentul juridic suprem. Este drept că, acum, bătaia a fost înlocuită cu plimbarea celor arestați prin fața camerelor de luat vederi, care insistă în mod special asupra cătușelor de la mâini. Pe vremuri urmau procese scurte, la sfârşitul cărora anii de puşcărie erau „distribuiţi“ în mod „democratic“. Astfel că „poliţia politică“, cea care a distrus viaţa câtorva generaţii, trebuie căutată exact acolo unde a fost: în instituţiile de forţă. Aşadar, în Ministerul de Interne, din care făceau parte Securitatea şi Miliţia, dar şi în Justiţia comunistă. Un circuit care seamănă al dracului de bine cu ceea ce se întâmplă astăzi.
Prima verigă din lanţul terorii era, pe atunci, Direcţia I (UM 0610) din Departamentul Securităţii Statului (DSS). În decembrie 1989, Direcţia I se afla sub comanda col. Gheorghe Raţiu, care îi avea ca adjuncţi pe col. Ilie Merce, lt.-col. Gabriel Anastasiu şi lt.-col. Elena Moca. Concret, Direcţia I avea sarcina de a identifica orice manifestare ostilă regimului. Activitatea ei se baza, în principal, pe „extemporalele“ date de „turnători“. Acum, în actuala democraţie, foştii „turnători“ au devenit „denunţători“, dar rolul lor a rămas cam acelaşi.
A doua verigă a lanţului era UM 0638, Direcţia a Vl-a Cercetări Penale a DSS, sub comanda colonelului Vasile Gheorghe. Ce-i drept, actualul SRI nu este abilitat să efectueze şi cercetări penale. Totuşi, să nu uităm că, până de curând, comunicatele de presă ale DNA menţionau că anchetele s-au realizat cu sprijinul SRI. După cum spuneam, al treilea „membru“ al acelei monstruoase frăţii era instanţa de judecată. La un moment dat, un magistrat militar ne-a descris cum funcţiona acest „circuit al terorii“: „Cel care efectua toată ancheta, de la cap la coadă, era ofiţerul de la Anchete Speciale, din Direcţia a Vl-a a DSS. Materialul de urmărire penală era prezentat unui procuror care, de la caz la caz, putea fi militar sau civil. Nu orice procuror se bucura de o asemenea încredere, ci doar cei «agreaţi» de sistem. Aşadar, de Partid şi de Securitate. Cum ajungeai să fii agreat? De la caz la caz! Unii porneau pe drumul ăsta încă din facultate, alţii – la începutul carierei. Indiferent dacă era militar sau civil, procurorul respectiv dispunea punerea în mişcare a acţiunii penale şi, în 90 la sută din cazuri, cerea şi arestarea preventivă a inculpatului. În următoarea fază, procurorul «agreat» şi anchetatorul «special» de la Direcţia a Vl-a întocmeau împreună rechizitoriul pe baza căruia inculpatul era trimis în judecată. Împreună e un fel de a zice, pentru că procurorul, oricare ar fi fost el, îşi însuşea în totalitate concluziile Securităţii. Aflat, de obicei, în stare de arest preventiv, inculpatul era trimis în judecată. Desfăşurat cu uşile închise, fără public, procesul era judecat, seara sau chiar noaptea, doar de preşedintele sau vicepreşedintele instanței respective, ambii «agreaţi» de Sistem. De obicei, familia nici nu ştia când avea loc procesul. De fapt, sentinţa era doar o «mutare în plic», pentru că judecătorul era executantul ordinelor venite de la Partid, prin intermediul Secţiei de Anchete Speciale a Securităţii“. Acest traseu juridic vi se pare oarecum cunoscut? Desigur: este suficient să înlocuiţi numele Securităţii cu al SRI, al actualilor magistraţi cu foştii judecători şi veţi vedea că nu s-a schimbat mare lucru. Și nici nu ar fi avut cum să se schimbe, din moment ce mulţi dintre magistraţii comunişti şi-au continuat nestingheriţi activitatea și după 1990.

Cu totul alta ar trebui să fie situaţia în Justiţie

Conform legislaţiei actuale, la numirea în funcţie, magistraţii trebuie să depună la CSM o declaraţie pe proprie răspundere, privitoare la relaţiile lor cu serviciile secrete. În urmă cu mai mulți ani, CSAT a cerut CSM să verifice la CNSAS toate „declaraţiile pe proprie răspundere“ cerute de lege. Dar atunci CNSAS a aruncat în derizoriu acea acţiune, prin deciziile contradictorii date în cazul judecătoarei Florica Bejenariu. Motiv pentru care, pusă în faţa acelor bâlbe, opinia publică a trebuit să se mulţumească doar cu informaţiile privitoare la cei câţiva magistraţi despre care se ştia ori se bănuia că provin din fosta Securitate. Sau că au participat la procese cu caracter de poliţie politică. Unul dintre primele nume de pe această listă a fost răposatul Gică Popa, judecătorul care i-a condamnat pe Ceauşeşti la moarte. Dar, în calitate de magistrat militar, tot el a fost cel care, în primăvara anului 1989, în urma a două procese politice, i-a condamnat la moarte pe Liviu Turcu şi pe Mircea Răceanu. Gică Popa a murit de multă vreme. Dar, în lipsa lui, nimeni, nici măcar CSM, nu a fost curios să afle cine sunt şi cu ce se ocupă acum procurorii care i-au anchetat şi au cerut instanţei militare moartea celor doi. Procurori care, măcar în aceste două cazuri, au făcut, clar, poliţie politică.
1985: anul în care disidentul Gheorghe Ursu a fost arestat şi anchetat pentru opiniile lui anticomuniste. Dar, după cum era obiceiul pe atunci, adevăratul motiv al cercetării sale penale a fost mascat în spatele unei infracţiuni de drept comun: deţinerea câtorva firfirici în valută. Faptă pentru care a fost anchetat de procurorul Ilie Picioruş, sub directa coordonare a şefului său, procurorul Alexandru Țuculeanu. Mai mult decât atât, procurorul Picioruş a fost cel care a realizat o performanță greu de egalat: a trimis un mort în judecată.
Este vorba despre acelaşi Gheorghe Ursu, trimis în faţa instanţei la circa trei săptămâni după ce încetase din viaţă, în urma torturilor din arestul Securităţii. Atât Țuculeanu, cât şi Picioruş au fost păstraţi în justiţia postdecembristă. Ba, la un moment dat, Ilie Picioruş a ocupat chiar şi funcţia de secretar general adjunct al CSM. Un alt caz este al procurorului Ovidius Păun, despre care se ştia că a participat activ la anchetarea protestatarilor de la Braşov, din 1985. Apoi, în decembrie 1989, Păun i-a anchetat pe cei arestaţi în primele zile ale protestelor. Toate acestea demonstrează că şi el s-a numărat printre magistraţii ,,agreaţi“ de fostul sistem. Totuși, Ovidius Păun a fost păstrat, ca anchetator de bază, la Parchetul General. Iar ulterior a fost consilier al fostului procuror general Ilie Botoş.
Cunoscut ca apropiat de Securitate, procurorul Artur Ricardo Dumitrescu a participat și el la anchetarea protestatarilor de la Braşov. După decembrie ‘89, a lucrat la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General, de unde a plecat în avocatură, după penibila prestaţie pe care a avut-o în ancheta afacerii „Țigareta II“. Dar despre toţi aceştia, nici CSM şi nici CSAT nu au suflat nicio vorbă. La fel ca şi în cazul altor magistraţi proveniţi direct din fosta Securitate.
Cândva, tot pe acolo au „trecut“ judecătorul Marin Cârcel, de la
Curtea de Apel Bucureşti, dar şi judecătorul militar Alexandru Sârbu, de la Tribunalul Militar Teritorial București, fost ofiţer de Securitate care, în decembrie 1989, era aghiotant al generalului Vasile Milea. Asta, ca să nu mai vorbim despre SIPA, serviciul secret care ţinea sub control toată Justiţia, serviciu condus de fostul securist Marian Ureche. Și despre magistratul colonel Alexandru Udrea, judecător la Curtea Militară de Apel, se ştie că ar fi fost ofiţer DIE. La un moment, chestionat în legătură cu trecutul său profesional, acesta ne-a răspuns: „Toată viaţa mea am purtat uniforma militară a statului român. Am făcut parte din structurile Armatei. Din care structuri, nu pot să vă spun. Există secretul militar. Dosarul meu este la CSM, este cunoscut. Poate să-l studieze CNSAS şi să dispună, dar eu nu pot să vă spun nimic în plus“.

Ce se naște din pisică…

De fapt, CSM nici nu ar trebui să muncească prea mult: este suficient să studieze dosarele magistraţilor proveniţi din fosta Școală MI de la Băneasa. Motivul este simplu: după absolvire, cei trei ani de Școală Militară MI erau echivalaţi cu doi ani de studii la Facultatea de Drept. Iar după absolvirea „diferenţei“, nimic nu-i împiedica pe foştii miliţieni şi securişti să intre în magistratură. Iar pentru completarea acestui „tablou“ este suficient să reamintim că şi un ministru al Justiţiei, respectiv Rodica Stănoiu, a fost acuzat că este unul dintre turnătorii la Securitate, unde dădea „autografe“ semnate cu numele conspirativ „Sanda“.
Acum, Securitatea este deja istorie, iar majoritatea celor menţionaţi mai sus au plecat „din sistem“, fie la pensie, fie Dumnezeu ştie unde. Dar, după cum vedem în aceste zile, obişnuinţa colaborării dintre Justiţie şi serviciile secrete, oricum s-ar numi ele, funcţionează în continuare. Că doar „lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba!“. l

„La vremuri noi, tot ei!“

Cândva, prin 1990, oamenii manifestau pe străzi, urlând bezmetic: „Securiştii în mină, / Să ne dea lumină!“. De fapt, securiştii au rămas pe loc, fiecare pe unde a fost şi înainte. Sau chiar mai sus. Atâta doar că, în conformitate cu vechiul îndemn „mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!“, s-au „relocat“ care pe unde: în serviciile secrete postdecembriste, în mediul de afaceri şi, bineînţeles, în partidele politice. Un bun exemplu este Ilie Merce. Imediat după Revoluţie s-a aflat că în anii ‘80 răspundea de „sectorul artă-cultură“, calitate în care i-a urmărit pe intelectualii implicaţi în „Meditaţia transcendentală“. Iar după 1983, el a fost cel care l-a „prelucrat informativ“ pe răposatul Dumitru Iuga. „Prestaţie“ în urma căreia Iuga a primit 12 ani de puşcărie. Între 1985 şi 1986, securistul Merce a condus acţiunea „Eterul“, care s-a ocupat de cei de la „Europa Liberă“. Dar asta nu l-a împiedicat să devină deputat în Parlamentul României. Iar el nu este singurul. Nici prezenţa în Parlament a lui Ristea Priboi, fost ofiţer SIE, nu a deranjat pe nimeni. Poate că politica este o „ogradă“ foarte mare, în care au încăput tot felul de orătănii, inclusiv foşti ofiţeri de Securitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.