Conștiința costă bani

M-am gândit la mai multe titluri alternative, toate reflectând nuanțe ale unuia și aceluiași adevăr.

Vă las pe dumneavoastră să alegeți:

Slugărnicia și lașitatea: marcă înregistrată la români.

Colaboraționismul și cozile de topor, astăzi, în România.

Ministerul Transporturilor, țărișoara noastră, într-o oareșcare guvenare, nici nu mai contează care. Un ministru habarnist sau, ca să fim mai delicați, neinformat, află din ziare că un plop aflat pe marginea unui drum public s-a prăbușit peste o mașină și hotărește să taie, în întreaga țară, toți copacii de pe marginea autostrăzilor și drumurilor publice. În minister toți tac chitic, nimeni nu spune nimic, decât pe la colțuri. Urmează o ședință cu toți directorii din țară, pe o temă dată. Unul dintre ei, posesor minimal de sânge în instalație, îi explică ministrului în cauză că acești copaci plantați pe marginea drumurilor au un rol bine definit în fixarea terasamentului și, prin urmare, nu este logic să fie tăiați. A, da, raspunde ministrul. Nu se vor mai tăia. Toată lumea răsuflă ușurată.

Avem astfel un exemplu ilulstrativ privind modul în care se operează la nivelul decizilor publice, astăzi, în România.

Teama, frica generează un conformism uniformizant. Oare ce-o să spună șeful? Mai bine tac.

De ce: simplu, pentru bani, statut social și toate avantajele care decurg de aici.

Suntem un popor care, uneori, în decursul istoriei, sub anumiți conducători, am dat dovadă de curaj.
Am fost lupi pe alocuri, se pare însă că nu suficient pentru a se imprima în fibra sufletească a acestui popor.
Acum și aici, astăzi în România, nu are sens să ne întrebăm dacă ne va merge mai bine. De ce?
Simplu.

Să ne uităm fiecare dintre noi cu atenție în oglindă.

Să ne punem o întrebare simplă?

Când a fost ultima oară când am sacrificat binele nostru pentru binele și adevărul general?

Și aici nu vorbesc despre binele familie noastre, al clanului, al gaștilor din care facem parte, generic, al rubedenilor sau apropiațiilor noștri, ci mă refer strict la persoane care nici măcar nu ne cunosc și, prin urmare, nu am avea nimic de câștigat din acțiunile benefice pe care le-am făcut și s-au răsfrânt asupra lor.
Când am făcut ultima dată un bine absolut gratuit? Un bine care nu are nicio șansă să se repercurteze în viitor asupra noastră?

În calitate de jurnalist, spre exemplu, cu spectrul inaniției bântuind la propriu asupra ta, este vorba de 1 covrig pe zi și eventual niște corcodușe culese din spațiul public, prietenii știu cum și de ce, să nu accepți niciun compromis, doar pentru a te bucura că poți să scrii adevărul, evident, în accepțiunea ta, dar care, culmea, nu se potrivește deloc cu trendul general mass-media. Să înoți permanent contra curentului care te-ar duce în zone calduțe si confortabile, financiar și social este un crez pe care puțini dintre cei care activează în media îl mai au astăzi.

Am dat exemplu cu jurnalismul, dar este valabil pentru oricare alt domeniu.

Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici nu mai poți să pretinzi, dacă te ghidezi după acest proverb, că ești un profesionist, indiferent unde lucrezi.

Fiecare dintre noi ne-am dezvoltat în timp un șir de compromisuri care au devenit un modus operandi, transformându-se în modus vivendi. Viața și acțiunile noastre cărora le-am imprimat un sens, mai mult sau mai puțin conștient, intră într-un flux general care până la urmă ne definesc individual și, prin însumare, colectiv.

De aici până la statutul individual de laș, și colectiv de lașitate generalizată, este un pas pe care mulți îl facem.

România astăzi arată așa, bine sau rău, pentru că noi arătăm așa la un anumit nivel, oricât ne-ar deranja această axiomă.

Altfel, este pură ipocrizie să pretinzi de la alții ceea ce tu nu faci.

Noi pretindem, solicităm intempensiv pe alocuri ca alții să acționeze fără a avea vreun câștig material imediat, mediatic, sau de altă natură.

Noi cerem, solicităm imperativ altora, celorlalți, de regulă, din afara cercului nostru, să se comporte într-un anumit fel dezirabil interesului general. Dar oare noi, în ce măsură facem acest lucru pe care îl pretindem celorlalți?

Se practică mult în România pe scară largă dublul discurs de care pur și simplu mi se face greață. Una spunem pe la colțuri și alta declarăm în public. Personalitate scindată, schizofrenie cronică, validată în fiecare zi. Integritate inexistentă.

Sacrificiul pe care tot timpul îl revendicăm cu ostentație de la alții politicieni ar fi cazul să înceapă de la noi și cu noi în primul rând. Ceilalți nu sunt problema noastră. Oricât de mult ne-ar displace acest lucru, paiele din ochii altora n-au fost, nu sunt și nu vor fi constitui niciodată aspecte care să ne privească direct. De ce? Simplu. Pentru că nu avem control imediat asupra lor. Noi deținem doar, teoretic și practic, controlul asupra bârnelor din ochii proprii și personali.

Alt studiu de caz. Un parlamentar, grad universitar, cu doctoratul luat pe bune, care gândește, individual cel puțin, cât de cât, partidul aparținător nici nu mai are rost a fi menționat. L-am întrebat cum a putut vota acea lege aberantă care incriminează legionarismul și pe cei care se presupune că ar fi avut simpatii legionare. Spun aceasta, având în vedere că la procesul de la Nürnberg legionarii au fost eliminați de pe lista organizaților care urmau să fie judecate, datorită probelor aduse în instanță. Am citit asta în luarea de poziție a unui istoric român care declara într-un interviu recent că, în ciuda deciziei de la Nürnberg care a dezincriminat mișcarea legionară, nu mai are voie să-și exprime părerile despre acest subiect, pentru că deja s-a plasat o etichetă prin votarea acelei legi de către Parlamentul României și ratificarea ei de către președintele României. La fel, un critic literar are aceeași interdicție în cazul studierii și exprimării opiniilor elogiative relativ la unii scriitori consacrați: Eliade, Vulcănescu, care au avut simpatii de natură legionară etc. Ce mi-a răspuns parlamentarul la întrebarea mea? Păi, nouă ne spune șeful grupului parlamentar cum să votăm. Dacă ridică degetul mare în sus votăm pentru, dacă îl înclină în jos votăm împotrivă. Dacă nu votez în consecință nu mă mai regăsesc pe lista candidaților eligibili la viitoarele alegeri. Și, continui eu acum, nu mai beneficiezi de banii și avantajele de rigoare care decurg din statutul de parlamentar.

Vi se pare hilară și ridicolă această situație descrisă anterior. Și mie. Din nefericire, este crudul și tragicul adevăr. Aș vrea să ascult și eu luări de poziție și atitudini ferme, declarații tranșante la politicienii noștri care să reflecte un minim de demnitate și verticalitate în România. De la cine și mai ales unde se găsesc aceste declarații? Există și acelea, dar sunt mai rare și de regulă nesuccedate de fapte care să le reflecte.

Prin urmare ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Și atunci cum putem să solicităm cuiva ceva pe care noi nu-l îndeplinim în existența noastră. Conștiința costă mult. Câți dintre noi ne permitem să o purtăm la vedere?

Despre Radu Hadarca Articolele 14
Author