„Constructorul Solness”, la Bulandra. Prețul ambiției și prăbușirea unui creator

La peste 130 de ani de la scrierea piesei lui Henrik Ibsen, „Constructorul Solness” revine pe scena Teatrului Bulandra, într-o montare semnată de Mihai Brătilă, cu Șerban Pavlu în rolul principal. Premiera a avut loc pe 26 septembrie, la sala Toma Caragiu din Grădina Icoanei. Dincolo de povestea unui arhitect celebru, spectacolul propune o reflecție asupra puterii, a orgoliului creator, a trecerii timpului și a prețului pe care omul îl plătește pentru propriile ambiții.

Halvard Solness este un constructor care a reușit să-și impună autoritatea într-o lume profesională dominată de competiție. A construit edificii, și-a câștigat prestigiul și a ajuns în vârful ierarhiei, dar succesul său ascunde o existență fragilizată de pierderi, vinovăție și compromisuri.

Teama de a nu mai fi relevant, de a fi înlocuit de generația tânără, devine treptat o obsesie. În această confruntare cu timpul, Solness descoperă că adevărata amenințare nu vine din exterior, ci din propria incapacitate de a accepta limitele.

Șerban Pavlu, un constructor vulnerabil

În interpretarea lui Șerban Pavlu, Solness este un personaj contradictoriu, în care autoritatea profesională coexistă cu nesiguranța, iar orgoliul ascunde o profundă fragilitate.

Actorul construiește cu atenție psihologia unui om care încearcă să păstreze controlul asupra tuturor celor din jur, deși propriul univers interior se destramă.

Izbucnirile, momentele de luciditate și vulnerabilitatea care răzbate dincolo de aparența autoritară conturează un portret convingător al creatorului aflat în criză.

Solness nu se teme doar de bătrânețe, ci de dispariția propriei puteri. Pentru el, construcția reprezintă o formă de afirmare și, în același timp, o dovadă a propriei existențe.

A renunța la supremația profesională înseamnă a accepta că timpul nu mai lucrează în favoarea sa. De aici se naște tensiunea personajului, prins între nostalgia tinereții și spaima de a deveni irelevant.

În contrapunct, Diana Pomparău, în rolul Hildei Wangel, aduce pe scenă energia tinereții, libertatea și fascinația pentru ideal.

Apariția ei tulbură echilibrul fragil al protagonistului și reactivează dorințe pe care acesta le credea abandonate. Hilda nu este doar o amintire din trecut, ci o provocare adresată prezentului, o prezență care îl obligă pe Solness să-și confrunte propriile limite.

Hilda Wangel și regatul unui vis

Unul dintre cele mai interesante personaje ale piesei, Hilda poate fi citită ca întruchipare a tinereții care refuză să accepte convențiile și limitele impuse de vârstă.

Îmbrăcată într-o rochiță scurtă, albă și încălțată cu teniși, ea se distanțează vizual de Anne Solness, soția arhitectului, și de atmosfera apăsătoare a familiei. Dacă Anne este legată de trecut, de suferință și de responsabilități, Hilda aduce promisiunea unui viitor în care visul încă mai poate deveni realitate.

Revenită în viața lui Solness după zece ani, tânăra îi cere să-și respecte promisiunea de a-i dărui „regatul” făgăduit. Acest regat este un castel, dar, dincolo de dimensiunea sa materială, reprezintă un univers al împlinirii, al iubirii idealizate și al unei existențe extraordinare. Construcția devine astfel simbolul unui vis pe care timpul nu l-a stins.

Hilda nu îi cere arhitectului doar să ridice o clădire, ci să demonstreze că mai este capabil să transforme imposibilul în realitate. Ea îl readuce în contact cu ambițiile tinereții, cu momentul în care îndrăznea să se ridice deasupra celorlalți fără să fie dominat de teama eșecului.

Relația lor capătă astfel o dimensiune simbolică: tinerețea îl provoacă pe omul matur să-și verifice încă o dată puterea, în timp ce acesta încearcă să recupereze o parte din sine pe care o credea pierdută.

Dar Hilda nu este neapărat o prezență salvatoare. Fascinația pe care o exercită asupra lui Solness are și o dimensiune destabilizatoare. Îl atrage spre un ideal, însă îl împinge și spre o confruntare riscantă cu propria condiție.

În această ambiguitate constă forța personajului: ea este, simultan, promisiunea viitorului și oglinda unui trecut care nu mai poate fi recuperat.

Scenografia, între construcție și prăbușire

Universul vizual creat de Șteff Chelaru contribuie la atmosfera aparte a montării. Scenografia își anunță concepția încă din foaierul teatrului, unde macheta decorului oferă publicului o primă întâlnire cu spațiul spectacolului.

Pe scenă, mecanismele și instalațiile vizibile, sacii de ciment, schițele, materialele brute creează o paralelă sugestivă între construcția unei clădiri și mecanismul iluziei teatrale. Nimic nu pare complet ascuns privirii, iar această expunere a mecanismelor susține tema centrală a piesei: orice construcție are o structură, dar și puncte vulnerabile.

Un detaliu regizoral deosebit este prezența celor doi copii ai lui Solness, interpretați de Bianca Geantă și Andrei Petraru. Ei se plimbă asemenea unor stafii pe culoarele amenajate deasupra scenei, introducând în spectacol o dimensiune stranie, aproape onirică.

Aparițiile lor nu sunt simple intervenții decorative, ci amintesc permanent de trecutul dureros al protagonistului.

Spectacolul începe și se încheie cu jocul aparent inocent al copiilor în jurul conturului cu cretă al unui om căzut. Imaginea are forța unei metafore vizuale: corpul desenat devine semnul unei absențe și, totodată, anticiparea prăbușirii.

Într-o piesă despre ascensiune, construcție și dorința de a atinge înălțimile, această urmă de cretă amintește de fragilitatea celui care se crede invincibil.

Ana-Ioana Macaria, în rolul Annei Solness, conturează drama unei femei marcate de pierdere și de distanța afectivă din căsnicie. Paloarea și rochia neagră lungă accentuează imaginea unui personaj retras într-o lume a suferinței, aflat în contrast cu vitalitatea Hildei.

Anne reprezintă partea de viață pe care Solness nu o mai poate recupera și consecințele personale ale succesului său.

Adrian Ciobanu, în rolul doctorului Herdal, completează distribuția printr-o interpretare nuanțată. Alături de Radu Amzulescu (Knut Brovik), Tiberius Zavelea (Ragnar Brovik) și Irina Artenii (Kaja Fosli), actorii construiesc cadrul uman al conflictului protagonistului.

Costumele semnate de Lia Manțoc, muzica realizată de Adrian Piciorea și Damian Gerard și lighting designul lui Vlad Lăzărescu întregesc universul scenic.

Un Meșter Manole modern

O cheie de interpretare a spectacolului este paralela cu legenda Meșterului Manole. Asemenea creatorului din balada populară, Solness este un constructor pentru care opera devine obsesie și măsură a propriei existențe. Amândoi sunt legați de actul creației printr-un sacrificiu, însă natura acestuia este diferită.

Manole își sacrifică iubirea pentru ca zidirea să dăinuie. Solness își sacrifică, treptat, echilibrul familiei, liniștea și propria umanitate pentru a-și păstra gloria. Dacă destinul lui Manole este guvernat de legea mitică a sacrificiului, tragedia arhitectului lui Ibsen se naște din propriile alegeri, din orgoliu și din incapacitatea de a accepta schimbarea.

Solness devine astfel un Meșter Manole al lumii moderne, fără izbăvirea operei. El nu mai poate locui în siguranță în universul pe care l-a construit, deoarece succesul s-a transformat într-o formă de captivitate. Edificiul nu îl protejează, ci îl domină. Creatorul ajunge prizonierul propriei creații, iar dorința de a rămâne în vârf îl împinge spre confruntarea finală cu limitele sale.

Henrik Ibsen (1828–1906), dramaturg norvegian și una dintre figurile fundamentale ale teatrului european modern, a publicat „Constructorul Solness” în decembrie 1892. Piesa aparține ultimei sale etape de creație, în care realismul psihologic se împletește cu simbolul și cu explorarea obsesiilor individuale.

Premiera mondială a avut loc la 19 ianuarie 1893, la Lessing-Theater din Berlin, cu Emanuel Reicher în rolul principal. În România, textul a cunoscut mai multe montări, începând cu prezentarea în limba franceză de la Teatrul Național din București, în 1909. Au urmat producții la Cluj, în 1964–1965, la Teatrul Evreiesc de Stat din București, în 1972, la Timișoara, în 1978, și la Teatrul Odeon, în 1988 și 2017, ultima în regia Sânzianei Stoican.

Succesul nu este o formă de salvare

Montarea lui Mihai Brătilă readuce în atenție o întrebare esențială: cât de departe poate merge omul pentru a-și păstra puterea și recunoașterea? Într-o societate în care succesul este adesea confundat cu valoarea personală, drama lui Solness capătă o actualitate evidentă. Arhitectul a construit pentru a-și confirma superioritatea, dar nu a reușit să-și construiască un refugiu pentru propria vulnerabilitate.

Prin interpretarea lui Șerban Pavlu, contrapunctul adus de Diana Pomparău și universul vizual susținut de echipa artistică, spectacolul propune o lectură despre creatorul care ajunge să fie învins de propria ambiție. Imaginea corpului desenat cu cretă rămâne poate cea mai puternică metaforă a acestei povești: dincolo de edificii, glorie și ascensiune, omul rămâne vulnerabil.

Solness nu este înfrânt de lipsa talentului, ci de incapacitatea de a se împăca cu propriile alegeri. A construit pentru a domina lumea, dar a pierdut controlul asupra propriei existențe. Iar aceasta este, în fond, adevărata tragedie a constructorului.

Citește cronica și pe www.culturalife.ro