CONVOIUL (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

N-a trebuit să iau nicio decizie. Și nici n-a trebuit să aștept până dimineața. M-a trezit „femeia plătită de opoziție” (sau o femeie ce semăna leit cu cea care a pășit atâta drum paralel cu Convoiul, uitându-se spre mine și eu uitându-mă sprea ea). Purta un halat alb și m-a condus spre o ambulanță cu luminile stinse, parcată în apropiere. Abia trezindu-mă, am întrebat-o dacă ne cunoaștem și mi-a răspuns că nu. N-am petrecut împreună o noapte în Marțea Mare? Nu! (În timp ce ne deplasam cu ambulanța, mi-a spus că femeile din Marțea Mare sunt membrele Convoiului femeilor, or ea nu face parte din „așa ceva”. Mi-am cerut scuze și ea mi-a spus că nu e cazul, i s-a mai întâmplat nu o dată să primească această întrebare.)

Suntem mereu puși pe descusutul viitorului. Iată, eu mi-am făcut probleme cum să mă descurc fără card la ieșirea din parcarea cu plată. Iar, după ce voi ieși, unde voi merge? Și, când colo, realitatea este cu totul diferită de tot ce am bănuit că se va întâmpla. N-a trebuit să încerc nicio strategie pentru a părăsi fără tichet parcarea și nu s-a adeverit nicio ipotetică țintă spre care m-am decis să mă îndrept după multă chibzuință. Stau culcat comod într-o salvare și sunt dus undeva. N-a trebuit să iau eu o decizie nici pentru cum voi părăsi parcarea, nici încotro să mă îndrept. Parcă nici n-aș fi părăsit Convoiul. Și aici se hotărăște în numele meu! Și, tot ca în Convoi, și acolo deciziile venite de la alții n-aveai cum și mai ales pentru ce să le contești, ele îți ofereau totul fără implicarea ta. Îți ofereau tot de ce aveai nevoie și tot ce-ți doreai. Fără cel mai mic efort din partea ta! Și acum, același lucru. Tu n-ai decis nimic, ai părăsit în liniște și în mod firesc parcarea, ai primit un pat pe care să te întinzi, ai primit și un sandvici și o sticlă cu ceai, ești într-o mașină care te duce comod undeva. Voi vedea unde. Și nu mai sunt nici singur, cineva este cu mine, pot schimba câteva cuvinte.

Convoiul este indiscutabil un exemplu de organizare profesionistă, implicând multe minți, dar și mai mulți executanți, multă disciplină, multe fonduri, multă capacitate de a lua decizile potrivite în orice moment. Dar iată că și în afara șarpelui mi se dezvăluie o surprinzătoare organizare. Altfel cum să-mi explic femeia în halat alb și ambulanța sosită după mine nechemată?

Nu știu cât am călătorit în salvare. Destul pentru a avea timp s-o mai descos pe femeia în halat alb părând asistentă medicală ori chiar medic.

– Bine, n-am fost împreună în Marțea Mare, însă, îmi mai cer scuze încă o dată că vă întreb, nu ați mers de partea cealaltă a șoselei, privindu-mă?

În loc de răspuns, mi-a spus că nu sunt singurul care am părăsit Convoiul și că și alții i-au pus această întrebare.

– Da? Și ce le-ați spus?

A tăcut și m-a privit în așa fel de parcă mi-ar fi spus să nu mai insist. N-am mai insistat, așa că nu știu nici astăzi dacă am fost recuperat din parcare de una dintre „femeile plătite de opoziție”. Totuși, mi s-a părut prea cunoscută ca să nu ne fi intersectat niciodată. Curând am primit o explicație, nu știu dacă explicația corectă: fiindcă am mărșăluit atâta vreme doar bărbați alături de bărbați, este firesc să ni se pară toate femeile la fel. Dovadă că exact aceleași întrebări au fost puse de aproape fiecare nou revenit din Convoi. Dar mie tot mi se pare că am mai întâlnit femeia care m-a condus în ambulanță.

Unde m-a dus ambulanța? Păi, unde te duce o ambulanță? Desigur la un spital. Într-o sală mare se aflau mai multe șiruri de scaune, câteva ocupate, deși era noapte. (Nu știam ce oră era fiindcă în Convoi nu aveam ceasuri. Ce rost are un ceas într-un timp fără timp?) M-am bucurat că nu mai sunt singur și am dat să mă așez lângă un bărbat cu care speram să pot comunica, să pot să mă integrez în noua lume în care am intrat. Din nou un gând de viitor ce nu s-a potrivit. Am fost condus imediat într-un cabinet, unde mi s-a verificat tensiunea, în alt cabinet mi s-a luat sânge pentru analize, în al treilea mi s-a făcut o electrocardiogramă. Am fost condus într-o încăpere cu un singur pat, iar pe pat mă aștepta o pijama. Care s-a dovedit că nu prea mi se potrivea. Astfel echipat, am fost dus pe un scaun cu rotile la duș. În afară de felcerul (?) care m-a luat în primire, n-am întâlnit pe nimeni pe coridoare și nici în sala cu dușuri. N-am înțeles rostul scaunului cu rotile, dar felcerul (?) mi-a spus scurt că „asta este protocol!” Din răspunsul lapidar, am sesizat un puternic accent străin. Altceva nu a mai catadicsit să spună, oricât l-am provocat.

Și în timp ce făceam duș, individul nu m-a slăbit din ochi. Apoi iar în pijamaua aceea imposibilă, în scaunul cu rotile, în încăperea cu un singur pat. M-am culcat și felcerul (?) a ieșit stingând lumina după el. Nu am auzit să fi încuiat ușa. O lampă cu lumină albastră mă lăsa să mă orientez. M-am sculat și am mers la toaleta de lângă camera mea. M-am întors și am încercat ușa pe unde a plecat însoțitorul meu. Într-adevăr, ușa nu era încuiată. M-am culcat și am mai scanat odaia: pereții albaștri acoperiți cu faianță albastră, pe jos gresie tot albastră, o noptieră de asemenea albastră. Pe noptieră, o sticlă cu apă, un pahar și o farfurie cu două mere. Măcar acelea nu era albastre. Un miros puternic de clor. În sfârșit, am adormit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.