În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Pentru perpetuarea speciei ajunge să ai ce mânca, să-ți asiguri un climat potrivit traiului, să-ți aperi securitatea ta și a grupului tău. Dar pentru păstrarea și dezvoltarea specificului uman, Homo sapiens a început să-și pună întrebări și, cea mai dificilă, a fost și este ce se întâmplă cu el după ce i se termină timpul de pe acest pământ. Așa că, din cele mai vechi vremuri cunoscute, omul a cheltuit timp și muncă mult mai mult pentru a-și asigura un viitor de după moarte, decât s-a îngrijit de prezentul său. Mormintele fastuoase, ziguratele, piramidele, mausoleele au fost o preocupare constantă și, orice ghid într-o țară străină, la ele te va duce. Sau la ce a mai rămas din ele. Și, desigur, la lăcașele de cult, tot o încercare de a stabili o legătură cât mai convenabilă cu Cerul. În restul timpului, omul a creat artă – fără de care se poate supraviețui fără probleme, a perfecționat facilitățile de transport – fără de care, de asemenea, se poate supraviețui fără probleme, a perfecționat cunoașterea în general – deși lumea a trăit și fără revoluția științifică. Iar cei mulți, cei ce nu sunt direct implicați nici în artă și nici în știință, devin consumatorii realizării primilor. Dar nu numai atât, fiecare individ, oricât de modest, oricât de primitiv, se bucură cu tabieturile sale. În timp ce lucrează pentru a se întreține pe el și pe ai lui, abia așteaptă să ajungă la acele mici plăceri. Acele mici plăceri fără de care mulțimea nu ar avea nici tăria, dar, mai ales, nici ardoarea, înflăcărarea, entuziasmul să continue. Și în acele mici plăceri, nu sunt cuprinse lucrurile obligatorii pentru asigurarea vieții, ci „lucrurile inutile”. Un grav bolnav, precum și un condamnat la moarte, vor regreta în primul rând faptul că vor trebui să se despartă de acele obișnuințe dragi, pe lângă ființele iubite. Pauză. Sigur, se poate trăi și fără Simfonia a IX-a, și fără Monalisa, și fără Hamlet, dar ar fi o viață foarte săracă.
Am terminat de vorbit și îi privesc cum stăteau în picioare, gata să plece iarăși. Este evident că nu par deloc cuceriți de discursul meu.
– Ți-am spus că pe noi nu ne interesează „teoriile”! Am auzit destule! Pe noi ne interesează de ce naiba ați ales tu – și ceilalți – o viață cu probleme, când ați fi putut continua să aveți tot ce v-ați dorit în Convoi. Simfonia a IX-a? Era destul s-o ceri și o primeai în cască. Și picturile și piesele de teatru le puteai vedea pe televizorul de pe spatele celui din fața ta, doar să te gândești la ele! Cu vorbele tale, nu ne-ai lămurit mai mult decât ceilalți…
– Eu am ieșit din coloană pentru că nu-mi imaginez restul vieții fără micile plăceri inutile supreviețuirii fizice.
– Ți s-au oferit și acelea!
Fără să mă mai privească, jandarmii postconvoi au părăsit sala micului dejun.
Eu am mai rămas o vreme. Am mai cerut o cafea și am mai pus în gură câte ceva din farfurie. Pur și simplu, îmi este greu să las de-ale gurii, când știu că mai târziu… Tot pierzând vremea, văd pe o măsuță de lângă perete câteva plase. Mă duc și iau una, bag în ea ce mi-a mai rămas în farfurie și vreau să mai iau și de pe tăvile de pe bufetul suedez. Un chelner să uită lung la mine, mi-e penibil, dar tot mai bag în plasă cât încape în ea. (Plasa nu e mare, e clar că au anticipat că și alții vor încerca să ia cu ei cât mai multe provozii pentru mai târziu. Da, și un alt bărbat îmbrăcat în hainele din Convoi îndeasă într-o plasă bunătăți. Ba, mai își bagă ce se poate băga prin buzunare! Mi se face lehamite, îmi vine să las plasa mea pe masă. O iau, totuși.) Mă îndrept spre ieșire, chelnerul se uită după mine, dar nu spune nimic.
În hol, îi văd și pe cei doi bărbați de la recepție uitându-se după mine până ce intru în lift. Aș vrea să ascund cumva plasa, dar nu am cum. Privirea lor parcă spune: „Și ăsta e terminat!”
În Camera 827, fereastra este deschisă. Mă uit și văd iarăși blocul de vizavi paralel cu clădirea noastră, precum și jos, strada destul de îngustă.
Iau în mână un obiect de lângă televizor, dar nu mă dumiresc pentru ce poate fi folosit. Nici un al doilea obiect nu mă lămurește mai mult. Fac o încercare de a aprinde televizorul, mă concentrez asupra lui și, într-adevăr, apare un post cu muzică: simfonia a IX-a de Beethoven. Iau telecomanda, vreau să schimb canalul, dar telecomanda nu mă ascultă.
Mă așez în fotoliu și încerc să-mi adun gândurile ca să-mi fac un plan pentru ziua care a început atât de devreme. Îmi aduc aminte că am stabilit că oricât de grijuliu ți-ai pregăti următoarea mutare, rar se întâmplă să nu intervină ceva care să schimbe tot ce ți-ai propus. De data asta, televizorul mă deranjează. Între timp, se transmite o emisiune de artă chiar despre Leonardo da Vinci. Pe urmă, o să îmi ofere un spectacol cu Hamlet, îmi spun, dar nu reușesc să sting aparatul. Telecomanda nu funcționează în mâna mea. Mai stau câteva minute în fotoliu, ochii mi se fixează involuntar pe micul ecran.
Mă scol, scot din sacoșa primită la ieșirea din carantină tot de ce n-aș avea nevoie pe stradă și mă îndrept spre ieșire. Când deschid ușa, televizorul se stinge de la sine. Nu știu unde să merg, voi decide la fața locului. Pe coridor, așteptând ascensorul, mă scotocesc după legitimație și după taloanele pentru hotel. Nu mă pot hotărî dacă să mai arvunesc pentru încă o noapte camera – cine știe ce mi se va arăta și voi părăsi poate localitatea. Pe care îmi dau seama că încă nu știu cum o cheamă. Nu, încă nu voi da la recepție următorul talon. Voi putea face acest lucru și mai târziu. Bag portofelul înapoi în sacoșă, mă răzgândesc, îl scot și-l pun în bucunarul de la piept tocmai când se deschide ușa liftului. Doi indivizi îmi fac semn să intru. Ezit, bănuind că va trebui să trec iarăși un test. Ușa se închide și liftul coboară fără mine. Dar sosește al doilea lift. În el se află însoțitorul care m-a adus la acest hotel.
– Vino, îmi spune. Intru. N-aș fi crezut, recunoaște el, dar ai stârnit interes la Nivel Înalt.
– Ce interes?
– Aiureala…, chestia ta cu „lucrurile inutile pentru supraviețuirea fizică”!
– Nu e „chestia” mea!
La parter, recepționerul mă întreabă dacă mai rămân o noapte. Dau să scot iarăși taloanele de cazare, dar jandarmul postconvoi face un semn și ieșim în stradă, unde ne așteaptă o mașină. O mașină cu girofar. Urcăm și pornim pe un traseu care ba mi se pare vag cunoscut, ba mi se pare că-l parcurg pentru întâia oară. Așa că mă concentrez pe ceea ce văd prin fereastra automobilului.
– O să vezi! îmi spune însoțitorul.
– N-am întrebat nimic!
– Dar în gând tot ai vrut să afli unde mergem!
Nu-i răspund, însă mă bucur că nu mi-a nimerit gândul. E bine că mai greșesc și ei! Continui să mă uit la clădirile pe lângă care gonim. Unele mi se par că le-aș mai fi văzut, altele nu. Brusc, văd o firmă puternic luminată: „Barul La Konrad”.
– Aș vrea să cobor aici.
– Ăsta nu este singurul „La Konrad”! Acum mergem unde trebuie să te conduc și o să ai tot timpul să vizitezi un „La Konrad” acesta ori alt „La Konrad”!
Eu rămân totuși cu privirea în spate până ce reclama luminoasă dispare după ce cotim după un colț. Sunt curios dacă într-adevăr o să mai dăm de un „La Konrad” sau, poate, chiar și de un „La Conrad”. Orașul pare mare și am impresia că ne deplasăm deja de vreo jumătate de oră. Mi-e jenă să mă uit la ceasul de pe mâna mea. Mașina oficială gonește nestingherită, având prioritate în trafic. Când intrăm într-un cartier rezidențial, și șoferul nostru mai încetinește, în trafic nu mai văd decât automobile oficiale.
Oprim în fața unei clădiri mari. Însoțitorul meu mă conduce pe niște scări de granit roșu la o ușă înaltă. Mă opresc și o admir.
– Niciodată n-am înțeles această manie a grandorii. De ce este nevoie de o intrare atât de înaltă? Intră cumva uriași pe aici? Stau cu capul pe spate: Cam câți metri să aibă?
Nu primesc niciun răspuns. Însoțitorul meu se oprește și se salută cu cineva venit în întâmpinarea noastră. Poartă tot haine din Convoi.
– Poftește! Omul îmi face un semn de bun venit, dar nu-mi întinde mâna și nici nu se prezintă. Între timp, cel ce m-a condus până aici a dispărut la fel de discret precum și-a făcut întotdeauna apariția.
Intrăm într-un hol maiestuos. La baza scărilor monumentale se află o masă unde stă un portar care nu face niciun gest pentru a ne legitima. Pe prima treaptă, în stânga și în dreapta se află câte o santinelă înarmată. La fel și la primul etaj. Acolo părăsim scara monumentală și o luăm pe un coridor până ce ajungem la un ascensor. Așteptăm până intră în cabină doisprezece oameni și abia atunci liftul pornește. Singur.
La etajul unde ne oprim, coridorul nu mai este atât de luxos, așa că mă gândesc că nu știu ce „Interes Înalt” au stârnit vorbele mele din sala micului dejun, când se pare că nu ne îndreptăm spre forurile cele mai înalte. Ar fi și greu ca într-un timp atât de scurt să se fi raportat și analizat spusele mele.
Din loc în loc, coridorul este flancat de militari înarmați. Când intrăm pe o ușă, dăm de un alt coridor. Acolo nu mai sunt santinele.
– De ce? îmi ghicește noul meu însoțitor gândul. Pentru că aici, dacă nu ești de-al casei sau dacă nu ai o hartă, n-ai cum să găsești ieșirea. Așa că aici nu este nevoie de paznici, aici topografia locului este cel mai bun paznic.
Se oprește în fața unei uși, o deschide, mă lasă să intru, dispare.
Acest domn scriitor a publicat până acum circa 100 (o sută) de cărți de literatură și probabil va mai scrie vreo două sute până la sfârșit de carieră. Ca să le citești pe toate câte le-a publicat până acum îți trebuie vreo trei sau patru ani. Valoarea totală a acestor cărți este egală cu greutatea lor în kilograme de maculatură pe piața achizițiilor de maculatură.
Problema este însă alta. Un autor care publică o carte literară se numește debutant. Cel care publică vreo trei, patru cărți se numește scriitor. Ce care publică de la 20 de cărți în sus se numește grapfoman. În afară de faptul că reprezintă și un pericol. Când mergeam să studiez la Biblioteca Academiei pentru teza de doctorat, am intrat în arhive și s-a prăbușit peste mine un dulap uriaș plin cu romanele unuia, Ion Aramă, scriitor militar. Era să mă omoaare. Atunci m-am întrebat: când dreaku scrisese ăsta atâtea cărți? Altceva nu mai făcuse nimic în viața asta?