Copiii supradotați, aurul cenușiu al țării

Conform unor statistici oficiale, în România există circa două sute de mii de copii supradotați cu vârsta de sub 15 ani. Reprezentând circa șase la sută din copiii școlarizați, aceștia sunt ceea ce am putea numi, fără să greșim, „aurul cenușiu“ al țării noastre. Din păcate, statul nu este capabil să se ocupe nici măcar de această avuție națională: doar circa trei la sută din copiii geniali ai României au parte de o educaţie corespunzătoare, capabilă să le pună în valoare excepționalul potenţial intelectual.

Probabil că puțini sunt părinții care să nu fie convinși că au copii cu totul și cu totul excepționali, deștepți și frumoși cum nu mai sunt alții pe lume. Din păcate, atunci când prichindelul lor chiar are niște capacități excepționale și este, cu adevărat, un mic geniu, majoritatea părinților habar nu au cum să procedeze pentru a-i pune în valoare calitățile native. Iar învățământul românesc, ajuns pe mâna unor politicieni de carieră, nu este nici el mai priceput.

„Punctajul“ inteligenței

Atunci când vine vorba despre copiii „supradotați“, primele care ne vin în minte sunt performanțele intelectuale. În acest veac raționalist, în care totul se cercetează și se cântărește, chiar și inteligența se poate măsura. Iar asta se realizează prin intermediul unor teste speciale care stabilesc IQ (coeficientul de inteligență).

Potrivit specialiștilor, noi, oamenii obișnuiți, suntem „beneficiarii“ unui IQ care se învârte în jurul valorii de 100. Un IQ de la 120 în sus definește o „inteligență superioară“. Un punctaj de peste 145 este granița dincolo de care se poate vorbi despre supradotare intelectuală, iar un „scor“ de peste 185 este „rezervat“ geniilor. Dar tot specialiștii avertizează că un IQ superior nu asigură obligatoriu și succesul în viață. De fapt, aceste „genii potențiale“ sunt cea mai bună ilustrare a proverbului „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă!“. Iar asta, pentru că, fără o pregătire specială care să le pună calitățile în valoare, circa 92 la sută din „superdotați“ ajung niște ratați care nu lasă mai nimic în urma lor.

Portretul unui supradotat

Deseori auzim părinți care-și laudă odraslele, peste măsură de entuziaști: „Vai, am un copil atât de cuminte… unde-l pui, acolo stă!“. Bieții de ei, habar nu au că mult lăudata cumințenie a unui copil este cea care ar trebui să-i pună pe gânduri. În mod  neașteptat, copiii care au șanse mari de a fi „supradotați“ sunt exact cei care ies din tiparele specifice unor „copii cuminți“. Pe de altă parte, „supradotații“ devin rareori „premianții clasei“. Ei sunt cei despre care profesorii spun că ar fi „brânză bună în burduf de câine“. Iar asta vrea să însemne că dascălul respectiv este conștient că acel copil are niște calități intelectuale deosebite, dar nu se încadrează în ceea ce el crede că ar fi tipul de elev silitor.

În urma unor cercetări extrem de complexe, psihologii au creionat ceea ce am putea numi „portretul-robot“ al „supradotatului“. Ei au stabilit că un astfel de copil „manifestă o dezvoltare precoce a abilităților verbale și a celor din sfera academică: abilități de citit, scris sau matematice excepționale, dezvoltate încă de la vârsta preșcolară“. Concret, asta înseamnă că acel copil are, încă de la vârste fragede, un vocabular bogat și se poate exprima în fraze lungi și corecte din punct de vedere gramatical. Deosebit de curios din fire, el reține ușor o mare cantitate de informații din orice domeniu care îl interesează. Pe la 10-12 ani, un „supradotat“ înțelege foarte ușor anumite noțiuni abstracte, inclusiv unele care țin de etică, moralitate, ba chiar și de religie. În plus, el se interesează de lucruri care, de obicei, depășesc nivelul de înțelegere al celorlalți copii de aceeași vârstă. Iar uneori chiar și al adulților. Mic fiind, „supradotatul“ este prichindelul care-și exasperează părinții cu veșnica întrebare „de ce?“. Iar când nu este mulțumit de răspunsuri nu se sfiește să-i contrazică pe adulți, ceea ce deseori îi aduce câte o scatoalcă. Iar un asemenea „răspuns“ violent este primul pas către respingerea autorității „celor mari“. Deosebit de creativ, „supradotatul“ găsește soluții originale, pe care alți copii de vârsta lui nu le văd. Sesizează rapid contradicțiile de natură logică și poate face față unor discuții cu adulții pe anumite teme de interes general. În cele mai multe cazuri, mintea lor poate jongla, simultan, cu o cantitate foarte mare de informații, ceea ce le permite să ajungă mult mai rapid la un rezultat corect și de multe ori să găsească soluții originale, ieșite din tiparele obișnuite. Un asemenea copil are diverse hobby-uri exotice, motiv pentru care preferă să-și petreacă timpul singur, studiind anumite subiecte de mare interes pentru el. Iar peste toate astea, el mai are, de obicei, și un fin simț al umorului, care-i permite să înțeleagă glume, ironii și nuanțe de limbaj care depășesc nivelul vârstei lui. Acestea sunt doar câteva dintre capacitățile copiilor „supradotați“. Din păcate, ajunși în școlile noastre, acești copii redutabili, dintre care unii citesc și acumulează diverse cunoștințe încă de la 3-4 ani, ajung să fie coordonați de învățători și profesori submediocri, din care unii abia dacă au absolvit, cu chiu, cu vai, un liceu ori vreo amărâtă de facultate „privată“.

Vulnerabili

Imaginea clasică a copilului supradotat este cea a „tocilarului“: ochelarist, cu capul mare și trup sfrijit, un soi de minisavant nesuferit care primește doar note maxime, dar nu este capabil să se descurce în viața de dincolo de băncile școlii. Totuși, în ciuda acestui portret caricatural, există părerea că un copil supradotat se descurcă mai bine decât copiii obișnuiți, atât la școală, cât și în viață. Din păcate, nu este nici pe departe așa. În realitate, datorită modului special în care gândesc și se comportă, o bună parte dintre „supradotați“ sunt, de fapt, dezavantajați. Despre ei se spune că au inteligența unui adult „altoită“ pe trupul unui copil. Beneficiar al unui bagaj de cunoștințe mult superior celui primit la școală, un copil supradotat pur și simplu se plictisește acolo. Doritori să primească informații cât mai noi și mai complexe, aceşti copii pun foarte multe întrebări la care, în caz că profesorul nu este capabil să răspundă (și de obicei nu este), își dau ei singuri răspunsurile, făcându-l astfel de râs pe cel care ar trebui să le fie mentor. Urmarea vine de la sine: dascălul se enervează, țipă la ei și îi acuză că ar fi obraznici. Motiv pentru care, într-un fel sau altul, îi pedepsește tot mai des. Cu timpul un astfel de „belfer“ obtuz îi anihilează personalitatea și îl reduce la tăcere pe un copil supradotat. Din păcate, foarte mulți dintre copiii precoce nu rezistă acestui regim de viață frustrant. Iar asta duce la procentajul extrem mic al celor care reușesc să-și fructifice imensul potențial. În schimb, cei care ratează suportă foarte greu eșecul împlinirii personale și mulți dintre ei ajung să se simtă străini în această lume: loviți de anxietate și depresie, foarte mulți abandonează școala care nu le oferă nimic interesant. Cu timpul, devin asociali, iar în cazuri extreme pot  ajunge chiar și la suicid.

Copii „cu nevoi speciale“

În ciuda faptului că sună ușor peiorativ, supradotații pot fi considerați niște „copii cu nevoi speciale“. Iar asta, dintr-un motiv foarte simplu: ei au nevoie de un sistem special de învățământ, cu materii și programe de studiu adecvate tipului lor special de inteligență. Spre exemplu, foarte mulți dintre acești prichindei geniali știu să citească și să efectueze calcule relativ complicate încă de pe la 3-4 anișori. Cam cât de mult i-ar putea interesa „cerculețele și bastonașele“ despre care sunt obligați să învețe la 6 ani, atunci când merg la școală? Bineînțeles că absolut deloc! Motiv pentru care ei chiar că au „nevoi speciale“: au nevoie de părinți care să fie capabili să priceapă că odraslele lor pot fi mai deștepte decât ei înșiși. Ei mai au nevoie și de profesori specializați, bine pregătiți, care să știe să lucreze cu ei și să le dezvolte capacitățile intelectuale native. Dar, din păcate, asemenea părinți și asemenea dascăli nu se găsesc chiar pe toate drumurile.

O lege pentru… nimic!

În învățământul românesc de stat, programa școlară este unică, iar educația se face aproape ca în fabrică, fără a ține cont de nevoile educative specifice fiecărui elev în parte. Iar asta nu are cum să nu afecteze evoluția supradotaților. Puși să învețe lucruri pe care le știu deja, ei se plictisesc la orele de curs. În plus, sunt pedepsiți pentru energia debordantă pe care o pun în mișcare la școală, dar și pentru veșnica lor curiozitate, care îi aduce în conflict cu profesorii care nu le înțeleg dorința de a se manifesta liber, necenzurat și lipsiţi de convenții și prejudecăți. Dacă școala nu poate face mare lucru pentru copiii supradotați, politicienii le-au oferit totuși o lege care să se ocupe de ei. Este vorba despre Legea 17/9.01.2007, privind educația tinerilor supradotați, capabili de performanță înaltă. O lege care promite de toate: înființarea și organizarea unui „Centru Naţional de Instruire Diferenţiată“, precum și „organizarea instituţională a programelor de educaţie diferenţiată pentru tinerii supradotaţi, capabili de performanţă înaltă“. Dar mai promite și o „educaţie diferenţiată, ca ansamblu de programe educaţionale formale, nonformale şi informale, adecvate dezvoltării segmentului de populaţie reprezentat de tinerii supradotaţi, capabili de performanţă înaltă, caracterizat prin nevoi particulare“. De asemenea, „educarea tinerilor supradotaţi, capabili de performanţă înaltă, în centre specializate, publice sau private, prin intermediul claselor specializate, al şcolilor de weekend, al taberelor de instruire, al şcolilor de vară şi al programelor de învăţământ la distanţă sau prin alte forme“. Plus multe alte lucruri minunate; aproape că îți vine să te întrebi de ce n-o fi România populată doar cu academicieni și cu savanți supersofisticați. Totuşi, un singur lucru nu-l spune legea cu pricina: cu ce bani se vor face toate astea? Motiv pentru care toate aceste promisiuni rămân doar pe hârtie, iar de o mică parte a copiilor supradotați se ocupă doar câteva organizații private.

Prof. Florin Colceag – antrenorul de genii

În ciuda faptului că statul român nu face mare lucru pentru „supradotați“, tinerii noștri câștigă „pe bandă rulantă“ olimpiade internaționale pe diverse domenii legate mai ales de științele exacte. Dar nu numai atât: tineri specialiști români lucrează în cercetare în unele dintre cele mai cunoscute universități și centre științifice din lume. Iar asta, pentru că în spatele acestor performanțe stau profesori excepționali care își iau în serios menirea de dascăli și maeștri ai tinerelor generații. Unul dintre aceștia este prof. dr. Florin Colceag, cel care și-a dedicat viața profesională descoperirii și promovării unor tineri supradotați, pe care-i crește asemenea unui veritabil mentor spiritual. Matematician și doctor în economie, el este autorul unor teorii de o complexitate excepțională în domeniul modelării matematice. Alături de foarte mulți laureați Nobel, este membru al Clubului de la Roma și preşedinte al Institutului Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted
Education.

De peste 20 de ani, prof. Colceag se ocupă de pregătirea unor copii supradotați. Iar munca sa a dat roade: „ucenicii“ săi au câștigat peste 70 de premii la cele mai prestigioase competiții științifice internaționale. Supranumit și „antrenorul de genii“, prof. dr. Florin Colceag este, astfel, cea mai autorizată voce atunci când vine vorba despre starea educației din zilele noastre. Într-un interviu acordat presei, el a pus degetul exact pe rană: „Nu acordăm posibilitatea copiilor cu capacităţi înalte de a se înscrie mai devreme, conform cu vârsta lor psihologică. Nu intră acest lucru în şablonul autorităţii, deşi este trecut în Legea educaţiei, iar aceşti copii sunt strânşi cu uşa, ca să nu devină prea deştepţi, ci, din contră, pe cât se poate, să se aplatizeze. Rezolvarea situaţiei este multiplă. Trebuie programe educaţionale speciale în două direcţii: în primul rând, instruirea copiilor care au abilităţi înalte, a doua, ridicarea nivelului copiilor care doresc să-şi mărească abilităţile. Dumnezeu îşi pune sămânţa lui unde crede El de cuviinţă. (…) Dar, în patternul nostru naţional, preferăm să avem la suprafaţă prostul satului, nu înţeleptul satului. Ne dăm deştepţi pentru a nu fi consideraţi prostul satului, dar, de fapt, modelul acestuia din urmă este singurul pe care îl edificăm“. Și cu siguranță că prof. dr. Florin Colceag știe despre ce vorbește!

Geniul care a murit șomer

Deținător al unui IQ de 300, William James Sidis este considerat unul dintre cei mai inteligenți oameni din timpurile noastre. S-a născut în anul 1898, în familia unor intelectuali americani. Despre el se știe că, la 18 luni, citea ziarul, până la 7 ani învăţase opt limbi străine, iar la 16 a absolvit Universitatea Harvard. Mai târziu, a învățat nu mai puţin de 40 de limbi străine. De asemenea, a fost și un matematician talentat, căruia toată lumea îi prezicea un viitor strălucit. Nu a fost nici pe departe așa: între 1915 şi 1919, Sidis fost profesor la o universitate din Texas. La un moment dat, a renunţat la cariera academică și s-a implicat în politică. În 1919 a participat la o manifestație socialistă care a avut loc în Boston și care s-a încheiat cu acte de violenţă. A fost judecat și condamnat la 18 luni de închisoare. Pe timpul procesului, Sidis s-a declarat a fi socialist şi oponent al Primului Război Mondial. După 1921 s-a angajat la o firmă de mașini de calcul, pe o funcție mult inferioară capacităților lui intelectuale. Motiv pentru care nici nu a stat prea multă vreme acolo. Pe parcursul scurtei lui vieți (a trăit doar 46 de ani) genialul Sidis a scris o mulțime de lucrări de specialitate din diverse domenii, de la matematică și cosmologie la artă și arheologie, până la istoria amerindienilor. Incapabil să stea într-un loc de muncă anume, el a fost șomer în cea mai mare parte a vieții. Tot șomer era și în 1944, când a murit în urma unei hemoragii cerebrale.

Repetenți, dar geniali

Istoria demonstrează că succesul școlar nu este o garanție a succesului în viață. Ba, din contră: rare sunt cazurile de foști premianți care s-au remarcat prin ceva cu totul deosebit după terminarea școlii. În schimb, deși sună nepedagogic, adevărul este că, pe vremea în care erau elevi, unele dintre cele mai sclipitoare minți ale lumii s-au numărat printre „loazele“ școlilor pe care le-au frecventat la timpul cuvenit.

Albert Einstein. Nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la 7 ani. Părinţii lui îl considerau debil mintal, iar unul dintre profesori l-a descris ca fiind „lent la minte, pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti“. A fost exmatriculat din şcoală şi i-a fost refuzată admiterea la Școala Politehnică din Zurich. Dar asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai străluciți savanți ai omenirii. Marele savant avea un IQ cuprins între 205 și 225.

Thomas Alva Edison. Unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii. În timpul școlii, profesorii îl considerau „prea prost pentru a învăța ceva“. A fost concediat de la primele două locuri de muncă pentru că era „neproductiv“. Iar asta, în condițiile în care avea un IQ de peste 200.

Winston Churchill. Beneficiar al unui IQ cuprins între 180 și 200. A rămas repetent în clasa a şasea și a pierdut toate competițiile electorale pentru funcții publice până la vârsta de 62 de ani, când a devenit prim-ministru.

Louis Pasteur. A fost un elev submediocru, iar la lucrarea de licenţă s-a clasat pe locul al cincisprezecelea din 22 de studenți la chimie.

Napoleon Bonaparte. Elev mediocru, cu note mici la toate materiile, în afară de matematică.

Ludwig van Beethoven. Copil fiind, mânuia penibil vioara, iar profesorul lui era convins că „nu există nicio speranţă să devină compozitor“.

Auguste Rodin. Era considerat cel mai slab elev din școală, iar tatăl său s-a exprimat tranșant: „Am un idiot drept fiu“. A fost respins de trei ori la admitere la Ecole des Beaux-Arts.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.