Criza de reglementare a domeniului securităţii naţionale şi a activităţii serviciilor de informaţii

Legiferarea domeniului securităţii naţionale şi a activităţii serviciilor de informaţii pentru securitate constituie o problemă fundamentală a existenţei comunităţilor umane-actori statali care, în pofida accentuării interdependenţelor create de globalizare, vor continua să se identifice pe scena planetară prin elementele definitorii ale identităţilor afirmate pe un anumit teritoriu, în interiorul căruia şi-au creat, îşi dezvoltă şi apără patrimoniul propriu al bunăstării materiale şi propăşirii spirituale.

Conceptul securităţii naţionale este determinat de principiile constituţiei fiecărei naţiuni şi se exprimă sintetic prin jurământul de credinţă al capului statului. Preşedintele României, potrivit art. 90 alin. (2) din Constituţie, jură să-şi propăşească spiritual şi material poporul, să-i respecte voinţa exprimată prin Constituţie şi să apere democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi atributele existenţiale ale statului: suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială ale României.

Toate problemele de drept, controversele doctrinare ori pătimaşele dispute politice implicate în legiferarea domeniului la care ne referim, şi care au indus blocajul reformei instituţional-juridice a sistemului securităţii naţionale a României, îşi au originea, din păcate, în mizele controlului informaţiei secrete furnizate de serviciile pentru securitate şi, mai puţin în necesitatea găsirii soluţiilor juridice adecvate.

Dintr-un asemenea motiv, graba cea mare a fost crearea unei comunităţi a serviciilor secrete, partajarea organizării, coordonării, finanţării şi controlului activităţii acestora, între mai multe segmente ale puterii politice, înainte de a se descifra sensurile şi semnificaţiile mult mai profunde ale textelor constituţionale, care dau dimensiunile şi conţinutul securităţii naţionale. De altfel, în momentul promulgării legilor siguranţei naţionale şi a organizării şi funcţionării Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, România nici nu avea Constituţie.

Departe de noi intenţia de a nega trebuinţa funcţiilor informative şi/sau de securitate a celor şapte servicii ori structuri departamentale, dar unora li s-a alocat de până la opt ori mai mult personal, iar serviciile de suport logistic şi funcţional-administrativ s-au multiplicat şi ele, aceasta însemnând o creştere greu suportabilă a cheltuielilor indirecte, „neproductive”, cu securitatea naţională.

În mod paradoxal, deşi România a fost printre cele dintâi state care după 1990 au început legiferarea domeniului securităţii, ulterior a rămas, vetust şi retrograd, în urma celorlalte. După mai multe încercări eşuate de continuare şi modernizare a legiferării, în prezent este exprimată intenţia depăşirii, până la sfârşitul anului 2010, a crizei de reglementare juridică a sistemului de securitate.

La un moment dat, erau depuse nu mai puţin de vreo şapte propuneri de iniţiative legislative pentru legea-cadru a securităţii, iar partidul aflat la guvernare se autoconcură cu trei proiecte, unul al guvernului şi alte două ale facţiunilor din grupul parlamentar, constituite una de partea comisiilor pentru controlul serviciilor, iar alta de partea comisiilor pentru apărare. Exprimau toate aceste tentative concurente o necesitate congruentă a interesului public, sau, dimpotrivă, dizarmonia intereselor politice de grup în raport cu valorile perene ale securităţii naţionale? Faptul că România avea şi are şapte structuri informative şi/sau de securitate poate sau nu avea legătură cu cele şapte proiecte legislative? Întrebarile sunt un simplu exerciţiu de retorică! Oricine, chiar şi neavizat, poate intui răspunsul.

Legile adoptate în anii 1990-1992 au avut parte de un lung şi anevoios proces al dezbaterilor parlamentare, la capătul căruia proiectele erau vlăguite de vigoarea şi consistenţa normativă iniţiale. Mai mult, au indus pe alocuri lipsa de previzibilitate a legii, antinomia legislativă, abordări ale ameninţărilor, care sunt intenţii ori manifestări de potenţializare ale unor capacităţi ostile, în aproape aceeaşi manieră proprie infracţiunilor contra securităţii statului.

Eroarea legislativă cea mai gravă, ai cărei autori pot fi uşor identificaţi, după stenogramele dezbaterilor parlamentare, în spoliatorii resurselor naturale ale României, a constat în confuzia voită a „infrastructurii economice” cu „structurile economice” şi excluderea, în acest fel, a serviciilor de informaţii de la îndatorirea de a veghea la prezervarea şi apărarea patrimoniului economic naţional.

În concret, pentru a nu rămâne pe terenul afirmaţiilor cu tendinţă: în proiectul de lege a siguranţei naţionale se prevedea apărarea infrastructurilor economice vitale, a resurselor strategice şi mediului, iar textul final al legii stipulează şi în prezent „structurile necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale”. Ceea ce însemna forma instituţională de administrare şi gestionare, nicidecum avuţia naţională în toate formele ei, care a fost risipită în roza vânturilor şi ascunsă în conturile marilor infractori cu „gulere albe”, ai căror locotenenţi mai populeaza, încă, structurile puterii.

Trebuie spus, însă, că proiectele au avut parte de o monitorizarea externă, chiar din momentul în care erau doar o înşiruire de idei pentru un plan. Aşa de exemplu, o „banală” asociaţie a avocaţilor de peste ocean, întâmplător aflată în România, a dorit să-şi arunce o privire şi să ne ofere câteva recomandări. Ulterior, un consilier prezidenţial, şef al unui departament al Administraţiei Prezidenţiale, a venit pesonal la grupul tehnic de documentare a proiectului actualei şi de acum veteranei legi a siguranţei naţionale, pentru a ne observa că o anumită recomandare a fost omisă, sau alta soluţionată într-o altă manieră decât cea sugerată. „Nodul gordian” era reprezentat de atributele prin care se exprimă securitatea, caracterul naţional al statului şi chestiunea suveranităţii naţionale. Mai exact, caracteristica „naţională” a statului şi a suveranităţii, ceea ce ulterior Constituţia a şi consacrat. Chiar dacă discuţiile au fost aprinse, în cele din urmă consilierul a acceptat că în România nu se vor dovedi viabile soluţii legislative specifice unui alt sistem juridic, propriu unei ţări şi unui sistem politic cu o istorie recentă. Comparată cu cea europeană. De ce dăm acest exemplu? Pentru a sublinia că fondul legii, motivele pentru care a fost criticabilă atunci şi este şi astăzi nu-şi au originea şi nu ţin de interese străine în raport cu securitatea României, ci de meschinăria ieftin politicianistă internă, a unor grupuri dornice nu să distrugă moştenirea economică a regimului trecut, cum se spunea atunci, ci să-şi apropie avuţia unei naţiuni, pe care au dezmoştenit-o şi amanentându-i viitorul. S-a urmărit, în fond, transferul deciziilor de suveranitate naţională în competenţa unor membri ai guvernului şi şefi de agenţii.

Destructurarea aparatutui represiv al regimului politic abolit s-a făcut pe seama sfărâmării unităţii conceptului de securitate, chiar înainte de a-i fi stabilite determinările constituţionale, şi a multiplului de şapte a noilor structuri speciale, cu creşteri spectaculoase de personal şi resurse, în condiţii de eficacitate inperceptibilă, iar uneori dubios demonstrată.

Operatorilor noilor servicii de informaţii (interne şi externe) şi de securitate (a demnitarilor şi comunicaţiilor), precum ai celor trei structuri informative şi de contrainformaţii departamentale ale apărării, internelor şi justiţiei li s-a reconferit acelaşi statut de corp profesional ca şi militarilor, cu avantaje generale convenabile, în parte, dar şi dezavantaje majore, implicate de natura, caracterul şi condiţiile speciale ale activităţii defăşurate. Fronturile războaielor nevăzute ale serviciilor secrete sunt permanente, pe când cele ale războaielor militare sunt şi trebuie să rămână doar ipotetice.

Pentru războiul împotriva terorismului nu sunt necesare investiţii în strategi şi tacticieni militari sau în rachete, ci în profesionişti ai informaţiilor şi în operaţiunile informative de contrainsurgenţă!

Metodologia şi resursele informationale ale activităţii secrete de informaţii sunt greu de înţeles şi cu atât mai greu de acceptat în societăţile care proclamă, odată cu virtuţile libertăţii, aceleaşi drepturi universale pentru spioni, terorişti şi conspiratorii împotriva constituţiilor democratice. În acest paradox al democraţiei se află germenii insecurităţii care poate transforma democraţia în contrariul ei.

Înainte de a începe proiecţia legiferării securităţii, legislatorul trebuie să ştie că sursele de ameninţări şi insecuritate se află în însăţi esenţa orânduirilor democrate şi se exprimă prin contradicţiile inerente ale mecanismelor politice, a căror funcţionare poate deveni iminent dezechilibrată, transformându-se în criză de securitate. Trecând de la aserţiunea teoretică la concretizări, observăm că:

larga reprezentativitate, care ţine de esenţa democraţiei, poate genera o slabă guvernabilitate, în sensul că nu se pot constitui guverne stabile, cu susţinere parlamentară şi, astfel, lipsa capacităţii de guvernare ameninţă stabilitatea politică, putând deschide cale liberă autoritarismului, extremismului şi regimurilor politice nedemocratice;competiţia, ca virtute a liberalismului, este benefică în plan economic, dar în plan politic ea poate degenera în adversităţi generatoare de false ameninţări, prin reducţia adversarului politic la „inamicul public numărul unu”, împotriva căruia trebuie mobilizată naţiunea pentru salvgardarea democraţiei, a securităţii şi siguranţei individului. Bineînţeles, după ce câştigă voturile alegătorilor, şarlatanii politici se erijează în salvatorii naţiunii. Şansele democratice ale naţiunilor înşelate se reduc drastic, din moment ce manipulatorii opiniilor publice le alterează sistemul valorilor de referinţă;legimitatea guvernării, care este dată de suportul popular, se află în permanentă contradicţie cu eficacitatea economică a guvernării, deoarece dorinţa de menţinere a legitimităţii împinge adesea la politici economice bugetofage, la cheltuieli cu mult peste venituri, la împrumuturi împovărătoare şi sărăcie, care fac accceptate intervenţiile unor instituţii internaţionale în procesul deciziilor politice interne, cu efectele de rigoare asupra suveranităţii şi independenţei naţionale.

În absenţa şi a unor astfel de abordări ale conceptului de securitate, la care obligă Constituţia, prin consacrarea caracterului de stat social al României, ce poate fi explicat prin „libera iniţiativă cât se poate şi planificare cât este necesară”, orice demers de legiferare a domeniului securităţii naţionale s-ar plasa în afara determinărilor sale constituţionale.

O ţară lipsită de prosperitatea economică individuală a cetăţenilor şi bunăstarea generală a societăţii, rezultantă a celei dintâi, se află în insecuritate existenţială. Spectrul acestei ameninţări provoacă şi accentuează puternice dezechilibre social-politice, demografice şi o criză morală, inclusiv în planul valorilor de referinţă ale comunităţilor naţionale.

Consecinţă a societăţii globalizate economic şi informaţional, provocările la adresa securităţii comunităţilor naţionale au căpătat caracteristici transnaţionale. Ele nu cunosc graniţe, nu au naţionalitate şi nici nu selectează ţintele după criterii predictibile şi controlabile.

Omenirea ca „stat global” nu este nici pe departe pregătită, dar nici nu va fi posibil să-şi asume, în vreo perioadă previzibilă, un sistem planetar de securitate, care să funcţioneze în parametrii unui sistem de securitate a comunităţii naţionale. Apare, în acest fel, necesitatea reglementării securităţii proprii a unui stat, ca parte a unui concept al apărării la nivel planetar. Între cauzele unei astfel de abordări menţionăm: criza resurselor strategice (energie, apă, alimente, mediu) şi competiţia lipsită de principii ori scrupule pentru a le controla; crizele excesului şi deficitului de populaţie; migraţia necontrolabilă a forţei de muncă; ocultarea identităţii şi destinaţiilor masei monetare; erodarea statalităţii şi a guvernelor naţionale sub presiunile reţelelor economico-finaciare transnaţionale şi a dictaturii organizaţiilor nonguvernamentale.

Legiferarea domeniului securităţii trebuie să anticipeze, cel puţin, un orizont temporal strategic. Într-o asemenea perspectivă, legislatorul are nevoie de analize aprofundate despre cum va arăta lumea în viitor. Comunitatea Naţională de Informaţii poate sprijini documentarea legislativului, punându-i la dispoziţie estimări, atât cu privire la „certitudinile relative” şi impactul lor probabil, cât şi asupra „incertitudinilor determinante” şi eventualele lor consecinţe.

Nu trebuie să încapă îndoială, lumea viitoare va fi un sistem mondial multipolar, în care centrele de putere se vor reaşeza, urmând traiectul transferului fără precedent al bogăţiei şi puterii economice dinspre Occident către Orient.

Capitalismul tradiţional s-ar putea să fie detronat de capitalismul de stat. Aşa-zisul grup R.I.C. (Rusia, India şi China) nu urmează modelul liberal occidental al dezvoltării economice, ci o formulă etatistă, urmată şi de alte puteri emergente, cum sunt Coreea de Sud, Taiwanul şi Singapore.

Omenirea se află, de asemenea, în faţa provocării extraordinare reprezentate de tranziţia energetică fundamentală. Doar trei ţări îşi mai păstrează în prezent o producţie stabilă de petrol: China, India şi Mexic, iar rezervele de gaze energetice se află în zone de instabilitate. China, însă, va deveni cel mai mare importator energetic al lumii.

Tendinţele accentuate de prea largă difuzie a autorităţii şi puterii către „societatea civilă” vor agrava deficitul instituţional şi favoriza expansiunea blocurilor regionale şi a reţelelor non statale, ceea ce va afecta organizarea socială tradiţională.

Aşadar, problema este: „Ce fel de securitate şi în ce lume?”.

Dincolo de blocajul politic al legiferării domeniului securităţii naţionale, trebuie identificate problemele existenţiale ale naţiunii, iar pentru aceasta este necesar ca în privinţa conceptului de securitate să se creeze consens asupra triadei: „Cine suntem, ce vrem şi cum?”. În esenţă, răspunsul acestei triade îl găsim în Constituţie. Dar prevederile acesteia nu sunt operaţionalizate şi suficient garantate în legile şi prin comportamentele sociale, fie ele politice, economice, diplomatice, de securitate ori de altă natură.

Constituţional, România nu dispune, ea însăţi, de cea mai fericită bază conceptuală şi nici instituţională pentru a se putea adopta o legislaţie a securităţii adecvată realităţilor, în continuă şi accentuată dinamică, ale mediului internaţional. Nu este aici locul pentru a intra în toate amănuntele esenţiale, de care depinde soliditatea nu numai a construcţiei legislative, ci a sistemului securităţii naţionale. Nu putem, însă, să nu observăm anchiloza constituţională în conceptul securităţii bazat pe forţa militară, specific perioadei bipolarismului de putere. De aici avem, drept consecinţă, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, un organism cu o lege de organizare şi funcţionare cazonă, anterioară şi contravenientă formei revizuite a Constitiţiei din anul 2003. O altă lege, „a planificării apărării”, confundă conceptul integrator al securităţii naţionale cu obiectul activităţii Ministerului Apărării Naţionale, iar consecinţele le trecem sub tăcere, pentru a nu fi acuzaţi că pledăm părtinitor.

Tentativele de depăţire a crizei de reglementare în domeniul securităţii naţionale, deşi unele au fost solid documentate şi pertinent raportate la doctrina şi practica juridică internaţională, au fost deturnate de coteriile politice, unele mizerabile şi în profund dispreţ al interesului public. Au fost prea mulţi şi deloc pricepuţi acei înalţi demnitari de stat şi politici care – foarte interesaţi – doreau, cu orice preţ şi risc, să-şi asume paternitatea (ori maternitatea!) a câte unui proiect de lege din această categorie.

La un moment important, sub aspectul oportunităţilor conferite de o majoritate parlamentară, era pregătit un pachet legislativ aproape complet în ceea ce priveşte necesităţile de reglementarae a activităţii serviciilor de informaţii pentru securitate, elaborat sub o coordonarea unitară a aceluiaşi iniţiator: deputatul Ion Stan, preşedinte (2001-2004) al Comisiei comune permanente a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii. Iniţiativele legislative ale Domniei Sale priveau: (1) protecţia informaţiilor clasificate, (2) comunitatea de informaţii şi activitatea de realizare a securităţii naţionale, (3) regimul interceptărilor de securitate şi al altor operaţiuni supuse autorizării judecătoreşti, (4) statutul ofiţerilor de informaţii, (5) organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, (6) supravegherea şi controlul parlamentar asupra activităţii comunităţii de informaţii. Din cele şase proiecte, doar primul a fost adoptat şi promulgat, având şansa de a fi şi o precondiţie a invitării României să adere la NATO. Celelalte, deşi au parcurs diferite faze ale procesului legislativ, chiar adoptarea de către una dintre camerele legiutoare, au fost temporizate, blocate ori ucise politic, când iniţiatorul trecuse pe banca opoziţiei parlamentare. Este onest să spun, şi trebuie să se ştie, că iniţiatorul nu a fost susţinut nici de guvernul partidului din care făcea parte, guvern care l-a concurat cu proiecte paralele, centrate pe o altă zonă de interese. Cum să se poată legifera domeniul securităţii naţionale şi activitatea serviciilor de informaţii, dacă nici în interiorul aceluiaşi partid nu era posibil consensul asupra triadei: „Cine suntem ca popor? Ce vrem să fim în raport cu lumea? Cum să ne realizăm idealurile?”. Fiindcă acesta este esenţa securităţii naţionale şi nu altceva!

Într-o altă etapă, în iunie 2005, procesul legislativ a fost reluat cu cele mai lăudabile declaraţii de intenţii, sub egida unui larg comitet de iniţiativă al noii, dar fragilei majorităţi parlamentare. Comitetul avea ataşat şi un reprezentativ colectiv interdepartamental, din partea a 12 instituţii – guvern, ministere şi servicii.

De asemenea, se formase şi o mică ligă de susţinere din partea unor organizaţii neguvernamentale. Ca în cele mai frumoase vise ale domnului Claudiu Săftoiu! Domnia sa era coordonatorul şef. Locul ales: biroul preşedintelui Comisiei comune speciale a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru exercitatrea controlului parlamentar asupra Serviciului de Informaţii Externe. Ordinea priorităţilor fusese, însă, schimbată, pe prim-plan fiind pusă constituirea Comunităţii Naţionale de Informaţii. O scurgere de informaţii către presă – special provocată sau nu – (ziarul Gândul a fost beneficiarul exclusivităţii), pusă pe seama mediului politic parlamentar, a creat un foarte serios motiv de îngrijorare personal Excelenţei Sale, Domnului Preşedinte al României, Traian Băsescu, care, după admonestările de rigoare (memorabile prin vervă şi aciditate), a dispus scoaterea parlamentarilor din comitet şi mutarea grupului de experţi la Administraţia Prezidenţială, unde a fost condus, aleatoriu, de către doi consilieri prezidenţiali, secundaţi de trei consilieri de stat. Aproape concomitent a început, în paralel, trecerea în revistă şi evaluarea întregii legislaţii a domeniului securităţii, în vederea documentării şi elaborării noilor propuneri de iniţiativă legislativă. Pentru a se preveni diseminarea peocupărilor grupului de lucru şi a se evita presiunea presei într-o etapă de laborator, s-a dispus clasificarea proiectelor ca „secrete de serviciu”. Decizie, pe fond, corectă.

Asupra grupului de lucru s-a repercutat „efectul foarfecă” al presiunilor politice. Ideile trebuiau să aibă când „culoare democrată”, comandată expresis verbis de către un consilier de stat, când „culoare liberală”, subtil, dar ferm, sugerată de reprezentanţii guvenului din partidul prim-ministrului. Cum arătau acele culori?! Nici o parte nu era de acord cu ideile celeilalte şi nici una dintre părţi nu ceda, iar domnul Săftoiu număra şi renumăra membrii CSAT în raport de partidele reprezentate şi posibilele simpatii ale „neutrilor” Timofte şi Fulga pentru a anticipa la ce se putea aştepta.

Grupul experţilor s-a polarizat şi el. Reprezentanţii structurilor subordonate miniştrilor de o culoare sau alta creau impedimente, unele majore, cum ar fi pretenţia ca o structură departamentală – se înţelege care, fără a o numi – să devina, şi de jure, serviciu naţional de informaţii. Alte impedimente erau minore, din dorinţa de a fi „activi”. Ce se putea face în asemenea condiţii se subînţelege. Motiv pentru care au fost desemnaţi coordonatori de proiecte departamentali dintre experţi. Comisarii politici, de rang mai mic, presaţi de „dead line”, au acceptat să intre în aceste colective şi să fie de acord, dacă nu le rezistă argumentele.

Proiectele finalizate au avut, însă, parte de cenzura gândirii militare asupra conceptului de securitate şi a activităţii de informaţii pentru securitate naţională a generalilor Sergiu Medar şi Constatin Degeratu. Legea informaţiilor pentru securitatea naţională, materializare a Doctrinei Naţionale a Informaţiilor pentru Securitate, a fost rebotezată ca Lege a activităţii de informaţii, contrainformaţii şi securitate, restructurată şi adaptată titlului, „la ordin”, fără pic de convingere şi cu sentimenul amar al umilinţei şi prostituţiei profesionale. Consilierilor „civili” ne-am opus, iar cnd ei ripostau că „generalii execută, nu comentează ordinele”, le-am răspuns că ceea ce nu este logic ori este o prostie nu întruneşte cerinţele ordinului legal, iar ceea ce este ilegal nu este ordin. Ultima „comandă”, însă, cunoscându-ni-se poziţia, a fost transmisă directorilor serviciilor, special convocaţi de către cei doi consilieri.

Practic, din acel moment, am avut presimţirea că întreg demersul va eşua. Era peste puterile de imaginaţie că parlamentul va adopta şi vom vedea publicată în Monitorul Oficial o lege cu denumire de instrucţiune de serviciu.

Amputări, la prima vedere minore, au fost operate de cenzorii militari şi în proiectul de Statut al Ofiţerilor de Informaţii. Ce fel de amputări? Radierea unor cuvinte a căror lipsă din textul legii nu ar mai fi interzis imperativ „loialitatea divizată” sau „loialitatea multiplă” – dacă poate exista aşa ceva – a ofiţerilor de informaţii. De asemenea, au deranjat termenii imperativi ai obligaţiei de abţinere politică, definirea ofiţerului de informaţii ca „profesionist în serviciul naţiunii”. Comentariile sunt de prisos.

Ruperea coaliţiei guvernamentale a pecetluit definitiv şansele ca pachetul legislativ să fie adoptat. Mai trebuie spus că, exceptând proiectele privind activitatea serviciilor de informaţii, celelalte nu au fost finalizate, unele fiind „sifonate” presei, pentru a fi compromise prin facerea publică a aberaţiilor juridice conţinute.

Guvernul PNL-UDMR a reluat procesul legislativ. De sub gândirea, ondeiul şi coordonarea consilierilor de stat ai prim-ministrului pentru securitate – Stejărel Olaru şi Marius Oprea –, cunoscuţi pentru vehemenţa lor faţă de serviciile de informaţii, au ieşit nişte texte prolixe, agramate şi lipsite de pevizibilitatea specifică legilor, constituindu-se prin dispoziţiile lor interpretabile în adevărate ameninţări la adresa securităţii naţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Pe cale de consecinţă, nimeni nu le-a mai luat în seamă. Nici chiar autorii lor, conştienţi că au intrat într-un labirint din care nu mai ştiu cum să iasă.

La 29 iunie 2009 a fost adoptată, de către Parmamentul României, Hotărârea nr. 31 privind constituirea Comisiei comune speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea pachetului de legi privind Securitatea Naţională. Un demers necesar şi lăudabil, dacă avem în vedere că în componenţa comisiei sunt şi parlamentari a căror expertiză în materie este în afară de orice îndoială, ori a căror activitate în funcţii de înaltă autoritate publică ar putea constitui o garanţie a excluderii abordărilor legislative de circumstanţă.

Pentru început, dacă se va parcurge metodologia de tehnică legislativă, Comisia va trebui să stabilească concepţia legii şi să determine soluţiile viitoarelor reglementări.

Un astfel de demers laborios reclamă şi o sumă de principii aparte, dintre care le menţionăm pe cele ale:

a. Prevalenţei consensului naţional cu privire la premisele, interesele şi obiectivele securităţii, exprimat prin referendumul naţional asupra Constituţiei;

b. Consensului politic al partidelor reprezentate parlamentar asupra conceptului securităţii naţionale şi a resurselor de realizare şi apărare a securiăţii;

c. Realizării şi apărării securităţii naţionale ca parte de contribuţie la securitatea şi apărarea colectivă în cadrul Alianţei şi tratatelor de securitate la care România este parte;

d. Prosperităţii individuale şi al bunăstării generale ca fundament al securităţii naţionale;

e. Promovării încrederii în stat ca garant al securităţii cetăţeanului;

f. Stabilităţii pe termen lung a conceptelor şi instituţiilor securităţii naţionale într-un orizont strategic de 20-25 de ani;

g. Apărării activităţii instituţiilor şi personalului din sistemul securităţii naţionale de ingerinţele care atentează la valoarea constituţională supremă a pluralismului politic;

h. Garantării juridice a protecţiei statului cu privire la sursele, mijloacele şi metodele secrete, inclusiv a identităţii persoanelor implicate în utilizarea acestora;

i. Recunoaşterii importanţei sociale speciale a activităţilor de realizare şi apărare a securităţii naţionale şi conferirea statusului profesional şi civic adecvat exigenţelor de probitate profesională, loialitate, abnegaţie şi devotament în serviciul naţiunii;

j. Promovării formelor de răspundere democratică a serviciilor de informaţii, care implică cinci supravegheri distincte, dar independente: control executiv; control democratic parlamentar; evaluare judiciară; control independent în numele cetăţenilor şi controlul intern al serviciilor.

Legislatorul nu va trebui să ocolească aspectele delicate ale formalizării juridice a lucrurilor pe care iniţiativele legislative anterioare nu le-au abordat ori soluţionat, cum sunt: operaţiunile sub acoperire; mercenariatul; operaţiunile clandestine externe; societăţile private de securitate şi de prestaţii militare; finanţarea pogramelor şi operaţiunilor informative; auditul cheltuielilor din bugetul naţional de securitate şi obstacolele în calea controlului eficient al bugetului de securitate; rolul Parlamentelui în controlul exportului de armament, a politicilor de achiziţionare a armamentului şi comercializare a surplusului; standarde legale şi bune practici privind controlul sectorului de securitate; cooperarea internaţională în materie de securitate şi între serviciile de informaţii; cererile de informaţii, vulnerabilităţile şi protecţia serviciilor faţă de abuzurile politice ale executivului; reglementarea operaţiunilor de informaţii susţinute cu mijloace sau metode supuse autorizării judecătoreşti; răspunderea executivă pentru activitatea serviciilor de informaţii; verificarea şi autorizarea membrilor organismelor de control; prerogativele parlamentului de a obţine documente şi informaţii; mandatul organismelor de control parlamentar; datoria informării complete şi la zi despre activităţile de informaţii şi obligativitatea raportării acţiunilor ilegale de informaţii; situaţiile şi condiţiile care pot impune dezvăluirea de informaţii clasificate; abilitarea organismelor de control de a cita martori şi a beneficia de mărturii sub jurământ; funcţiile instituţiei Inspectorului general al serviciului; auditul activităţii serviciilor pentru certificarea legalităţii cheltuielilor.

Nu în ultimul rând ca importanţă, dintr-un astfel de demers nu ar trebui să lipsească o cercetare obiectivă asupra statutului socio-profesional al operatorilor domeniului securităţii naţionale şi modalităţile (resursele alocate) de alte state pentru protectia juridică a identităţii persoanelor implicate, asigurarea independenţei şi probităţii profesionale de diferitele ingerinţe şi tentaţii, inclusiv remedierea consecinţelor nefaste asupra surselor şi mijloacelor operaţiunilor secrete de informaţii, create de deconspirările anticipate, chiar pe cale „legală”, în numele unei „noi lupte de clasă”, menite a induce un sentiment general negativ faţă de „trebuincioasele servicii ale afacerilor dinlăuntru” şi faţă de oamenii care le-au slujit sub drapel.

Să privim cu luciditate şi realism în perspectiva a încă două-trei generaţii. Acesta este, sub raportul impactului psihologic, orizontul temporal în care un sistem informativ naţional secret poate fi reabilitat, după o campanie de discreditare de proporţiile celei care continuă în România.

General brg. (r) Aurel I. Rogojan

Preluare din „Vitralii. Lumini şi umbre”, Revista vetreranilor din Serviciile Române de Informaţii