cronică de Sorin Lavric
Din empireu la balamuc
Dacă l-aş pune pe Dan Stanca în rîndul personajelor pe care le-a plăsmuit, nu s-ar deosebi cu nimic de ele. Le seamănă pînă într-atît de mult încît, întîlnindu-i făptura cu mers abulic, am impresia că o arătare a ieşit din roman spre a ne speria într-adins.
Neîngrijit pînă la pragul neglijenţei, cu obrazul neras, cu părul vîlvoi încîlcit în vîrtejuri albe, cu un tricou atîrnîndu-i şleampăt pe un trunchi sedentar, cu o privire clipocind a oboseală deasupra unor cearcăne adînci, Dan Stanca pare un ins naufragiat, trăgînd după el o dramă de nespus, a cărui durere nu poate să încapă în convenţiile epocii. E în el o detracare a cărei cauză stă într-o ruptură de ordin interior, un fel de surpare a cărei suferinţă, ca să nu-l sufoce, o toarnă în pielea personajelor pe care le plăsmuieşte în ritm alert, aproape în fiecare an cîte o carte, dintr-o iuţeală ce aminteşte de buluceala acelor descreieraţi funambuli, care, plutind pe sfoară deasupra prăpastiei, ştiu că, dacă pasul li se va opri din legănare, se vor prăbuşi în hău.
Dan Stanca pluteşte deasupra unui hău lăuntric, un iad de zvîrcoliri al căror sorb ameninţă să-l înghită în fiecare clipă, şi singurul mod în care se poate apăra de vria nebuniei e să scrie compulsiv, într-o năvală narativă al cărei deznodămînt stă în cele peste 25 de romane pe care le-a publicat din 1990 încoace. Schingiuit de o cohortă de demoni ce-i scrîșnesc în creieri, Dan Stanca scrie ca să nu se ţicnească. Pentru el scrisul nu e act de ostentaţie artistică, ci levitaţie în nacela cuvintelor spre a nu se duce la fund. Cu o imaginaţie formidabilă, a cărei fierbere te convinge că de la inspiraţia genială la cloaca balamucului nu e decît un pas, talentul lui Dan Stanca e o dovadă că într-un scriitor mocneşte atîta artă cîtă sminteală îi dospeşte sub piele. Că această arta nu a primit o recunoaştere pe măsură e un detaliu secundar. Peste ani, din romanele lui vom scoate un prilej de mîndrie, al cărui cîmp de recunoaştere nu va fi egalat decît de uşurinţa cu care acum, în timpul vieţii lui Dan Stanca, contemporanii nu dau doi bani pe el.
Paradoxul romanelor acestui lemur neglijent e că iadul de zvîrcoliri pe care le poartă sub ţeastă le fură putinţa de a fi gustate estetic. E atît paroxism în aceste romane încît talentul indubitabil e sabotat de chiar încordarea cu care le scrie. Pe Dan Stanca îl citeşti în pragul apoplexiei, cu ochii căscaţi de cîtă hiperbolă macabră poate arunca în pagină. De aceea, înzestrarea artistică îi sare peste pragul beletrist, cititorul fiind copleşit de o tensiune pe care, în loc să o perceapă ca pe o desfătare estetică, o resimte ca pe o lovitură în vintre. La lectura lui Dan Stanca, reacţia gustului e înlocuită cu stupoarea minţii. E precum o agresiune care, ieşind din carte, vine spre tine cu o putere frizînd patologia. Că e vorba de otrepe sau sfinţi, de eroi sau căzături, de fecioare sau prostituate, de călăi sau victime, personajele lui Dan Stanca sunt mereu pe picior de exces: în bine sau în rău, în virtute sau în viciu. Apoteoza de trăiri te aruncă dintr-un perete în altul: fie în cloaca decăderii ultime, fie în cerul imaculat al transfigurării în duh.
Există cîteva tipare invariante în proza lui Dan Stanca, pe care le regăsesc intacte în Adio, România, roman cu tentă de oracol lugubru, în litera căruia cititorul dă peste o prevestire crîncenă a prăbuşirii Occidentului, a cărei formulă concisă ar suna aşa: de Europa se va alege praful, iar România se va destrăma.
Cel dintîi tipar l-am pomenit deja: gradul paroxistic în care personajele îşi duc zilele exclude treapta intermediară a trăirilor plauzibile. Cu Dan Stanca ori zbori în ceruri în numele unui ideal, ori te tăvăleşti scîrbavnic în moravuri de hazna. Istmul de mijloc al nuanţelor normale, cu care cititorul e obişnuit graţie traiului călduţ, nu intră în socotelile autorului: dacă totul atîrnă de un fir de păr, atunci firul trece direct de la altar la ospiciu, direct de la catedră la lupanar. Pîlpîirile de mijloc sunt excomunicate de un spirit pîrjolind totul: în numele unei cauze nobile, sau în numele unei abjecţii. Cu Dan Stanca ori eşti Savonarola aspirînd la mîntuirea lumii prin foc, ori eşti Casanova tăvălindu-te în mîzga epidermelor unsuroase. Ori eşti Petrache Lupu propovădindu-l pe „Moşu“, ori eşti Eugen Ţurcanu smulgînd unghii. Ori eşti fecioara cu suflet imaculat, ori eşti curtezana nesăţioasă devorînd prohaburi. La Dan Stanca aurea mediocritas e sub prohibiţie continuă.
Al doilea tipar e lanţul generaţiilor în care urmaşii repetă destinul predecesorilor. Există o moştenire de ordin fatal, o ştafetă malefică din cauza căreia progenitura repetă ad litteram soarta înaintaşilor: nepoţii mor precum bunicii, fiicele se îmbolnăvesc de aceeaşi maladie ca mamele, fiii suportă persecuţia pe care au îndurat-o taţii. E veşnica reîntoarcere a identicului în varianta ciclurilor fixe: la un anumit interval de timp (în cazul romanului Adio, România ciclul e de 12 ani), un eveniment închide cercul spre a relua piesa biografică. Ideea ciclurilor din înlănţuirea cărora nu scapi e obsesia romancierului, şi nu m-aş mira ca Dan Stanca să-şi interpreteze propria viaţă în cheia secvenţelor circulare de destin. Mania aceasta nu e singulară, o întîlnim cu mici modificări la orice artist avînd despre sine o părere peste medie, numai că la Dan Stanca ea capătă fervoarea unei credinţe: suntem jucaţi pe degete de un destin a cărui putere ne preschimbă în actori mişcîndu-se docil într-un vodevil al cărui sens nu-l bănuim.
Al treilea tipar e că vodevilul din romanele lui Dan Stanca, în loc să aibă tenta unei carnaval frivol, e apăsător pînă la pragul întunecat al iadului trăit încă din timpul vieţii. Protagoniştii se mişcă ca prin ceaţă, într-o pîclă de impulsuri ce-i macină fără încetare, iar din pîcla aceasta singura salvare stă în ivirea unei stihii transcendente. Ivirea cu pricina e o hierofanie bătînd spre cer sau o catavasie îndreptată spre mormînt. O fecioară rămîne gravidă din senin, un bărbat e răpit la ceruri arzînd la propriu. Cînd minunea nu vine să întrerupă mizeria vieţii, visul sau vedenia îi iau locul. Personajele sunt torturate de coşmaruri sau biciute de viziuni: un bărbat îşi întîlneşte stafia tatălui în cimitir, un patriarh vede cum pămîntul i se cască sub picioare într-un abis pe fundul căruia vede cerururile (bolta celestă ajunge sub pămînt), o fecioară, privindu-şi liniile din palme, vede un soare inuman topind totul, într-o cafenea în grup de saltimbanci ţopăie pînă cînd, plesnindnu-le pielile, scot la iveală nişte monştri cu solzi, ochi poliedrici ca la insecte şi dinţi cît lopeţile. Regula aceasta a năpîrlirii, cînd profanul îşi scoate pieile pentru a dezvălui diabolicul e tipică la Dan Stanca. La el nu sacrul se ascunde în profan, ci diabolicul.
Al patrulea tipar e folosirea motivelor ce ţin de dogma creştină sub forma unor parabole al căror sens atinge blasfemia. Autorul nu se încurcă în pudori de ordin religios, e un iconoclast sfărîmînd convenţiile bisericii, dar un iconoclast de suprafaţă, pentru că în adînc Dan Stanca e o fiinţă arsă de foamea spiritului, pe care o descrie în virtutea unor licenţe care, judecate sub unghi canonic, sunt tot atîtea sacrilegii: autorul vorbeşte de fisiunea prescurii după modelul fisiunii nucleare, despre icoane mînjite de sînge sau despre calitatea vizionară a spermei cu care duhul a însămînţat fecioarele. Ţîşnirile acestea bătînd spre maculare sunt aşchii înţepînd neplăcut umoarea cititorului, care se simte molestat de asprimea imaginilor morbide. La personajele lui Dan Stanca patrafirul aduce a cămaşă de forţă, iar borangicul fecioriei se amestecă în valtrapul metresei. Perechea canonic-blasfemic e reflexul cu care Dan Stanca zugrăveşte o lume căzută, a cărei salvare nu poate veni decît prin dezlegare providenţială: ceva dospeşte pînă în punctul cînd blasfemia e dată la o parte pentru a lăsa loc sacrului. Şi astfel, perechea canonic-blasfemic e înlocuită de triada profan-diabolic-sacru. Lumea e stăpănită de Diavol, dar numai pînă la un punct, cînd un deus ex machina aduce trăznetul prin care sacrul înlătură elementul drăcesc. Relaţiile cauzale sunt înlocuite cu înrîurile mistice. Personajele nu ascultă de motivaţii obişnuite, ci de imperative de spirit, asta cînd nu se supun zvîcnetelor de reptilă.
Din cauza celor patru tipare, romanele lui Dan Stanca nu te delectează, ci te izbesc, nu te încîntă, ci te chircesc. Stridenţa lor, hrănită de un talent la fel de mare ca imaginaţia morbidă de care nu se dezice, pledează pentru un singur adevăr: într-un scriitor e atîta artă cîtă sminteală îi dospeşte sub piele, ceea ce înseamnă că de la inspiraţia genială pînă la miasma balamucului nu e decît un pas.
„..într-un scriitor e atîta artă cîtă sminteală îi dospeşte sub piele, ceea ce înseamnă că de la inspiraţia genială pînă la miasma balamucului nu e decît un pas.” as spune intr-un creator. Intotdeauna m-am gandit ca Dumnezeu trebuie sa fie SMINTIT.