Cum și când SUA își pun la colț partenerii strategici

In cazul cate unui partener cu valoare strategica mare, SUA pot incide uneori ochii la deficientele statului de drept si sistemului democratic, dar atunci cand vine vorba de contracte importante, in special in domeniul militar, acordate unor state ostile Washingtonului, pozitia americana devine extrem de dura si incepe prin punerea la colt a oficialilor statelor in cauza chiar in fata camerelor de luat vederi. Mai jos, Foreign Affairs prezinta cazul Turciei, care calcat pe bec acordand Chinei un contract militar ce arfi trebuit sa ramana in buzunarele aliatilor din NATO. Turcia a fost urecheata in fata intregii lumi si pentru si-a permis sa insinueze ca SUA se amesteca in politica interna (intr-un an electoral, urmat de alegerile prezidentiale din 2015) si ca Israelul se amesteca in politica Egiptului. Cazul Turciei incepe sa nu mai fie singular in NATO si este interesant de urmarit reactia SUA la recenta semnareaa contractului nuclear dintre Ungaria si Rusia lui Vladimir Putin si, poate, la situatia exploatarii rezervelor de aur si de gaze de sist ale Romaniei.

Iata articolul publicat de Michael J. Koplow (director de programe la Israel Insitute si colaborator la blogul Ottomans and Zionists) in Foreign Affairs.

”Secretarul de Stat John Kerry si ministrul de Externe al Turciei, Ahmet Davutoglu, au facut ceva iesit din comun atunci cand au iesit de la intalnirea bilaterala ce a avut loc in marja Conferintei Prietenilor Siriei de la Paris, pe 12 ianuarie. Asemenea evenimente sunt marcate de regula printr-o retorica standard despre cat de productive au fost discutiile si cat de indeaproape lucreaza ambele tari pentru a rezolva problemele globale. Iar comentariile lui Davutoglu au urmat aceasta linie standard.

Ce s-a intamplat apoi a fost neobisnuit. Dupa ce Davutoglu si-a incheiat discursul, Kerry a profitat de momentul de presa si l-a mustruluit pe omologul turc pentru ca nu a mentionat o compenenta importanta a convorbirilor pe care le avusesera: respingerea ferma de catre Kerry a acuzatiilor aduse SUA privind amestecul in politica interna a Turciei si incercarea de a influenta alegerile din Turcia.

In timp ce Davutoglu se uita cu frica in jos, Kerry a continuat si a declarat ca Davutoglu a inteles ideea si ca a declarat ca cele doua tari ”trebuie sa linisteasca apele si sa meraga inainte”.

Reactia lui Kerry este raspunsul la ceva ce a devenit foarte comun pentru guvernul Turciei: strategia de a arunca vina pe puterile de afara, si in special pe Statele Unite, atunci cand guvernul se congrunta cu opozitia interna. In timpul protestelor din parcul Gezi din iunie 2013, mai multi membri ai guvernului turc au acuza Washingtonul sau CNN si ”puteri straine” ca au incitat populatia la revolta. Mai recent, cand a izbucnit scandalul de coruptie, in decembrie, ministrii turci au insinuat imediat ca SUA se afla in spatele anchetei. Premierul Recep Tayyip Erdogan a amenintat ca il va expulza pe ambasadorul SUA, Francis Ricciardone, pentru ca ar fi provocat Turcia si a ”depasit limitele”, o referire la zvonurile ca ambasadorul s-ar fi amestecat in afacerile din Turcia si ar fi incurajat investigatiile impotriva oficialilor turci.

Nu este suprinzator ca guvernul Turciei a acuzat SUA ca a prodis ranile pe care, de fapt, guvernul turc si le-a produs el insusi. Dar este suprinzator ca SUA au raspuns in cele din urma si au facut-o puternic. Si, daca comportamentul Turciei dupa aceasta mustruluiala arata o schimbare, atunci administratia Obama ar trebuie sa faca o prioritate din a fi mai dura cu Turcia.

Oficialii Turci descriu ultimul deceniu ca fiind epoca de aur a relatiilor bilaterale cu SUA. In special lui Davutoglu ii place sa vorbeasca despre ”parteneriatul model” dintre cele doua state. La aceasta i s-a raspuns, in timpul primului mandat al lui Barack Obama, prin tratarea Turciei cu manusi de catre SUA, in ciuda inmultirii atitudinilor ostile ale Turciei. SUA aveau doua motive mari sa trateze astfel turcia.

Primul eta speranta ca Turcia ar putea servi drept model democratic pentru alte tari musulmane. Dintr-o multime de motive, inclusiv istoria absolut unica a Turciei si combinatia sa de presiuni structurale, Turcia nu va putea fi niciodata un model, dar aceasta nu a impiedicat Washingtonul sa imbratiseze politica amintita.

Al doilea motiv este convingerea SUA ca Turcia ar poutea fi un interlocutor intre Vest si Orientul Mijlociu. Avand legaturi cu grupari precum Fratii Musulmani si o relatia cu Iranul, Turcia a fost vazuta ca de neinlocuit, iar Washintonul nu a dorit sa se indeparteze de ea. Chiar si cand SUA au recurs la o politica care taxa comportamentul problematic al Turciei, Ankarei i-au fost permise multe abateri. De exemplu, in ianuarie 2013, cand Congresul SUA a votat pentru interzicerea platilor in aur pentru petrolul si gazele din Iran, Turciei i-a fost acordata o perioada de gratie de sase luni. Insa rezultatul acestui favor nu a fost decat o atitudine si mai sfidatoare la adresa liniilor rosii trasate de SUA.

Democratia turca a deraiat de ceva vreme. Incepand de la realegerea lui Erdogan, in 2007, AKP si-a marginalizat sistematic toti oponentii, a consolidat puterea statului si a facut tot ce a putut pentru a marginaliza slaba opozitie. A inchis un numar fara precedent de jurnalisti, a acuzat cetateni pentru ca l-au insultat pe premier, au supus companiile care nu au actionat pe placul guvernului la amenzi daramatoare si au condamnat ofiteri de rang inalt pe baza unor probe false. Departamentul de Stat au repetat insa mai departe ca Turcia este acum mai democratica ca niciodata si Barack Obama l-a inclus pe Erdogan intre primii cinci lideri din lume cu care are cea mai apropiata relatie.

Provocarile Turciei au depasit masinatiunile interne si au ajuns si in politica externa. Luati Iranul, spre exemplu. Turcia a votat ion Consiliul de Securitate ONU impotriva unor sanctiuni suplimentare impotriva Iranului; a tergiversat decizia de a gazdui un radar NATO pe teritoriul sau, radar ce trebuie sa protejeze statele NATO de rachetele balistice iraniene; a ajutat Iranul sa ocoleasca sanctiunile internationale; si chiar a sugerat ca Iranul ar avea dreptul sa aiba un program nuclear si a exprimat sprijinul pentru acest program.

Apoi urmeaza Siria, unde SUA nu au fost de acord cu sprijinul acordat de Turcia gruparilor jihadiste. Sau Israelul, cu care Turcia a refuzat sa-si normalizeze relatiile si a complicat situatia SUA in gestionarea impreuna a informatiilor secrete. Sprijinul acordat Hamas, in dauna Autoritatii Palestiniene, a fost la fel de distyructiv. In Irak, Turcia a incercat sa submineze guvernul al-Maliki si a tratat Kurdistanul irakian ca fiind total independent fata de Bagdad.

Si mai grav a fost anuntul facut de Turcia in septembrie, cum ca a ales China Precision Machinery Export-Import Corporation (CPMEIC), o companie chineza care a primit sanctiuni pebtru violarea sanctiunilor impuse Iranului, Coreei de Nord si Siriei, pentru a fabrica impreuna cu Turcia un nou sistem de aparare antiracheta. Turcia a refuzat ofertele din tarile NATO. Aceasta miscare a insemnat nu numai nerespectarea sanctiunilor ONU, la care SUA au trudit din greu, dar si ca Turcia achizitioneaza un sistem ce nu poate fi integrat in ansamblul scutului antiracheta al NATO.

Aceasta intelegere cu China a fost o linie rosie sia dus, cel putin temporarm la o schimbare a politicii SUA fata de Ankara. Decizia de a merge pe mana Chinei, datorita prioritatii transferuluitehnologic si al coproducerii scutului pentru dezvoltarea industriei autohtone a apararii, a produs un fel de criza in NATO. SUA au raspuns prin avertismente dure, in privat sau in public, ca Turcia risca sanctiuni si ii face pe aliati sa regandeasca rolul turciei inNATO. SUA si NATO au spus Turciei sistemul chinez nu este sub nicio forma compatibil cu scutul NATO si astfel nu va putea fi folosit. Apoi a urmat discutia din ianuarie dintre Kerry si Davutoglu, una dintre cele mai incomode discutii bilaterale.

Tonul SUA a decenit mai aspru si in alte privinte. Cand Erdogan a catalogat Israelul ca este un stat terorist, in noiembrie 2012, Departamentul de Stat nu a facut nimic mai mult decat sa spuna ca aceste declaratii ”nu ajuta in acest moment”. Insa cand Turcia a acuzat Israelul ca a fost in spatele loviturii de stat din Egipt, in august 2013, Departamentul de Stat a precizat ca ”condamnam declaratiile facute de ptemierul Erdogan astazi. A sugera ca Israelul este cumva responsabil pentru recentele evenimente din Egipt este ofensator, lipsit de substanta si gresit.”

Pana acum se pare ca a vorbi mai dur cu Turcia da rezultate. In februarie anul acesta, Ankara a anuntat ca nu a luat inca decizia finala de a oferi Chinei constructia sistemnului antiracheta si ca este deschisa si la alte oferte. Avand in vedere ca oferta Frantei include transfer de tehnologie, exista sanse ca SUA si NATO sa preseze Turcia si sa o determine sa accepte cea din urma oferta. De asemnenea, in aceasta luna Ankara a anuntat ca se apropie de normalizarea relatiilor cu Israelul, la un an dupa ce premierul Benjamin Netanyahu si-a cerut oficial scuze pentru incidentul tragic implicand nava Mavi Marmara. Insa acolo unde nu exista mana ferma a Washingtonului si atitudinea critica a UE, cel mai probabil este ca pentru Ankara va fi ”business as usual”.

Tratatea Turciei cu manusi a dus la subminarea de catre Ankara a politicii SUA in Orientul Mijlociu. E timpul pentru ceva diferit. SUA trebuie sa institutionalizeze noua sa abordare asupra Turciei, aratand Ankarei care sunt asteptarile Washingtonului si incetand cu retorica despre democratie turca, care i-a facut pe diplomatii americani sa creada intr-o realitate care a disparut insa foarte repede. Daca SUA actioneaza dur cu Turcia si intr-un mod sistematic, cum a fost incazul contractului cu China, si daca arata clar ca relatia strategica SUA-Turcia nu este este deloc indiscutabila, poate ca Turcia isi va da seama cat de important este sa fii un aliat de incredere si sa devii un aliat de incredere.”