Cumpăna României și poporul ei (II)

Motto: “(…) fiecare generaţie fãureşte istoria celor care vor urma” (Cãlin Georgescu, Cumpâna României, editura Christiana, 2016)

Unde ne sunt profesioniștii? Oamenii care au în spate carieră și performanțe? În medicină, matematici, economie, inginerie, și orice altceva? Aceștia ma pot determina să merg la vot. Deoarece am încredere în ceea ce au realizat până să-și dorească funcţia politicã. Asta contează. Ce este în spatele sutelor de figuranți politici? Neant! Fanariotism și șmechereală.

Țara mea regresează. Și aceasta pentru că țara mea se află pe mîini vulgare, de vagabonzi ai vieții, plictisiți ai mișcării, regresivi ai creierului, oportuniști ai circumstanțelor. În ultimii trei ani am asistat cu toții „la cea mai agresivă campanie dusă împotriva existenței statului român”. Și această campanie „a fost mânată chiar de instituțiile statului român: președinția, majoritatea parlamentară, guvernul, autoritățile centrale și locale. A fost, de asemenea, opera unor intelectuali, care, pentru a-și spăla păcatele colaborării cu regimul comunist sau pur și simplu din oportunism, au devenit partizanii fanatici ai desființării statului social (de fapt, statul partener cu națiunea), pe care l-au asimilat, factic și inept, cu cel comunist”.(Călin Georgescu, 2012)

„Politicianismul este cancerul României” spunea Petre Pandrea, deoarece „broscoiul politic român se umflă ca boul din fabula nemuritoare iar pericolul este pieirea poporului pe care vrea să-l reprezinte”. Broscoiul politic este lovit de neputință în fața problemelor mari, agresiv și vulgar în interior, cu cei mici, dar lipsiți de vlagă, umil și servil în exterior, chiar și față de banalii funcționari europeni. Politicieni loviți de neputință în afara țării și strident-guralivi în interiorul țării, mai ales când se întâlnesc pe la talk show-uri. Ori se știe că „neputința este starea de colonialitate, iar rățoiala este expresia unei puteri castrate”(Petre Pandrea, 2001).

O putere castrată care forțează disoluția țării. Dar ceea ce este de mirare este pasivitatea cu care poporul român a primit, în cursul ultimilor ani, fiecare etapă de distrugere națională, începând cu „cele mai aberante măsuri socio-economice, politice și financiare, constituite într-un atac direct la cei cinci stâlpi de susținere ai oricărui stat modern: apărarea și integritatea teritoriului național; asigurarea respectării legilor, a ordinii și siguranței cetățenilor pe plan intern; dreptul la muncă și la pensie; dreptul la un sistem de sănătate eficient, de care să beneficieze toți cei care contribuie, dar și cei care nu pot contribui din motive obiective; dreptul la o educație gratuită și modernă, care să asigure viitorul generațiilor tinere și nu numai”(Călin Georgescu, 2012).

Profesioniștii sunt marginalizați politic și, mai grav, sunt marginalizați profesional și social de găștile politice cu prelungiri anatomice în societate și economie. Aici este cancerul politic și aici trebui intrat cu fierul înroșit.

Potrivit lui Cãlin Georgescu,  România are o ‟elită economică formată aproape exclusiv din asistați ai statului… elita politică e încă și mai jalnică: oameni fără idei și fără ideologie… la fel și partidele, care se tot combină unele cu altele în imensul pat de bordel care e lumea politică românească. Elita intelectuală este și subminată din interior de oameni fără operă, fără idei și fără caracter, politruci, servili, imitatori, plagiatori, intriganți, fofilatori, gargaragii, pomanagii etc.(p.44)

O chestiune de alegere: Ştii pe cineva sau Știi sã faci ceva?

Foarte complicat de răspuns într-o țară unde ‟aproape jumătate din elevii de liceu sunt analfabeți funcționali… iar intelectualii români nu par deloc deranjați de faptul că plagiatori dovediți au avansat în ierarhia universitară și ocupă funcții înalte în administrație, politică și culturăˮ(p.43).

În momentul de față ‟fiecare al patrulea om spune «mi-e frică» și fiecare al patrulea om, «mi-e foame». Primul provine din pătura mijlocie, iar celălalt din cea de jos… Iar lumea arată așa cum arată și mintea noastrăˮ(p.59). Iar mare parte dintre cetățenii României ‟pot fi comparați cu robii care servesc unui sistem mafiotˮ(p.66).

În țara noastră ‟se moare efectiv de foame, bătrânii sunt umiliți, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor iar credința strămoșească este călcată efectiv în picioare(p.50).

La fiecare pas îți pui întrebarea: ești plătit pentru ceea ce ști să faci ceva sau ești plătit pentru că știi pe cineva?(p.92). Iar dacă privim în jurul nostru vedem de prea multă vreme câțiva stăpâni sau vătafi de sclavi la vârf, în rest, o masă de sclavi, fericiți, triști sau deznădăjduiți(p.119).

Nu se poate fura fără a controla mintea victimei și de aici demagogia și populismul politic iar cum de prea multă vreme burta plină este mai presus de libertate, în final, omul a devenit resursă umană, un individ maniplulat, fabricat prin înrobirea minții urmată de promovarea malignă a incompetenței(p.58).

Prosperitatea unei națiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte(p.51) ori dacă vrei să-i înveți pe oameni să fie liberi, învață-i o meserie. Rezultatul deconectării de la această realitate în imediat este că în România nu mai sunt meseriași, sunt doar afaceriștiˮ(p.68).

Trebuie să știm ce vrem iar aceasta este o decizie fermă, politică și profesionalã deopotrivă. Deoarece construcția unei țări începe cu ceea ce știu să facă tinerii și cu lucruri pe care astăzi foarte puțini le mai fac.  

Elita artificială și în cel de-al 12-lea ceas eludează rolul de uzurpator față de elita naturală, având concursul evident al clasei politice. Și aceasta pentru că acești boieri ai burții, nu deranjează în profunzime succesorii politici post 1989, iar prin ipocrizia lor culturală au dat o nuanță de fațadă elegantă, cum întotdeauna a impus eticheta snobilor.

Cangrena politică în alianță cu elita artificială cu rol de infestare socială, descompune de peste 20 de ani societatea românească, aducând România de astăzi într-o poziție foarte vulnerabilă față de vecinătățile care și-au păstrat dinamismul politic și vitalitatea culturală. Pe de altă parte, România nu are astăzi un procuror general deși dispune de cea mai coruptă clasă politică din istoria ei dar și din Europa prezentului.

Acestea sunt motivele pentru care în România de azi ‟nu există lideri, există doar deținători de putere și nu sistemul politic este puternic, ci noi suntem slabi(Georgescu, p.71). Pentru că acceptăm intrarea multor neisprăviți în funcții de decizie, care au rolul de a distruge această țară și pornind cu instituțiile sale.

În consecință, român este în Occident un calificativ depreciativ și nu denumirea unui neam demn de stimăˮ(Georgescu, p.64).

Între pedagogie şi “prostia socială”

Pedagogia, şcoala în general, are menirea să stopeze agresivitatea şi creşterea în volum a “prostiei sociale”. Aceasta din urmă, “decuplează inteligenţele active, sugrumă critica de jos şi încurajează selecţia non-valorilor”. “Prostia socială” are propria-i elită, structurată pe măsură ce “turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia doctoratul şi devine gînditor, cîinii îşi iau licenţa în drept, primesc pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi liberul arbitru” (I.D.Sîrbu).

Potrivit lui Ion D.Sîrbu, “prostia socială” nu este altceva decît “o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”.

Pedagogia este la rîndul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanţează. Începând cu anii ’50 şi terminând cu deceniul opt al secolului XX,  “liceele de elită au ajuns licee ale elitelor”, selecţia a devenit o “antiselecţie” şi “tot ce se învaţă nu e decît o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligenţa, raţiunea şi imaginaţia au dispărut şi din metodică, şi din dialectica de catedră”. La rîndul său, profesorul “a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocţia şi imoralitatea prin chiul şi hoţie. Ideile generale au murit, facem şi limbi fără limbă, gîndim fără logică, cunoaştem şi ne cunoaştem fără morală, drept, psihologie”. Astfel că “toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane” (I.D.Sîrbu).

Sistemul de învăţământ socialist a creat prototipul tocilarului ca model de succes social şi piesă finită foarte apreciată de pedagogia modernă. Ce a însemnat dictatura “tocilarilor-roboţi deveniţi modele de fruntaşi la învăţământ, secondaţi de profesorii lor care au coborît de mult sub nivelul penibil al mediocrităţii laşe şi perverse”? Realismul-socialist în pedagogie a transformat matematica şi fizica într-un fel de “latină idiotizantă a unui nou Ev Mediu scolastic, intolerant şi dogmatic. Din 100 de elevi, doar cinci au real talent matematic, alţi 10 sau 15 zeloşi îi urmează tocind particular şi pe brânci (meditaţiile sunt şi azi în vogă) – iar restul îi imită, mimând înţelegerea, învaţă pe dinafară sute de probleme inutile, trăind cu spaima de examene, teste, trepte, admiteri” (I.D.Sîrbu). Acesta este un posibil răspuns la bancurile cu ingineri din anii’80, facultăţile Politehnicii fiind în epocă o fata morgana pentru majoritatea absolvenţilor de liceu, matematicieni talentaţi sau nu.

La rîndul ei, literatura, s-a făcut în aşa fel, “încît nici un elev să nu mai dorească să recitească ceea ce i-a fost predat cu silnicie la catedră”. De peste 50 de ani, “experienţa socială şi morală a clasei se reduce la cunoaşterea directă a funcţionării mitei, relaţiilor şi corupţiei ce planează peste «lupta de clasă». La 16 ani există elevi (astăzi coborâm vîrsta către clasele primare) care habar nu au care e diferenţa între instinct şi inteligenţă, în schimb ştiu precis cât costă o notă de trecere la treaptă sau admitere” (I.D.Sîrbu).

Astfel că am ajuns să foiască în jurul nostru “nimicologii cu titluri şi decoraţii” şi nu ar trebui să mire dacă trăim deja ziua “în care cuvântul patrie sau republică nu va mai putea fi scris decît încadrat în ghilimelele ridicolului. Aşa cum, în conştiinţa poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol şi ideal democraţie”. Nu credem că este o exagerare atâta timp cât avem parlamentari care nu pot defini tipul de republică pe care o reprezintă legislatura lor. Dar să mai şi definească curentul politic pe care partidul lor îl promovează prin program şi strategii sau prin simpla denumire din siglă.

“Cât am fost profesor secundar” – poveste Ion D.Sîrbu, “de la catedră am ţinut lecţiile mele la nivelul celor de nota 7-8, deci cu mediocrii clasei, izolându-i de proştii periculoşi sau incurabili, dar şi de premianţi, de cele mai multe ori superiori şi îngîmfaţi” (I.D.Sîrbu). De reţinut că “pînă vom ajunge să realizăm cei 6-7 oameni mari (sau cele 22 de genii  la care visa Noica), trebuie să ne îngrijoreze degradarea, prostirea şi căderea spre mai jos a masei celor utili-mediocri, care duc lumea înainte şi care ar fi putut fi salvaţi şi săltaţi” (I.D.Sîrbu).

Ar trebui însă să îngrijoreze şi degradrea umană a celor care se ocupă clipă de clipă de educaţia copiilor noştri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile restante nu mai există dorinţă de a vorbi despre Balzac la literatură universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus structura morală şi intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se cunoaşte, a fost acela al pedagogiei socialiste care trebuia să fabrice “omul nou”, “care este” iar pe val.

“Adevărurile” care ies dintr-un Inspectorat Şcolar sunt mai monstruoase decât dinozaurii epocilor trecute. Mergeţi să le vedeţi chipurile, “să-i cîntăriţi ca oameni. Ei au acum în mînă sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru, prin ei pierim ca spirit şi cultură”. Acesta poate fi un răspuns concret asupra bulibăşelilor organizatorice şi didactice de la bacalaureat şi variate teste naţionale, admiteri etc. Nu ştie stînga ce vrea dreapta. Chipurile profesorilor optzecişti l-au înfiorat şi pe scriitorul-profet Ion D.Sîrbu (la rîndul său profesor): “de la o şedinţă a unui cerc didactic de specialitate, ies în grupuri circa 20-30 de profesori de… matematică. Mă înfior. Cu excepţia cîtorva tineri (ce par a suferi de ulcer perforat), majoritatea acestor „trupuri didactice” au nişte feţe de brute josnice. Monştri. Căpcăuni. Harpagoni, călăi, burtă-verde şi pristandale. Această categorie de dascăli are o putere enormă, cîştigă cît vrea (meditaţiile particulare obligatorii cu elevii clasei sunt şi azi o realitate), poate fi greu controlată sau inspectată. Nu ştiu cum ar arăta un colectiv de antrenori de box sau de măcelari de abator, dar pe feţele acestor tartori ai învăţământului liceal citesc întreaga cruzime şi subomenescul acestor aşa-zise ştiinţe pozitive: dacă nu le completează cu morală, literatură, filozofie, devin pur şi simplu nişte jandarmi ai inteligenţei, nişte plutonieri ai spiritului şi libertăţii” (I.D.Sîrbu). Nu cunoaştem cîtă literatură cunosc profesorii de matematică dar cunoaştem reţetele de murături şi sosuri comentate de profesoarele de limba română prin cancelarii plictisite. Sărăcia împinge la subterfugii culinare.

După 14 ani de libertate disimulată, încă mai “stăm prost cu maşina de selectat valori. Absolvenţii noştri ştiu atât de multe că nu ştiu mai nimic despre Mult, şi nimic despre Nimic. Mereu începem, rar continuăm, nimic nu ducem pînă la capăt: dar delirul şi sminteala cunosc o continuă carieră şi ascendentă”. Şi aceasta în timp ce “prostia se adună, formează un cîmp de forţă al ei, putînd să provoace molime, cutremure, inundaţii. Aduce după sine frică, foame şi frig” (I.D.Sîrbu).

Călin Georgescu afirma în Cumpăna României (editura Christiana, 2016) cã ‟educaţia înseamnã sã inspire mintea, nu sã încarci capul. Şcoala româneascâ actualâ este o ruşine. Dacâ vrei sã înrobeşti o ţarã, îi distrugi educaţia. Numai prin şcoala muncii, prin seriozitate şi conştiinţa lucrului bine fãcut trebuie sã înlocuim improvizaţia şi superficialitatea deoarece “interesul elevilor creşte proporţional cu noutatea”(Georgescu, 91).

Se impune remoralizarea și reprofesionalizarea societății românești pornind de la a face diferența dintre văicăreală și atitudine. Toți se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloșia clasei politice însă atitudinea trebuie să impună schimbarea iar pentru ca această schimbare să fie efectivă, ea trebuie să fie totală, deoarece “fiecare generaţie făureşte istoria celor care vor urma”(Georgescu, p.94).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.