Am avut norocul să am de-a face cu doi dintre cei mai mari scriitori români încă din perioada studenției, când, la începutul anului 1965, am debutat în presă, nu oriunde, ci în „Luceafărul”, seria Eugen Barbu, care, aflând că sunt student, a cerut să fiu plătit cu aproape opt sute de lei pentru o filă și jumătate de text ! Peste câțiva ani, după ce am ajuns ziarist la revista LUMEA, l-am cunoscut îndeaproape pe „Patron”, devenind și colaborator al publicației ce-o conducea atunci („Săptămâna”) și unul dintre apropiații săi. Mă alinta mereu zicându-mi „Titulescule”, de nenumărate ori am cinat împreună, i-am fost oaspete la vila de la Breaza, l-am însoțit în călătorii prin țară, mi-a oferit noile sale cărți cu autograf, el fiind și cel care, în ianuarie 1972, m-a trimis într-o documentare la Paris în prima mea deplasare în străinătate ca ziarist. În cazul lui DR Popescu, lucrurile au pornit tot de la „Luceafărul”, și tot în același an, dar în noiembrie, când dânsul a publicat în această revistă o nuvelă cu schepsis, Leul albastru, care a avut mari ecouri printre cititori, dar și printre autorități, mai precis printre paznicii ideologici care au recurs la o măsură ciudată, trimițând echipe de studenți să cumpere din chioșcuri numerele nevândute din revistă.
Este momentul de la care pornesc evocarea mea, acum, când cel cu care, peste ani, am stabilit relații foarte apropiate – el devenind chiar „nașul meu literar” și prefațându-mi cele două volume de proză scurtă – , a încetat din viață în urma unei boli grele și îndelungate. Prin 1993-1994, când ajunsesem la „Adevărul”, într-o zi, regretatul meu prieten și coleg de redacție Cornel Radu Constantinescu (Cerece, pentru apropiați) mi-a adus o carte cu autograf de la DRP. Într-un prim moment am crezut că este o glumă, o farsă ceva, dar, când el mi-a arătat că primise aceeași carte și tot cu autograf, m-am întrebat de unde până unde ? Până la urmă, i-am telefonat lui DRP și i-am mulțumit pentru cartea cu autograf, apoi i-am povestit cum am fost trimis să „vânez” Leul albastru. Nu știa episodul petrecut în toamna lui 1965, mai exact sâmbătă, 13 noiembrie, când eram în anul al III-lea la Litere, spre prânz, după ce mâncasem la cantina noastră din Pasajul Telefoanelor, am mers la celebra „holistică” de la Facultate alături de alți colegi („holistica” însemna prezența în holul facultății îndeosebi la ora la care se terminau cursurile de dimineață și începeau cele de după masă, iar, pe atunci, sâmbăta era zi plină de cursuri și seminarii). Nouă, băieților, ne era la îndemână să facem așa ceva întrucât locuiam la căminul „Carpați” de pe strada Academiei, aflat la nici 150 de metri de facultate și cantină. Pe de altă parte, multe și mari tentații nu prea existau la acea oră. La un moment dat, a apărut un vicepreședinte al Asociației Studenților pe Centrul Universitar București, pe care-l știam și care, după o trecere în revistă a celor din hol, a convocat la secretariat vreo 10 -12 dintre noi. Fără multe vorbe, ne-a înmânat câte o sută de lei fiecăruia, după care ne-a spus să alegem câte o zonă din București, să mergem la chioșcurile de difuzare a presei și să cumpărăm toate exemplarele nevândute din revista „Luceafărul” din acea sâmbătă. Mulți ne-am dat seama imediat despre ce e vorba, întrucât cumpăram de la prima oră revistele literare săptămânale și citisem deja a treia parte, și ultima, a nuvelei Leul albastru semnată de D. R. Popescu. Conducerea revistei o împărțise în trei părți, prima apărând în nr. 24 (183) din 30 octombrie 1965, la p. 5, cea de a doua, în nr. 25 (184), din 6 noiembrie, iar ultima, în acea sâmbătă, la p. 4-5. După primele două părți trezise deja un ecou uriaș printre cititori, nu doar printre studenții filologi, fiind o extraordinară parabolă, dublată de un pamflet, care a deranjat imediat autoritățile, cu toată deschiderea ideologică ce apăruse după Declarația din aprilie 1964. Ca urmare, paznicii ideologici s-au speriat și au recurs la măsuri extreme, între care și decizia de a ne da bani și de a ne trimite în Capitală „să vânăm” numărul revistei în care apăruse Leul albastru. Mi-am ales zona Calea Moșilor- Obor-Vatra Luminoasă -Muncii și am fost la toate chioșcurile. Operațiune cvasi inutilă intrucât, pe de o parte, pe atunci chiar și publicațiile culturale se cam epuizau chiar de la prima oră, iar, pe de altă parte, telefonul fără fir funcționase și printre chioșcari, care, fie au dosit revistele pentru clienții lor ce și le luau mai târziu, fie le-au spus unor clienți că în „Luceafărul” este o povestire „foarte tare”, stârnindu-le interesul. După toată „vânătoarea”, m-am întors cu un singur exemplar; un altul mi-l răscumpărase un chioșcar cu cinci lei (revista de opt pagini costa un leu!), după ce i-am spus pentru ce le căutam. Nici ceilalți colegi n-au avut mai mult succes. Cel mai norocos se dovedise cel care mersese la Gara de Nord, fapt firesc, el apărând cu 15 exemplare; unul i l-a cumpărat acad. Alexandru Rosetti, decanul nostru, care aflase că fuseserăm trimiși să „vânăm” exemplarele nevândute din revistă. Prodecanul Romul Munteanu, de care eram apropiat, m-a rugat discret să fac cumva să aibă și dânsul o revistă. Ca și „boierul” decan, a plătit-o consistent, am vrut să-i dau restul, dar mi-a zis să mergem la o bere la Gambrinus. Toți ne temeam că vom primi un perdaf în toată regula, dar, surprinzător, nu la fel a gândit și oficialul care ne trimisese pe teren. După ce s-a lămurit cum stau lucrurile, a dat un telefon la „centru” și-a povestit sec că ne-am făcut bine treaba. De la celălalt capăt al firului i s-a spus să redacteze un proces verbal în care să se specifice câte exemplare a recuperat fiecare și totalul revistelor strânse; să existe un decont pentru suma primită de fiecare „vânător” care să includă și costul biletelor de tramvai, troleibuz ori autobuz. În final a venit lovitura: în procesele verbale s-a precizat că am „vânat” nu mai știu câte sute de reviste, ceea ce însemna că noi cheltuisem suma primită. Ulterior s-a făcut un alt proces verbal, cel final, potrivit căruia „toate exemplarele cumpărate au fost predate la crematoriul facultății, unde vor fi arse”. Fiecare am rămas cu circa 75 de lei datorită lui DRP și revistei „Luceafărul”, mai puțin „Papa” Nedelcu, cel care fusese la Gara de Nord, de unde cumpărase cele mai multe reviste.
În zilele următoare, n-am mai discutat despre episod cu vreunul dintre colegi sau colege, cu excepția câtorva care mi-au cerut „Luceafărul”, să citească și ei Leul albastru. Totuși, sâmbătă, 20 noiembrie, tot la „holistică”, prietenul meu Petre Anghel, care terminase facultatea în anul în care eu dădusem admiterea, m-a luat deoparte și mi-a dat să citesc un articol din „Scânteia Tineretului” nr. 5136. La acea oră, nu realizam dimensiunea reală a scandalului provocat de apariția nuvelei, dar m-a șocat violența articolului încă de la titlu – „Hârtia rabdă orice, opinia publică, nu !” Abia în anii din urmă, mergând pe firul evenimentelor, am reușit să aflu lucruri semnificative. Astfel, în toamna lui 2014, am vorbit cu doi foști redactori ai Secției de Cultură a „Scânteii Tineretului”. Din ce mi-au povestit ei, de la Secția de presă a CC al PCR s-a cerut un articol demascator la adresa autorului, recte DRP, articol care, înainte de a fi publicat, trebuia trimis la aprobare. Redacția s-a conformat, dar materialul a fost socotit „total necorespunător” și s-a cerut să fie refăcut. Citindu-l azi nu pot să nu remarc vehemența limbajului și stilul: „Surprinde însă și nedumerește imaginea deformată, în contradicție cu realitățile din care se inspiră (autorul – n.n.), cuprinsă în ÎNSEMNĂRILE JURNALISTICE (subl. mea – D.C.) publicate recent de către autor în revista „Luceafărul” sub titlul „Leul albastru”. „Autorul Leului albastru creează o viziune deformată, întunecată despre școală, despre profesori și elevii din acei ani. (…) Ai pur și simplu senzația, urmărind tabloul sumbru oferit de autor, că viața elevilor înfățișați aici se desfășoară în afara realităților pe care le trăia întreaga țară.(…) Cititorului îi este înfățișat un cortegiu de întâmplări obscene, o aglomerare de tipuri cu reacții lipsite de demnitate, ilogice.” Nu scăpa de reproșuri nici revista „Luceafărul”, „care a publicat cu o regretabilă ușurință o asemenea lucrare (sic!) denigratoare” și „și-a înșelat cititorii în așteptările lor, renunțând la ținuta care trebuie să caracterizeze o revistă de literatură și cu atât mai mult, una dedicată în primul rând tineretului”. Leul albastru „însumează aspecte care deformează o realitate unanim prețuită și cititorii nu pot îngădui autorului o asemenea atitutidine.”„Astfel, chiar dacă hârtia rabdă orice, opinia publică nu tolerează mistificările și trivialitățile.” Articolul era semnat Mihai Costea și, după cum am aflat ulterior, a fost un pseudonim folosit adesea de redacție.
Atacurile presei au culminat miercuri, 24 noiembrie 1965, în „Scânteia”, cu un articol lung, semnat, în mod surprinzător pentru mulți, de Al. Piru, profesor universitar, fost asistent al marelui G. Călinescu, care-l urmase forțat pe acesta când a fost scos de la catedră de proletcultiștii de altă profesie, metamorfozați peste noapte în critici literari și specialiști și profesori de Literatură Română. Ne predase Literatura Română veche în primul an de facultate. Am rămas șocat când amintitul amic mi-a arătat că prof. Piru semnase acel articol pe cinci dintre cele șase coloane ale unei pagini din „Scânteia”, aproape jumătate din pagina a doua a ziarului! Anunțat încă de pe pagina 1 cu titlul „Pentru calitate în literatură”, articolul era un text programatic în adevăratul sens al cuvântului, în care se îmbinau elementele unui editorial politico-cultural „scânteist” cu note de lectură acide, elemente vagi de critică literară și teoretizări literare generaliste. Erau analizate: o schiță semnată de Dumitru Țepeneag, în revista „Orizont”, o proză scurtă a Sânzianei Pop, din „Gazeta literară”, pentru a ajunge să susțină că „o opinie deosebit de nefavorabilă în rândurile cititorilor a stârnit nuvela Leul albastru a lui Dumitru Radu Popescu”. Al. Piru era revoltat întrucât corpul profesoral al unei școli „e prezentat într-o lumină respingătoare, cu scene de desfrâu colectiv relatate pe larg”. „Ceea ce șochează în mod deosebit pe cititorul nuvelei lui D.R.Popescu este faptul că (…) autorul folosește un limbaj vulgar, care culminează cu trivialități și înjurături.”„Pentru cine sunt scrise pagini ca acelea din nuvela lui D.R.Popescu, cui se adresează ele ?” Prin ceea ce scrisese, DRP era „departe de a reprezenta pași înainte în dezvoltarea măiestriei scriitoricești”, conchidea Al.Piru. (Peste ani am făcut rst de acest nr. al „Scânteii”, dar n-am mai apucat să i-l dau lui DRP, așa cum îl anunțasem).
Lucrurile nu s-au oprit aici. Din „indicația forurilor superioare” de la PCR, la Uniunea Scriitorilor s-a organizat o ședință de discutare a „cazului Leul albastru” și a revistei care publicase proza. Ședința a durat două zile (!), în prima, participanții susținând că nu citiseră textul, cerând un răgaz. Cu acest prilej, Ion Lăncrănjan a rostit un discurs foarte dur, în care i-a apărat pe autorul povestirii incriminate și revista care a publicat-o. Până la urmă, nu s-a decis nimic, revista și conducerea ei n-au primit nicio sancțiune, și nici autorul. Încă de pe atunci, circulau zvonuri potrivit cărora scandalul ar fi pornit de la un denunț al scriitorului Titus Popovici. Ani la rând nu s-a putut pomeni Leul albastru. Ulterior, autorului i-au apărut multe volume remarcabile, dar niciunul în care să fie inclusă și nuvela respectivă. Abia în 1981, adică după 16 ani (!), ea a fost publicată într-o carte cu acest titlu, apărută în colecția BPT a Editurii Minerva. Asta în vreme ce unii claponi matamorfozați în critici literari vopsiți susțineau că autorul este „omul regimului”! Nu mai vorbesc de sfertodocții care susțin (deliberat ?) și acum că el este Dumitru Popescu „Dumnezeu” și-l acuză de tot felul de rele în cultura română! În ce-o privește, nuvela Leul albastru a avut un destin fabulos și mi se pare mai actuală ca oricând, iar episodul „vânării” ei în studenție l-am povestit pe larg în volumul „DRPopescu – Leul albastru”, publicat de Editura Academiei în 2015, când reputatul scriitor a împlinit 80 de ani.
Un alt moment memorabil dintre cele multe care m-au legat de DRP a avut loc la finele anului 2009, când, într-o zi, dânsul m-a chemat la Editura Academiei, unde era director, pretextând ceva plauzibil. La plecare, mi-a dăruit volumul „Epistolă către englezi”, apărut în editura craioveană „Scrisul Românesc” și care avea cinci piese de teatru. Dedicația lui m-a nedumerit: „Dragă Dumitru Constantin, mi-ai oferit subiectul unei piese ! Plecăciune ! Aștept un alt subiect! Cu prietenie, DRPopescu, noiembrie 2009, București!”Ajuns acasă am răsfoit cartea, iar la pag. 173 am dat de piesa „Moartea actorului Pompiliu Iordache”, dar, când, sub titlul ei, am citit scris cu litere cursive „piesa se dedică lui Dumitru Constantin”, am început să tremur cu adevărat, nu știam ce să fac, cui să comunic vestea, etc. Cum am ajuns la așa ceva ? Pe 17 septembrie 2008, când a fost inhumat marele actor Ștefan Iordache, decedat în urma unei boli incurabile, groparii de la cimitirul din comuna Gruiu erau „afumați” bine, așa încât, când au văzut nenumărații cameramani care filmau sau fotoreporterii ale căror flashuri nu mai conteneau, au reacționat într-un fel inedit, ei crezând că, de fapt, se filmează o scenă dintr-un film, așa că au discutat între ei să nu folosească mult mortar ca să nu se întărească prea tare accesul spre groapă și coșciug, astfel încât actorul înhumat să nu aibă cumva probleme din cauza lor. Cum, pe atunci, eram șeful Vizei la Agerpres și am editat acea știre, am reușit să vorbesc cu cineva din familia lui Ștefan Iordache, care mi-a relatat insolita discuție a groparilor. N-am prins-o în știre, dar, seara, i-am relatat-o lui DRP, care, auzind-o, m-a rugat să n-o mai povestesc altcuiva, ceea ce am și făcut. Peste un timp, DRP mi-a dăruit cartea cu piese, provocându-mi acel adevărat șoc, dar și bucuria de a redescoperi marele său caracter, despre care aș zice că a fost unic.
Deja îi spuneam Nene, tratându-l oltenește ca pe fratele cel mare care are grijă deosebită de cel mic.N-a fost deranjat de formulă, și ani de zile am folosit acest apelativ, care, pentru mine, se va identifica mereu cu DRP. Îi telefonam frecvent, mai ales seara, îndeosebi în 2015, când a suferit o intervenție chirurgicală grea, fiind internat mai mult timp, atunci chiar cerându-mi imperativ să-l sun zilnic. Era de înțeles, în acea rezervă îl măcinau singurătatea și alte gânduri, așa că trebuia să umplu conversațiile noastre, drept pentru care m-am apucat să-i povestesc diverse întâmplări din lumea satului meu oltenesc, mă asculta atent, îmi punea întrebări, iar în final îmi poruncea :„Bătrâne, apucă-te de scris proză!” Așa am făcut, s-a conturat un volum de proză scurtă, dânsul le-a citit, a făcut observații, am ținut seama de ele, în final le-a „omologat”, apoi mi-a scris și prefața, iar cartea „Cocoșul, ștreangul și cerul”, cuprinzând 9 povestiri, a apărut acum trei ani, eu arătând într-o precizare cum m-am ales cu un naș literar, recte DRP, un naș cu care mă mândresc. Ulterior, am urmat aceeași cale, dar până la un punct, adică până atunci când internările sale s-au înmulțit și lungit. Am primit, totuși, prefața sa la noul volum de proză scurtă „Vânătorii stafiei sonore”, apărut acum câteva luni și în a cărui precizare reiau omagiul și mulțumirile aduse nașului meu literar. Am sperat mereu că-i voi înmâna cartea și voiam să văd cum va reacționa când va vedea că, la rândul meu, i-am dedicat povestirea care dă titlul volumului și la care ținuse atâta încă de pe când i-o relatasem prin viu grai. Crezând într-un miracol, i-am telefonat mereu, o vreme a sunat, apoi a amuțit…
Acum privesc în gol, îmi vin în minte vesurile cuiva găsite pe internat despre singurătatea celui căruia i-au plecat și Tata, și Mama, și Nenea, adaug eu, i s-a dus trecutul său în care nici pe el nu se mai vede, curtea copilăriei este pustie, pe poartă nu mai vin colindătorii când se naște Dumnezeu și cu care, din Mirila mea, până în urmă cu ceva timp îl delectam telefonic pe DRP, iar acum intră și tăcerea și tristețea deodată, nu mai arde focu-n sobă, nu mai sunt la geam gutui și-au rămas desperecheate amintiri și bucurii. Între ele tronează suveran cele cu Nenea DRP, un dresor uimitor de leu albastru, un magician unic al Literaturii Române.
Dumitru Constantin
Ce frumosi erau anii 1960 si cat de usor faceau unii rost de bani in studentie…Nu am inteles cine a avut ideea cu „raportarile false” care a facut ulterior cariera sub CRIMINALUL CONTRA UMANITATII Ceausescu! Ma refer la „raportarile false”, nu la cel care dupa ce le-a inventat ne destainuie ce i-a destainuit Cerberul de la Centrul studentesc!? Cert este ca NICI DEREPE si NICI DECE
care-i dedica oda Para Leul-ui albastru nu au avut de suferit vreo stricaciune ideologica, urcand pe cele mai inalte culmi… Te crucesti constatand cati „dusmani” a avut IDEOLOGIA GENOCIDULUI si abia in 1989 i s-a inscenat expierea, dar nu de ei, dusmanii din interior, ci de dusmanii de afara ai natiomal-comunismului ceausist, COMINTERNISTII…
„La Canalul Dunarea-Marea Neagra fusesera DECIMATE ELITELE ROMANIEI GENERICE printre care si parintii mei…”, scriai, altundeva, musiu șarlă !
Cred că-ți faci de râs familia, daca în postura de odraslă a unor elite produci numai niște texte aiuristico-delirante, zi de zi.
Vrei să exprimi ura față de comunism, dar răbufnirile tale sunt doar idei fixe, patologice. Sau chiar hilare, precum cele privind filialele comintern.
Ia o pauză !
Subiect sleit literalmente de Corul Lăudatorilor din presă!Cand leu,cand dresor, totul pe fond albastru,deja cădem in comicărie! Efortul vuvuzelelor pentru un fost membru supleant în CC al PCR din 1968 și deputat în Marea Adunare Națională incepand din 1975, pana in 1989
Dumitru Popescu- Dumnezeu inca traieste,poate depune marturie..
„La Canalul Dunarea-Marea Neagra fusesera DECIMATE ELITELE ROMANIEI GENERICE printre care si parintii mei ” …
„Te rog nu mai perturba de la comentarea celorlalte articole care vizeaza PREZENTUL DRAMATIC pregatit de coreligionarii
tai” …
RASPUNSUL dat de ROMANI (cei nascuti in Romania, ca si mine) si de aceeasi RELIGIE bizantina/crestin-ortodoxa (coreligionari ca si mine), cei din ROMANIA/383 AD si Tara Romaneasca/450 AD:
„Unii nu au ascultat pe ROMÂNI când le-au spus că ROMÂNIA nu este „generică si STRĂINĂ” conform SPIRITUALITĂȚII cele STRĂVECHI de pe acest TĂRÂM al NOSTRU. Si au „plătit” pentru asta. Deși se dădeau drept „elite din meta-inversul cel STRĂIN de neam și popor”.
Securistoidul abject Anonim nu a putut sa-si inghita fierea toxica preferand sa o dejecteze de manutza cu comparsul lui doru popescu FARA Dumnezeu si FARA PATRIE care la articolul Dlui Nistorescu „O urare numai pentru unii” s-a dat din nou in petec
cu NEGAREA DUMNEZEIRII convins ca nu-i mai citeste altcineva ELUCUBRATIILE MARISTOID/BOLSEVICOIDE de TRADATOR AL ROMANIEI GENERICE strivita in 1945 de tancurile sovietice!!! Am incercat sa-i deschid ochii incetosati de fanatism, dar e inutil…
@Charlie
Nu cumva, Romania „generică” a fost strivită in 1945 de tancurile sovietice, întrucât ăsta era „târgul” dintre … Filiala Comintern Moscova și Filialele Comintern „Casa Albă” / „Downing Street 10” ?
RASPUNSUL dat de catre ROMANI (cei nascuti in ROMANIA, ca si mine) si de aceeasi RELIGIE bizantina/crestin-ortodoxa (coreligionari ca si mine a lui EL cel URANIC), cei din ROMANIA/383 AD si Tara Romaneasca/450 AD:
„Unii nu au ascultat pe ROMÂNI când le-au spus că ROMÂNIA nu este „generică si STRĂINĂ” conform SPIRITUALITĂȚII cele STRĂVECHI de pe acest TĂRÂM al NOSTRU. Si au „plătit” pentru asta. Deși se dădeau drept „elite din meta-inversul cel STRĂIN de neam și popor”.
RASPUNS suficent … dat unui STRAIN APATRID (calator) NECREDINCIOS (in Geneza LUMII de catre EL cel URANIC) si ATEU (turcit mozaicat, adorator al zeului semitic/arabic al razboiului), venit din est ca „melekh mash(i)ach”, dar, doar pentru a parveni pe taramul nostru cel ROMANESC.
RASPUNSUL dat de catre ROMANI (cei nascuti in ROMANIA, ca si mine) si de aceeasi RELIGIE bizantina/crestin-ortodoxa (coreligionari ca si mine a lui EL cel URANIC), cei din ROMANIA/383 AD si Tara Romaneasca/450 AD:
„Unii nu au ascultat pe ROMÂNI când le-au spus că ROMÂNIA nu este „generică si STRĂINĂ” conform SPIRITUALITĂȚII cele STRĂVECHI de pe acest TĂRÂM al NOSTRU. Si au „plătit” pentru asta. Deși se dădeau drept „elite din meta-inversul cel STRĂIN de neam și popor”.
RASPUNS suficent … dat unui STRAIN APATRID (calator) NECREDINCIOS (in Geneza LUMII de catre EL cel URANIC) si ATEU (turcit mozaicat, adorator al zeului semitic/arabic al razboiului), venit din est ca „melekh mash(i)ach”, dar, doar pentru a parveni pe taramul nostru cel ROMANESC. Cel care nu a folosit „leul cel albastru” ca noi ROMANII … ci doar hartia cea verde …
RASPUNSUL dat de catre ROMANI (cei nascuti in ROMANIA, ca si mine) si de aceeasi RELIGIE bizantina/crestin-ortodoxa (coreligionari ca si mine a lui EL cel URANIC), cei din ROMANIA/383 AD si Tara Romaneasca/450 AD:
„Unii nu au ascultat pe ROMÂNI când le-au spus că ROMÂNIA nu este „generică si STRĂINĂ” conform SPIRITUALITĂȚII cele STRĂVECHI de pe acest TĂRÂM al NOSTRU. Si au „plătit” pentru asta. Deși se dădeau drept „elite din meta-inversul cel STRĂIN de neam și popor”.
RASPUNS suficent … dat unui STRAIN APATRID (calator) NECREDINCIOS (in Geneza LUMII de catre EL cel URANIC) si ATEU (turcit mozaicat, adorator al zeului semitic/arabic al razboiului), venit din est ca „melekh mash(i)ach/lumina de la rasarit”, dar, doar pentru a parveni pe taramul nostru cel ROMANESC. Cel care nu a folosit „leul cel albastru” ca noi ROMANII … ci doar hartia cea verde …
RASPUNSUL dat de catre ROMANI (cei nascuti in ROMANIA cea ORIGINARA/straveche si ORIGINALA/dpv. spiritual, ca si mine) si de aceeasi RELIGIE bizantina/crestin-ortodoxa (coreligionari ca si mine a lui EL cel URANIC), cei din ROMANIA/383 AD si Tara Romaneasca/450 AD:
„Unii nu au ascultat pe ROMÂNI când le-au spus că ROMÂNIA nu este „generică si STRĂINĂ” conform SPIRITUALITĂȚII cele STRĂVECHI de pe acest TĂRÂM al NOSTRU. Si au „plătit” pentru asta. Deși se dădeau drept „elite din meta-inversul cel STRĂIN de neam și popor”.
RASPUNS suficent … dat unui STRAIN APATRID (calator) NECREDINCIOS (in Geneza LUMII de catre EL cel URANIC) si ATEU (turcit mozaicat, adorator al zeului semitic/arabic al razboiului), venit din est ca „melekh mash(i)ach/lumina de la rasarit”, dar, doar pentru a parveni pe taramul nostru cel ROMANESC. Cel care nu a folosit „leul cel albastru” ca noi ROMANII … ci doar hartia cea verde …
Hasidism … si religia (ultras) asociata acestuia … precum cea propavaduita de „unicul” intr-O urare numai pentru unii ?
De ex. „God creates a new heaven and a new earth” … suna cunoscut, tradus in limba romana intr-O urare numai pentru unii.
Masha … si māšīaḥ oare?
Satmar … si dinastia Sighet Hasidica … Moshe … Kiryas Joel, New York … oare ? ”
Ultrasii … ultra-ortodocsi … oare ?
Noi ROMANII, cei cu RELIGIA de rit BIZANTIN/crestin-ortodoxa a lui EL cel URANIC … nu prea avem „timp” sa credem asta.
Noi ROMANII … suntem dresori doar de lei albastri. Banii nostri cei ROMANESTI.
Din fericire … ȘTIINȚA este DEMOCRATICĂ (datele de observație sunt accesibile tuturor oamenilor) și FALSIFICABILA (orice ipoteză de lucru și orice model teoretic pot fi supuse verificărilor tuturor oamenilor, înainte de a fi validate).
Din nefericire … unele RELIGII sunt AUTOCRATICE (nu admit date de observație care contravin credințelor lor religioase) și DOGMATICE (nu admit decât cunoștințele religioase ancestrale).
Se numesc „religii inchise/ultras/fundamentaliste.
Pe taramul nostru, din fericire, religia noastra cea ancestrala/paleo-creștină a geto-dacului Zamolxis/550 BC, a fost CHIAR o religie deschisă, pre-științifică, venită direct pe filiera lui Thales/610 BC (matematicianul care știa sa prevadă eclipsele), a lui Anaximandru/600 BC (astronomul care a prevazut multitudinea LUMILOR planetare în Univers) și a lui Pitagora/560 BC (filozoful, matematician și astronom, care a demonstrat sfericitatea Pamantului). Zamolxis fiind pupilul și elevul lor.
Despre aceasta religie străveche geto-dacică (deschisă, filozofică și științifică) vorbește și Herodot/450 AD (Istoria), și Platon/400 BC (Charmides), dar și Iordanes/551 AD (Getica). Și de aceea, cunoașterea umană de pe aceste taramuri a fost si a rămas, întotdeauna, deschisă filozofiei și științei. Și lipsită, total, de fanatism religios.
Și de aceea, Astronomia și Cosmologia, pe tărâmurile noastre, din Antichitate și până astăzi, s-au bucurat de respectul și considerația spirituală și religioasă cuvenite.
Pre-creștinismul religios al geto-dacilor lui Zamolxis/550 BC.