Damian, un soi de Pan şi de Hercule pe scenă

Jucându-se cu cuvintele, antrenant şi prietenos cu publicul pe care îl face să exulte, Damian a revenit în România fericit să ne facă părtaşul ultimei sale metamorfoze de la ţiganul cu toba la americanul cu naiul, nu orice nai, ci electric pe deasupra. E parte din tumultul de ipostaze pe care-l poate crea acest mare artist care e un soi de Pan şi Hercule al vremurilor moderne, care scaldă totul într-o muzică unică şi e în stare să doboare imposibilul în orice proiect gigant pe care şi-l propune, precum turneul maraton Damian & Brothers, concretizat în peste 600 de concerte în 30 de ţări. Asocierea numelui Damian de foc şi de flacără a devenit un loc comun de la spectacolul lui din Piaţa Constituţiei din 2001, derulat sub genericul Damian’s Fire, în faţa a peste 72.000 de spectatori în care a dezlănţuit combustiile rare, aproape de paroxism, ale entuziasmului şi empatiei. În 2006 i-a urmat într-o lume ce-şi pierde tot mai dramatic izvoarele spectacolul „Rădăcini”, care, asemenea bulgărelui de zăpadă, s-a transformat, prin Damian Drăghici, în avalanşa şi colosul Damian & Brothers, pitoresc, turbionar, un spectacol la care nimeni nu a luat parte fără să-şi simtă sufletul şi tălpile dansând pe flăcări şi jar.

Cu un chip şi un trup întinerit cu cel puţin un deceniu, fantasticul Damian, fără barbă şi cu peste 50 de kilograme mai puţin, a revenit la Bucureşti să ne aprindă în suflet definitiv flacăra jazzului cu două concerte extraordinare care au fost susţinute în cadrul Festivalului „Viaţa e frumoasă”, organizat de Teatrul Naţional de Operetă şi Fundaţia Bright Light prin două evenimente imposibil de ratat, „Jazz in the City”, la Sala Palatului, şi „DJ Ravin & Damian”, la Club Silver Church.

Un dar imens pentru bucureşteni

Darul oferit bucureştenilor a fost imens, deşi trebuie să mărturisesc sentimentul de prăfuit, neglijent şi vulgaritate care grevează organizarea spectacolelor la Sala Palatului, în pofida capetelor mari de afiş şi a marilor companii care evoluează pe scenă. De la sala Congreselor PCR s-a ajuns la un soi de mall-stadion, cu foaiere îngălate şi garderoba transformată în galantare, cu un public lipsit de sentimentul sărbătorii, la care contribuie cultura spectacolului şi spectacolul culturii. Practic mulţi nici nu au realizat ce tezaur de istorie şi performanţe ale jazzului mondial li s-au oferit de către Damian şi invitaţii şi partenerii lui într-un concert în care au evoluat până la incandescenţă Diane Schuur, cea mai mare cântăreaţă de jazz din lume, la ora actuală, Eddie Daniels, considerat cel mai mare clarinetist contemporan al lumii, pianistul Randy Porter, un as al instrumentului în muzica de jazz şi cea clasică, Scott Steed, celebru la bass, şi Reggie Jackson, un virtuoz la tobe.

Sigur, vor fi ajuns în sală admiratorii lui Damian în ipostaza de cântăreţ pop şi de muzică lăutărească, de mare virtuoz la tobe şi nai ori alte intrumente lăsând muzica să se reverse în rotirea fustelor largi înflorate şi semeţia cămăşilor şi vestelor de pe pieptul ţiganilor. La fel de copleşitor ca artist şi de scufundat în har. De data asta flacăra artei dăruită publicului viza un alt orizont de aşteptare şi înmănuncherea unor valori pe care cunoscătorii le pot socoti de domeniul miracolului, posibil, cu certitudine, graţie prestigiului mondial de care se bucură Damian, iată, şi în lumea jazzului, pe toate continentele.

Un prestigiu care reprezintă cu mult mai mult decât faptul că este posesorul unui premiu Grammy în urma colaborării cu Paul Winters la „Keeping the Fire Alive”.

Damian este un geniu nu doar al naiului, ci şi al provocărilor la care se supune de unul singur, învingând pariuri cu arta ce par de neînvins. Născut într-o famile al cărei arbore genealogic numără cinci generaţii de lăutari, el este nu doar primul care îşi duce harul peste Atlantic şi obţine un „Magna cum Laude”, la absolvirea Berkeley College, ci şi primul care lucrează cu cei mai mari compozitori de la Hollywood şi cu nume celebre precum James Brown, Joe Cocker, Shaggy, un star în reggae, Cyndi Lauper, Gypsy Kings, Zucchero, Roger Hodgson, The Pointer Sisters, Diane Schuur, Eddie Daniels.

Naiul şi Focul în Jazz

Focul, flacăra numesc câteva din marile spectacole sau înregistrări ce poartă numele lui Damian, căruia i se mai spune şi „The Speed of Light”, viteza luminii. Să nu ne gândim că e vorba numai de metafore şi vorbe aruncate în vânt de jurnalişti sau cronicari inflamaţi.

Obârşiile lui Damian evocate de artist cu mare mândrie nu pot să nu-i trimită pe cei avizaţi la simbolismul focului, aşa cum este dezvoltat în doctrina hindusă, unde Agni, Indra şi Suryia sunt reprezentanţii focului pământesc, celui intermediar şi focului ceresc, ai flăcării obişnuite, trăsnetului şi soarelui. Toate aceste ipostaze sunt regăsibile în arta naiului, fie el şi electric, adusă de Damian pe scena Sălii Palatului la performanţe incredibile, artistul fiind singurul interpret din lume care le poate realiza, ca ritm, tempo, valori armonice şi cheie muzicală. Asemeni focului, Damian are o putere de absorbţie şi penetrare a muzicii de jazz, de astă dată supraumană, călcând pe urmele idolului său, marele cântăreţ al saxofonului, Charles Parker, supranumit „Pasărea”, „Bird” sau „Yardbird”, al cărui nume a marcat fundalul spectacolului ca un astru tutelar. Damian este un pasional, trăieşte incandescenţa ca şi cum ar respira. Focul îi marchează intuiţia, sufletul, munca de perfecţionare a lucrului la instrumentul iubit, devoratoare, spiritul alegerii marilor maeştri, aruncarea în artă asemenea toreadorului la fiecare coridă, ca o purificare şi regenerare. În „Gîta”, se spune că Brahma e însuşi focul. Să nu uităm de limbile de foc din Rusalii, de liturghia catolică a focului nou care se celebrează de Înviere, de carul de foc în care călătoreşte Sfântul Ilie. Această combustie purificatoare care înseamnă o continuă depăşire de sine, cunoaşterea pătrunzătoare, iluminarea sunt parte din devenirea lui Damian de la ţiganul tobelor la americanul naiului electric. Un demiurg şi un demon se luptă în devenirea artistului care nu a trăit de puţine ori căderea, deşi pare mult mai stăpân decât Charles Parker pe destinul său şi mai atent să nu trăiască acea cădere ireversibilă a lui Lucifer, purtător al luminii cereşti până ce a fost basculat în flăcările iadului.

Diane Schuur

Pe scena Sălii Palatului, alături şi în tandem cu Diane Schuur, Eddie Daniels, Randy Porter, Scott Steed, Reggie Jackson, împreună cu mari virtuozi ai jazzului mondial, Damian a arătat publicului o stăpânire de sine şi acea putere de a-şi distruge aparent vechiul înveliş, ipostaza unei străluciri anterioare pentru a dezvălui o strălucire nouă, copleşitoare a harului muzical, interpretând şi reorchestrând partituri celebre cu un instrument de plai şi rai românesc, ori balcanic, dus peste oceane ca să sfredelească şi să regenereze jazzul contemporan.

Focul lăuntric şi al talentului dumnezeiesc cu care s-a născut şi pe care l-a forjat în zile şi nopţi lumină de repetiţii este motorul regenerării periodice la care ne face martori Damian. Să mai adăugăm că marele poetician al elementelor, Gaston Bachelard, definea două constelaţii psihice ale focului din perspectiva modului de a-l obţine, prin frecare şi percuţie, buzele şi şuierul respiraţiei la nai şi fulgerul bătăilor la tobă.

Lecţia idolilor

Damian este un artist care-şi educă semenii de pe scenă. El comunică şi dialoghează cu publicul său, îl învaţă ceva despre artă şi traiectoria ei de la izvoare şi până la succesul de răsunet. Vorbeşte despre pasiunea sa, despre munca uriaşă care o întreţine. E un dascăl, un predicator al muncii, al depăşirii de sine, al eternei întoarceri la izvoare pentru un nou început. El dă demnitate actului artistic, maiestate, acolo unde mulţi sunt nişte circari. A venit în faţa spectatorilor cu nume grele ca parteneri de scenă, evocând nume uriaşe ale istoriei jazzului, începând cu Charles Parker, considerat, alături de Louis Armstrong şi Duke Ellington, un triumv al genului, parte din acest inexpugnabil triumvirat american. Cine a ascultat „Yardbird Suite”, „Ornithology”, „Billie’ s Bounce”, „Anthropology”, „Confirmation”, „Ko-Ko”, „Kim” şi „Leap Frog”, „Parker’ s Mood” înţelege că Parker nu este o umbrelă pentru Damian, ci o forjă a artei jazzului suprem în care îşi căleşte propriul instrument şi probele pe care le va trece. Toate provocările trăite de acest lider în dezvoltarea bepop, în jazzul obsedat şi asaltat de ritmurile iuţi, frenetice, de tehnica improvizaţiilor ce ia în calcul structurile armonice asemenea arcaşului ce-şi supraextinde arcul pentru a da viteză săgeţilor trase.

Damian s-a lăsat provocat de inovaţiile în ritm, melodie, armonie cărora Charlie Parker le-a dat la saxofonul lui o identitate supraomenească şi cosmică, sfredelind sufletul, cu acest sunet vibrant, curat, sacadat, dulce, melancolic, susurător metalic, cu liniile melodice din „Ko-Ko”, „Kim” şi „Leap Frog”, atât de noi, cu fuziunile sonore, cu schimbările şi înşurubările de ritm, portdrapel pentru Hipster Culture şi Beat Generation. Ar trebui să adăugăm John Coltrane, Lee Morgan, Toots Thielemans, celebrul saxofonist şi marele trompetist în hard pop şi belgianul stabilit în America unde a cucerit culmile jazz-ului, cu muzicuţa, ghitara şi fluierul său dăruite unei imaginaţii şi virtuozităţi unice, deţinătorul din 2009 al celui mai mare premiu american în jazz, „NEA Jazz Master”. Să-l asculţi cântând „Love Supreme Torrent”, „Giant Steps”, „So what Solo”. Lecţia idolilor aduşi în scenă de Damian a fost admirabilă şi ea spune mult despre destinul unui mare artist care se va depăşi mereu pe sine, după ce a ales să fie mare printre cei mari, biciuind emulaţia înălţimii.

Un regal de jazz alături de regii lui în viaţă

Venirea lui Eddie Daniels şi a lui Diane Schuur în spectacolul „Jazz in the City”, avându-l ca vedetă pe Damian, a oferit spectatorilor câteva nume ce reprezintă regalitatea genului în zilele noastre. Eddie Daniels e pentru unii dintre noi cunoscut ca autorul muzicii la partea a treia din „Piraţii din Caraibe”, un clarinetist şi saxofonist al cărui talent de compozitor vădeşte încă o dată valenţele spirituale, intelectuale ale jazzului, expresie a fizicii cuantice în muzică, a matematicilor superioare, parte din intuiţia infinitului sufletesc. La conferinţa de presă s-a aflat şi amănuntul important că mama lui a fost româncă, dar că nu vorbea limba decât cu bunica lui maternă, drept care nu ştie să spună decât dragă în limba unor obârşii necultivate alături de cele evreieşti. Clarinetul lui e fermecat orice gen de muzică ar aborda, aşa că nu întâmplător marele Leonard Bernstein a lăudat eleganţa şi virtuozitatea interpretărilor sale, comparându-l cu arta desăvârşită a lui Arthur Rubinstein. Duetele cu Damian Drăghici cântând la naiul său electric au fost o încântare. Tot aşa, în schimbul de punţi şi de performanţă şi ingeniozitate, relaţia partiturii clarinetului cu vocea uluitoare a lui Diane Schuur care atinge performanţe tehnice incredibile şi adâncimi sufleteşti inaccesibile omului de rând. Cântăreaţa are o voce de o apertură rarissimă, dublată de evoluţia ei ca pianistă ce multiplică rezonanţele în ecouri, paralele şi încrucişate. Oarbă în urma unui accident suferit în spital, după naştere, se pare că pierderea văzului i-a acutizat simţul auzului dăruindu-i o voce de aur care nu copiază timbrul şi armonicele marilor cântăreţe de jazz de culoare, venit din zona Gospel, deşi la apariţia ei la debutul la zece ani pe scenă era influenţată de Sarah Vaughan şi Dinah Washington şi mai aproape de muzica country. În America şi în lume Diane Schuur e celebră, fiind cunoscute marile ei concerte de la Carnegie Hall sau de la Casa Albă, turneele răvăşitoare cu Stan Gets, B.B. King, Dizzie Gilespie, Maynard Ferguson, Ray Charles, Quincy Jones, albumele „Deedles”, „Schuur Thing”, „Timeless”, optsprezece din albumele ei fiind în Top 10 al jazzului.

De pe scena Sălii Palatului, marea cântăreaţă a plecat în Italia la Cantazaro, la Salerno, unde avea un turneu de concerte. În câteva zile va traversa Atlanticul ca să cânte la Syracuse, apoi la Blues Alley, la Washington, continuându-şi apoi turneul american.

La Bucureşti ne-a vrăjit cu un vibrato de înălţimi ameţitoare, dezvăluind din gâtlej şi sunetul gutural de lebădă şi pe cel al instrumentelor astrale. În plus, deşi oarbă şi folosind partiturile Braille, ea şi-a depăşit handicapul devenind o pianistă admirabilă ale cărei degete ne evocă ritmul, alerteţea şi vălurirea dansului ritual oriental, adus în cluburi în care se lovesc mingile de biliard, fulgeră timpanele şi metalul trompetei si bate ritmul de tobe cu sunet de grindină şi mătase deopotrivă. O voce unică. Şi atunci când cântă swing şi blues, şi când improvizează, în înregistrările ei cu Bobby Caldwell, „The Sing in Swing” sau „Starring”. Poţi asculta la nesfârşit „Some Other Time”, cu piese de swing, „The Very Though of You”, „Heart to Heart” cu B.B. King, „September in the Rain”, „New York State of Mind”, cântecele ei de dragoste din „Caught A Touch of Your Love”, „Over the Rainbow” sau tulburătorul „I’ m beginning to see the Light”, cântat de o femeie oarbă. Damian Drăghici ar putea concepe un album în care naiul său să emfazeze valorile ludice şi dramatice ale acestei mari vocaliste.

Bright Light sau despre sunetul ce devine lumină

Deşi figurau pe afiş şi alţii, pe nedrept, într-un anume sens, pianistul Randy Porter, basistul Scott Steed şi Reggie Jackson, la tobe, au întregit o performanţă de necontestat, deşi, repet, sala era extrem de compozită şi nu în largul ei cu acel stil al audiţiilor unui jazz de o asemenea performanţă. Porter, un pianist ce jură pe sunetele pianelor Steinway, e un mare imaginativ şi se potriveşte cu Damian şi cu ceilalţi prin virtuozitate, sofisticare, rafinament şi vertij emoţional. A cântat cu Freddy Hubbard, Art Farmer, Benny Golson, Charles McPherson Quartet, are un alai de turnee în spate, în SUA, Franţa, Grecia, Italia, China, a reorchestrat minunile lui Charles Parker, n-a lipsit din turneele curente ale lui Diane Schuur, Bobby Caldwell, din turneul „Sing in Swing”, are înregistrări cu marele basist David Friesen, foarte cunoscut fiind triplul CD, „Name of a Woman”.

Scott Steed are în palmaresul său înregistrări şi concerte cu Horace Silver, Joe Williams, Joe Pass, Joe Henderson, vocalistul Mark Murphy cu care a realizat „September Ballads”.

Damian a fost alături de aceşti regi ai jazzului, încoronaţi sau nu, strălucitor, convingător, febril, autentic, cu un pas înainte în emoţiile sale şi în avangarda tehnicii unui instrument nou, dăruit unei muzici care obligă orice instrument din lume şi voce umană la proba de foc a improvizaţiilor şi creaţiei, la depăşirea oricărei graniţe şi prejudecăţi. La trecerea sunetului în lumină.

Admirabil, atât de pozitiv şi de constructiv acest spectacol al unei muzici pe care n-o pot sluji decât oamenii cei mai liberi şi cei mai neîmpăcaţi cu ideea imposibilului. Damian şi toţi invitaţii lui au fost expresia acestei lumini strălucitoare şi pure din jazz.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.