După declarațiile recente ale președintelui Traian Băsescu, dezbaterea privind regionalizarea a început să capete amploare. Cu atât mai mult cu cât au apărut pe surse și primele hărți care descriu intențiile puterii de a reorganiza administrativ-teritorial România pe 16 regiuni. O primă privire asupra acestora învederează clara intenție de a redesena echilibrele de putere locale în favoarea formațiunilor aflate vremelnic la guvernare.
Astfel, o regiune grupând Aradul, Timișul și Caraș-Severinul ar asigura, nu-i așa, o preeminență politică pedistă. Maramureșul, împreună cu Bistrița și Clujul ar putea fi câștigate cu puțin efort de către același partid. UDMR-ului i se dă satisfacție prin gruparea județelor Mureș, Harghita și Covasna într-o structură ce reproduce fosta Regiune Autonomă Maghiară și unde nu ar fi probleme pentru formațiunea etnică de a câștiga majoritatea în administrația locală. Dacă ținem cont de regula alegerii președintelui Consiliului Județean, și deci prin simetrie și a viitorului președinte de Consiliu Regional dintr-un singur tur, atunci gruparea județelor Bihor, Satu Mare și Sălaj ar putea oferi UDMR un al doilea „cadou regional”, pe lângă tradiționala secuime. Pentru că și aici populația maghiară ar trece de 30%. Mai departe s-a încercat și o grupare a județelor PSD-iste (de pildă Gorj cu Vâlcea sau Vrancea cu Galați, Brăila și Buzău) și rămân câteva regiuni „de echilibrare” unde, cel puțin pe actualele date privind aleșii locali, PD-ul ar putea să câștige. E o primă lectură politică a acestei hărți care, cel puțin în anumite cazuri, păcătuiește prin lipsa de logică de tip cultural, istoric, demografic și chiar prin lipsa de logică în ceea ce privește perspectivele dezvoltării economice și administrative.
Eu personal sunt de acord că discuția despre regionalizare trebuie purtată și, în acest sens, e nevoie de înfrângerea conservatorismelor administrative, care își fac loc mai ales din interese personale și de grup în toate partidele politice românești. Pe de altă parte, cred că avem tot dreptul să privim cu suspiciune această accelerare bruscă a procesului de regionalizare, ținând cont de faptul că mai toate inițiativele legislative cu care ne-a obișnuit puterea sunt mai degrabă orientate spre salvarea electorală a PD-ului și spre satisfacerea pretențiilor UDMR și mai puțin spre așezarea sănătoasă și pe termen lung a arhitecturii instituționale din România.
Prin urmare, nu cred că un asemenea proces de amploare poate fi derulat cu un an înainte de alegeri și în condițiile unui echilibru politic extrem de precar și a unor blocuri de partide aflate într-un conflict acut. Regionalizarea trebuie să fie un demers bine pregătit și mai ales rezultatul unui consens al tuturor forțelor politice semnificative. Știu că acest cuvânt, „consensul”, revine aproape obsesiv în textele mele, dar îmi mențin opinia că nu se pot clădi reglementări durabile, care să reziste în timp, fără un numitor comun la nivelul elitei politice.
Deocamdata, regionalizarea pare doar un nou instrument politic al puterii pediste.
