Să vorbim încă o dată despre Jocurile Olimpice, dar asta doar ca să putem închide subiectul, din punctul nostru de vedere. Dacă la nivel de strategii ne-am lămurit, cam lipsesc, să vedem cum stăm cu alte cele. Care o fi treaba cu inima noastră de suporteri, pentru ce bate ea? Pentru sportivi, pentru rezultate, pentru altceva? Sau cum stau cu inima „oamenii de sport”?
S-o luăm cu un exemplu, ca să ne fie mai uşor. Ne vine la îndemînă cel cu vecina Serbia, că n-a luat cu mult mai multe medalii decît noi. Sîrbii s-au întors cu opt medalii şi s-au clasat cu nouă locuri mai sus decît noi în ierarhia finală.
Delegaţia Serbiei prezentă la Rio a fost aşteptată în piaţa centrală din Belgrad de către mii de cetăţeni care i-au întîmpinat pe sportivii lor ca pe nişte eroi: cu steaguri, cu scandări, cu un entuziasm de nedescris. Cotidianul Novosti a prezentat un amplu reportaj, ilustrat, de la acest moment magic, aici.
Imaginile vorbesc de la sine. Și asta nu s-a întîmplat doar acum, ci a devenit o tradiţie ca în acel loc să fie celebrate toate succesele internaţionale ale sportivilor sîrbi, fie că a fost vorba despre echipa de fotbal de tineret sau de marele Djokovic, care a fost aclamat de 100.000 de oameni după ce a cîştigat Wimbledonul, în 2011. Atunci campionul sîrb a spus, la începutul discursului: „Acest trofeu e pentru voi, această cupă e pentru Serbia”!
Imaginea aceasta o puteţi alătura, cu ochii minţii, cu cea în care echipa feminină de scrimă a României, campioană olimpică, a fost aşteptată de către o mînă de rude şi prieteni pentru a fi primită apoi în Salonul Oficial al Aeroportului Henri Coandă. Ana Maria Brânză Popescu, una dintre campioanele olimpice, o sportivă care are proprietatea termenilor, a declarat, printre altele: “Am fost numiţi aroganţi, ni s-a spus că am mers nepregătiţi la Jocurile Olimpice, că am mers să ne batem joc. Permiteţi-mi să nu cred aşa ceva, să spun că eu nu cred că unul dintre colegii mei poate să facă o asemenea aroganţă, cu ghilimelele de rigoare, să meargă nepregătiţi acolo şi să îşi bată joc de şansa pe care o au o dată la 4 ani”.
Nu vi se par contrastante cele două „imagini”? Una vorbeşte despre solidaritate, pare să facă abstracţie de rezultatul în sine şi se bazează mai mult pe alte resorturi iar cealaltă ni se dezvăluie gri, cu destulă indiferenţă, blazare şi poate chiar a sugera o lume a sportului dezbinată.
Ne dorim, din cîte se pare, doar performanţe în sport. Ele ar trebui să apară de undeva, nu se ştie de unde. Cu asta e o poveste mai lungă, n-o s-o desluşim prea curînd.
Dar cum e cu povestea cealaltă, care nu ţine de minte, ci de suflet? Nici ce simţim în legătură cu sportul nu poate fi clarificat?
Poate că dacă ne place sportul atunci ar trebui să le facem loc şi sportivilor adevăraţi în sufletul nostru.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.