De la avangardă la frontiera dintre zonele terestre şi cele divine

Două capitale, două teritorii, două memorii colective, două imense culturi: Beijing şi Lhasa, despărţite de 2.600 de kilometri.
Situat la nivelul mării, Beijing, megalopolisul cu aproape 20 de milioane de locuitori, capitala politică şi culturală a Chinei, numără patru milenii de istorie. Cea recentă se dovedeşte, şi ea, fascinantă. Trecerea la economia de piaţă se realizează cu o viteză şi o reuşită incredibile. Gulerele stil Mao au fost înlocuite cu eleganţă de tip european, bicicletele se văd întrecute de vehicule străbătând până la ultima periferie, vitrinele elegante rivalizează cu cele occidentale. Grădinile Cetăţii Interzise sunt concurate de edificiile moderne ale centrului de afaceri.

Totul separă metropola modernă de Lhasa, aflată la 3.600 de metri altitudine, pe înaltul platou tibetan. Oraş al zeilor, interzis şi el mult timp străinilor, înconjurat până nu demult într-o aură de mister, este matricea geografică a budismului. Populaţia lui, în majoritate chineză, numără aproximativ 30.000 de persoane. Modernizat şi el, îşi vede Palatul Potala concurat de viaţa urbană şi industrială.

Pentru a ajunge în Tibet, călătorul trebuie să traverseze China, să străbată regiunile Shanxi, Sichuan sau Quiquai. Se perindă prin faţa ochilor şi în memorie marile moschei musulmane de la Xinning, falsele embleme „Apple” sau „Mac Do”, de la Taiyuan, soldaţii de teracotă morţi acum 2.000 de ani de la Xi’an. Călătoria este făcută nu numai de turişti străini, dar şi de milioane de chinezi care-şi redescoperă teritoriul.

Districtul artelor, cu o nouă faţă, futuristă

Centrul Naţional al Artelor Spectacolului din Beijing, semnat Paul Andreu

„Schimb Templul Cerului cu districtul Financiar”. Un anunţ care, în Beijingul actual, ar fi chiar lipsit de ironie. Un suflu de avangardă bate la începutul secolului al XXI-lea asupra capitalei chineze. Jocurile Olimpice din 2008, aşteptate cu nerăbdare şi pregătite cu o punere în scenă la o scară rareori întâlnită, care a costat 25 de miliarde de euro, au adăugat o nouă mândrie în istoria oraşului. Ghizii care-i conduc pe turişti în Piaţa Tiananmen sau la Templul Soarelui sunt încântaţi să enumere cele 100 de medalii cucerite de compatrioţii lor sau miliardarii în dolari. În 2011, oraşul se mândrea cu îndrăznelile sale arhitecturale şi tehnologice, începând cu terminalul 3, al aeroportului, cu splendida sa pânză ajurată, semnat de Norman Foster, continuând cu extraordinarul edificiu „Central China TV” sau cu turnurile din Centrul Financiar, care concentrează toate marile mărci occidentale. Vechea capitală a adoptat, cu viteza luminii, o nouă înfăţişare, din ce în ce mai futuristă. În plin centru istoric, la doi paşi de Piaţa Tiananmen, se înalţă imensul edificiu al „Centrului Naţional al Artelor Spectacolului”. Epura sa exterioară, care redeseneză un ying/yang în titaniu şi sticlă este o capodoperă de armonie. Intrarea, subterană şi luminoasă în acelaşi timp, între galerii şi sculpturi, este plasată sub suprafaţa vitrată a bazinului. Odată trecut de ea, se deschide o altă lume. În liniştea marelui hol, se poate auzi o sonată de Bach din sala de concert. Construcţia, realizată după planurile semnate de arhitectul francez Paul Andreu, a durat 6 ani. 200.000 de metri pătraţi găzduiesc, sub acelaşi acoperiş, noua sală a Operei din Beijing, o sală de concert şi una de teatru. În partea de nord-est a oraşului, la începutul anilor 2000, s-a deschis „Espace 789″, sau Districtul artelor.

Creaţia Paul Andreu pentru noul Centru al Artelor Spectacolului

Într-o veche uzină de armament dezafectată, în hangare s-a aşezat cartierul oficial al unei contra-culturi care îşi caută drumul. Nepoţii lui Mao par aici la ei acasă. Instalaţii monumentale, expoziţii de fotografii, dinozauri din acril în cuşcă, afişe de happening întâmpină vizitatorul. De la avangardă la cele mai proaste cromolitografii, nimic nu lipseşte. Societatea de consum îşi spune cuvântul. Reţine atenţia tratarea ironică a istoriei abia trecute, alături de mari artefacte amintind stăruitor de Warhol. Atmosfera micilor cafenele rivalizează cu cea din Lower East Side din New York sau cu unele ateliere alternative din Berlinul de Est. Un suflu de avangardă şi chic.

Faţadele hotelurilor elegante sunt înconjurate de showrooms cu maşini de lux englezeşti, germane şi italiene. 25.000 de înmatriculări pe lună. Nimic nu pare a stăvili frenezia oraşului, începând cu legiunile de scutere şi biciclete electrice.
Încă mai departe ca spirit de Cetatea interzisă şi de Templul Cerului decât Stadionul Jocurilor Olimpice, se înalţă „Watercube”, un parc acvatic delirant. La doi paşi de bazinele olimpice, într-un univers translucid, dominat de monocromii rafinate, oameni în costume de baie se agită veseli între tobogane şi piscine cu valuri, sub imensele meduze fluorescente ce plutesc sub tavan, într-o atmosferă ireală ducând cu gândul la piscina unei nave interstelare din filmele SF.

Interiorul clădirii controversate, semnată Paul Andreu

Dar oraşul trăieşte cu picioarele pe pământ. O doveşte Gara de Sud, cea mai mare din Asia, cu arhitectura unui aeroport, în care opresc trenuri ce merg cu 350 de kilometri pe oră.

Beijingul este acum în culmea puterii sale. Nu este tulburat nici de grija poluării aerului, nici de emigranţi… Spaţiile publice, calme şi liniştite, sunt atent supravegheate. Amintirea evenimentelor de la „25 Mai” şi din Piaţa Tiananmen pare să nu fi dispărut. Municipalitatea din Beijing a lansat în vara anului trecut o iniţiativă numită „platforma de informaţie asupra mişcărilor cetăţenilor”, având ca scop triangularea celor celor 10 milioane de telefoane mobile pentru a vizualiza şi a acţiona în timp real asupra problemelor de deplasare urbană, incluzând gări, autobuze, liniile periferice. Un instrument atotputernic ce urmăreşte numeroşii apărători ai drepturilor omului din China şi este capabil să cunoască drumurile şi identitatea oricărui participant la o manifestaţie publică neautorizată.

Un extraordinar volum despre „China interzisă” a fost scris de Richard Luc, iar „Muntele inimii”, o călătorie în memorie, de către laureatul Premiului Nobel, Gao Xingjian.

Grădinile din Wutai Shan, liniştea unei lumi închise

Templu la Wutai Shan

În munţii Shaxi, 60 de temple izolate, dedicate lui Manjusri, bodhishatva al înţelepciunii, formează unul dintre locurile cele mai sacre din China. Pagodele constituie un centru cultural unic, venerat astăzi în toată Asia, din Mongolia în Coreea şi din China în Tibet.

Templul Zienhai este un arhetip de armonie, cu curtea sa centrală, înecată în pădurile centenare, a marcat, timp de secole, ultima etapă a pelerinilor ce merg către Wutai Shan. Dimineaţa, locul este învăluit în fumul cădelniţelor de rugăciune.

Răspândirea budismului în China a fost lungă şi complexă. Dar, la 2.000 de metri altitudine, sub cerul albastru pal, în mijlocul ecranelor de verdeaţă ale pădurii, ea pare simplă atât pelerinului, cât şi credincioşilor. Liniştea unei lumi vaste şi închise în acelaşi timp, ca desprinse de pământ.

Templu budist din Beijing

Manjusri, unul dintre cei patru bodhishatva chinezi, şi-a ales locul de reşedinţă în acest cadru alpin. Revenit benevol pe pământ pentru a-i trezi pe oameni, predicând în drumul său învăţăturile lui Buddha, impresionat de duritatea climatului şi de condiţiile de viaţă ale ţăranilor din imensa câmpie de loess bătută de furtuni de nisip şi de praf şi dorind să le înlăture suferinţele, acesta s-a decis să schimbe regimul climatic. El a plecat în haine de călugăr către Marea Chinei, pentru a cere regelui dragonilor permisiunea de a folosi o piatră ale cărei puteri magice ar asigura ploaia şi răcoarea. Regele a acceptat până la urmă, cu condiţia ca bătrânul să care singur piatra. Prin câteva incantaţii, discipolul lui Sakyamuni a transformat uriaşa piatră preţioasă într-o pietricică şi a pus-o în buzunar. Întorcându-se călare pe un nor către ţinuturile Wutai, a depus piatra pe fundul văii şi s-a aşezat aici pentru a predica până la sfârşitul zilelor sale, într-un peisaj de o prospeţime extraordinară. O frumoasă legendă.

Avangardistul Watercube din Beijing

În 1904, după un periplu de doi ani din Yunnan în Mongolia, Henri d’Ollone şi tovarăşii săi de drum s-au întors către Beijing. În drum s-au hotărât să viziteze Wutai. D’Ollone a fost primul occidental care a ajuns acolo şi descrierile sunt valabile şi astăzi: „Wou-T’ai-Chan, muntele cu cinci terase, este unul dintre locurile cele mai auguste de pe pământ. Timp de patru zile, după ce părăseşti câmpia chineză, trebuie să urci fără încetare. Prin văi din ce în ce mai strâmte şi abrupte, ajungi la o creastă care încoronează, la 2.500 de metri, unul dintre contraforţii înaltului zid, căci acolo se oprea odinioară teritoriul Imperiului. Această formidabilă mărturie a puterii şi slăbiciunii umane marchează şi acum frontiera între zonele terestre şi cele divine. Dincolo de ea se întinde o vale în pantă lină, tapisată cu gazon. Niciun sat, nicio suprafaţă cultivată, numai mânăstiri din ce în ce mai numeroase. În jurul fiecăreia dintre ele se înalţă brazi, care le transformă într-o fortăreaţă de umbră şi de mister. Aceşti arbori sacri fac corp comun cu mânăstirea şi extind sfinţenia ei până dincolo de vârful muntelui. O aură măreaţă învăluie întregul peisaj: crestele au exact înălţimea necesară pentru a ridica privirea către cer, fără a-l obtura… Frumoase stânci violete străpung mantaua verde a pantelor acoperite cu vegetaţie şi dau relief contrastelor de culori, pinii armonios grupaţi încoronează contraforţii, vârfurile rotunjite. Astfel, atmosfera alpestră, majestatea crestelor, strălucirea severă a stâncilor, seninătatea gravă a brazilor, mânăstirile risipite peste tot şi mai presus de orice blândeţea neobişnuită a văii, toate par să fi fost dispuse de un arhitect divin pentru a compune imaginea perfectă a Paradisului budist”.

Bazinul olimpic de la Centrul Naţional Acvatic Watercube

Astăzi, pentru a ajunge în inima Wutai Shan-ului este nevoie de numai câteva ore. Situl, clasificat de UNESCO, primeşte cam două milioane de vizitatori anual. Satul Taihuai şi clădirile sale adăpostesc o lume amestecată, cu restaurante, hoteluri şi magazine într-un amestec straniu de stiluri, de la false pagode la vitrine cu oglinzi. O imensă cohortă de pelerini se îndreaptă către templele instalate pe cele cinci vîrfuri ale Wutai. În pădurea de pagode, cam 2.000 de călugări primesc valul de turişti, predicând în acelaşi timp învăţăturile celor peste 20 de ramuri şi şcoli diferite, între budismul chinez şi cel tibetan şi taoism. Sculpturi, curţi, caligrafie, tablete. Străduţele pavate înconjoară templele. De-a lungul vizitei, aceste sanctuare primesc credincioşi şi vizitatori din toată Asia. Ele sunt dominate de reprezentările lui Manjusri, călărind leul şi doborând cu lancea sa ignoranţa. Aici trăia înainte un Dalai Lama. Actualul Dalai Lama, distins cu „Premiul Nobel pentru Pace”, n-a primit niciodată aprobarea guvernului chinez de a ajunge, ca şi predecesorul său, pe înălţimile sacre de la Wutai Shan.

Interiorul Operei avangardiste din Beijing

Curţi din cărămidă roşie, ziduri gri, stupas albe, acoperişuri uneori aurite caracterizează templele centrale: Guangdong, Yuangzhao, Xiantong, Guangren, Taiyuan… „Pagoda lui Muta” este una dintre cele mai vechi şi mai înalte construcţii din lemn din lume, înclinată la fel ca şi Turnul din Pisa. Celebre sunt şi mânăstirea suspendată „Xuan-Konk”, dar şi „Templul lui Nanshan”, care oferă o splendidă vedere asupra tuturor colinelor.

Un Yellowstone chinezesc, un basm colorat

Noul Teatru din Beijing

În nordul provinciei Sichuan, parcul naţional de la Jiuzhaigou a devenit emblema naturii originare pentru milioane de chinezi. La 3.600 de metri altitudine, pe vârful Yuchuifeng, 393 de bazine de calcit fragil par să-şi dispute extraordinare culori. Efortul legat de altitudine pentru a atinge această bijuterie a Văii Huanglong nu este supraomenesc. Dar cea mai mare parte a vizitatorilor se folosesc de o telecabină nouă, amenajată pe versantul estic. 114 lacuri, 17 căderi de apă, între care vedeta indiscutabilă este cea de la Nuorilang.

Un basm colorat. O poveste în bleu-vert şi aur. Istoria ei începe în 1970. Este o zonă în care minorităţile tibetană şi qing au trăit mult timp într-o totală izolare. 300 de kilometri separă satele lor cu arhitectură alpină, formată din cabane de piatră cu etaj din lemn şi acoperiş în două ape. Viaţa crescătorilor de iaci şi de oi din zonă se schimbă. Gospodăriile lor iau acum aspectul fermelor. Iar exploatările forestiere care ameninţau pădurile din sud-vestul Chinei şi, implicit, viaţa marilor urşi panda au fost interzise.
Un peisaj de o estetică şi o fragilitate rare. La graniţa dintre platoul tibetan şi bazinul gigantic al fluviului Yang-Tse, masivele carstice se întind pe 40 de kilometri. Parcul a fost deschis turismului din 1984 şi este clasat de UNESCO în Patrimoniul Mondial al Umanităţii. În unii ani, numărul vizitatorilor depăşeşte 2,7 milioane. Un aeroport modern, peste 87 de hoteluri, dintre care mai multe de 5 stele, de un kitsch pronunţat, sunt gata să primească vizitatorii, la graniţa dintre pământ şi apă.

Un tren spre Lhasa, oraşul zeilor

Fortăreaţa Potala

Capitala cea mai secretă a regatelor Himalayei. 24 de ore de mers cu trenul pentru a traversa imensitatea platoului tibetan şi a ajunge în oraşul zeilor.

De câţiva ani, cel mai puternic „lung-gom” din Tibet este un tren vopsit în verde şi galben, care duce, prin tuneluri şi peste poduri, către acoperişul lumii. Numele care i s-a dat este ironic. În tradiţia spirituală a budismului tantric, „Lung-gom-pa” era termenul ce desemna foarte rarii maeştri capabili să se deplaseze extrem de rapid pe suprafeţe imense. Alexandra David-Neel descrie în „Kham”, în 1920, tulburătoarea apariţie a unuia dintre aceşti iniţiaţi. „A ajuns la mică distanţă de noi. Puteam să-i disting clar figura impasibilă şi ochii larg deschişi… Părea să se ridice de pe pământ la fiecare pas, să înainteze prin sărituri, ca şi cum ar fi fost dotat cu elasticitatea unei mingi”.

Moderna Gară din Lhasa

Unii şi-au pus întrebarea dacă acest tren este un înger sau un demon. Îndrăzneala tehnică presupusă de construirea acestei căi ferate între Xinning şi Lhasa, lungă de 2.000 de kilometri, ce traversează 617 poduri şi sute de tuneluri, şi a cărei construcţie a durat 10 ani, a suscitat controverse, dar a fost salutată în final. La începutul secolului al XXI-lea, Tibetul central dispune de prima cale ferată din istoria lui. Vagoanele sunt dotate cu un sistem de presurizare pentru a rezista atmosferei rarefiate de la peste 4.000 de metri altitudine. Călătorii dispun de măşti de oxigen.

Să ajungi la Lhasa cu acest „Lung-gom” este poate metafora cea mai inspirată a destinului Tibetului. Izolarea oraşului zeilor capătă parfum de legendă. Imensul Potala nu mai este decât un halou simbolic cu coridoarele goale. La intersecţiile din oraşele tibetane, cazărmile militare par la fel de inamovibile ca şi steagurile de rugăciune de pe acoperişurile vechiului oraş. Valul de pelerini întâmpină greutăţi în traversarea străzii Beijing la orele de vârf. Iar grădinile înflorite ale reşedinţelor de vară ale lui Dalai Lama au devenit loc de picnic apreciat de familiile tibetane. „La Lhasa, istoria n-a avut timp să aştepte trenul”. Magazinele de ceai rămân unul dintre rarele locuri „tibetane” ale oraşului.

Exteriorul mănăstirii de la Potala, la 5.072 de metri altitudine

Dacă vreţi să vă apropiaţi de filosofia lui Confucius, vizitaţi „Templul lui Confucius” şi Colegiul Imperial, dar şi „Templul Lamilor”, cu un magnific muzeu cu diverse bronzuri budiste, cu o statuie a lui Maitrya de 18 metri înălţime, sculptată dintr-un singur copac, intrată în Guinness Book.

Parfum de legendă

 Noul An Chinezesc, numit şi Sărbătoarea Primăverii, a început la 23 ianuarie. În mod tradiţional, sărbătorirea lui se întinde pe două săptămâni. 2012 este Anul Dragonului, singurul animal mitologic al zodiacului, simbol al împăratului Chinei, mai excentric decât celelalte, idealist şi convins că este perfect şi inflexibil.

Printre personalităţile născute sub acest semn zodiacal se numără Andy Warhol, Chuck Norris, Colin Farrell, Courtney Cox, Courtney Love, David Hasselhoff, John Lennon, Keanu Reeves, Kirk Douglas, Lenny Kravitz, Michael Douglas, Michelle Obama, Mickey Rourke, Mr. T., Nicolas Cage, Rihanna, Ringo Starr, Ronaldo, Russell Crowe…

Splendida Sală de Concert din Beijing

Oficial, Anul Nou se serbează în China timp de 7 zile, iar în Taiwan, cel puţin cinci, la Hong Kong şi Macao, trei, iar în alte ţări asiatice influenţate de cultura chineză sau cu puternice comunităţi chinezeşti, între una şi trei zile. Concediile de Anul Nou sunt o perioadă de călătorii intense pentru că numeroase persoane se duc să-şi întâlnească familiile.

Termenul Noul An Chinez a nemulţumit alte populaţii din Asia care serbează acest eveniment şi care au impresia că prin acest apelativ sunt ignorate.

Celebrările, costumele şi tabuurile sărbătorii de primăvară variază de la o regiune la alta şi au cunoscut schimbări în funcţie de epocă. În noaptea de „revelion” nu se doarme, veghea fiind considerată un gaj de longevitate. Se joacă mahjong, se împart felicitări puse în plicuri roşii, se aprind petarde pentru a alunga spiritele rele. Săptămâna ce precede Anul Nou este numită Micul An Nou şi este o ceremonie de rămas bun de la Zeul Căminului, a cărui efigie este afişată în bucătărie. Pentru a obţine clemenţa lui, sunt aduse ofrande, cel mai adesea bomboane, pe care unii le lipesc chiar pe gura zeului. Imaginea acestuia este apoi arsă. Dar ea va fi reafişată câteva zile mai târziu, semnalând întoarcerea zeului.

Centrul de studii pentru Avatamsaka Sutra

În mod tradiţional, de fiecare parte a uşii se lipeşte o fâşie de hârtie roşie pe care este scris un vers. Ele erau scrise înainte de mână de persoane talentate la caligrafie şi la literatură.

Sărbătorile se derulează în întreaga ţară cu măşti, jocuri de artificii. Între jumătatea lunii februarie şi jumătate lunii martie are loc „Sărbătoarea Lanternelor”, animată de muzică şi dansul leului, urmată de ritmurile tobelor.
În Tibet, între februarie şi martie se desfăşoară Anul Nou tibetan, la Losar, iar un Festival al rugăciunii are loc la Monlam, în luna martie, celebrat în multe mânăstiri şi temple, cu aprinderea a numeroase lumânări şi lampadare. La mijlocul lui mai, evenimentul cel mai important este „Saga Dawa”, care celebrează naşterea lui Gautama Buddha, între noiembrie şi decembrie are loc „Palden Lhamo”, care evocă divinităţile protectoare ale Tibetului, în august, se desfăşoară „Festivalul Teatrului laic”, la Lhasa.

Gastronomia chinezească

Teatru tibetan

Bucătăria chineză e bogată şi complexă, cu savori rafinate. Cea mandarină şi shandong sunt bazate pe mâncăruri pregătite în abur, cea cantoneză şi chaozhou sunt axate pe legume şi carne, cea din Shanghai, cu multe sosuri, în special de soia, iar cea din Sichuan este picantă. Nu există o succesiune a felurilor de mâncare. În schimb, bucătăria tibetană e mult mai simplă. Între felurile principale se disting cărnurile de mânzat şi de miel, cu orez, făină de orz, preparate la abur. Delicioase sunt brânzeturile de capră, băuturile naţionale sunt bineînţeles ceaiul şi berea de orz. Se mănâncă tot felul de alimente, mai ales de ronţăit: seminţe de pepene, migdale, curmale, nuci…

Beijing, capitală cosmopolită, a atras chinezi din toate regiunile ţării, fiecare aducând propria tradiţie gastronomică. Există opt tipuri principale de bucătărie chinezească, din niciuna nelipsind tradiţionala raţă. Bucătăria din Shandong a apărut cam în 770 î.Ch. Specialităţile ei sunt fructele de mare, supele, mâncăruri savuroase pe bază de intestine de animal.

Bucătăria cantoneză, originară din sudul ţării, este cea mai cunoscută şi cea mai populară peste tot în lume. Sunt folosite produse extrem de variate, de la carnea de vacă şi de porc la cea a animalelor celor mai exotice, cum ar fi şarpele. Mâncarea se consumă de regulă imediat ce a fost preparată. Un loc important ocupă şi mâncărurile vegetariene.

În Sichuan se acordă mare atenţie culorilor, aromelor şi prezentării. Sunt folosite multe condimente, cum ar fi piperul roşu şi negru, ghimbirul, iar pregătirea este o artă complexă. Gusturile inedite sunt obţinute în cinci registre: sărat, dulce, piperat, picant şi acru.

Bucătăria de Hunan este gustoasă şi ieftină, cu mâncăruri crocante, picante şi dulci-acre. Mâncărurile sunt pregătite după tehnica Wei, la grătar, care permite păstrarea sucurilor alimentelor. Zona de coastă din sud-est, Fujian, foloseşte cel mai mult produsele marine, ca anghila, scoicile, din care se fac supe şi soteuri. Un ingredient răspândit aici este „zao”, un oţet pe bază de alcool foarte tare.

Shopping la Barkhor, în Lhasa

În Beijing există, desigur, un număr imens de restaurante. Unul dintre cele mai cunoscute este „P.S. Restaurant”, realizat de Golucci International Design, cu un interior impresionant, linear şi geometric, dar şi cu forme curbilinii pe plafoane şi o scară interioară spiralată. Pereţii separeurilor sunt verzi, cu aspect de oglindă, dând impresia unui spaţiu vast. Nu pierdeţi o vizită în piaţa nocturnă de la „Donghuamen”, unde pot fi degustate felurite mâncăruri ciudate pentru europeni, precum scorpioni şi şerpi fripţi, stele de mare…

Pentru amatorii de shopping, convenabile sunt mătasea, caşmirul, cloisoneurile, porţelanurile, covoarele, diferite obiecte din jad, dar şi cele din lemn lăcuite. Sigiliul roşu atestă autenticitatea produselor cumpărate. Cea mai mare varietate de obiecte artizanale din Tibet se află la Barkhor, marea piaţă de la Lhasa. Turiştii pot achiziţiona obiecte religioase, statuete, dar şi covoare, bijuterii din argint şi pietre dure.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.