De la Macroniadă la Olimpiadă (2): La volanul mașinăriei politice franceze

     La intrarea sa în funcția de președinte al Republicii Franceze (14 mai 2017) Emmanuel  Macron avea vârsta de 39 de ani și 4 luni ceea ce făcea din el cel mai tânăr președinte al Franței, cel mai tânăr președinte al G20 și cel mai tânăr Șef de Stat ales prin procedură democratică. Ascensiunea a fost fulgerătoare, corespunzând cu repeziciunea deciziilor personajului.

După câștigarea alegerilor prezidențiale în turul al doilea, cu 66% din voturi, având ca și contracandidat pe Marine Le Pen, la turul al doilea al legislativelor din 18 iunie partidul lui Macron, En Marche a câștigat majoritatea în Adunarea Națională, guvernul său, în fruntea căruia l-a numit pe Édouard Philippe a fost susținut de En Marche!, Les Républicains, Mișcarea Democratică, Partidul Socialist și Partidul Radical de Stânga.

Oricum, prezența lui la volanul mașinăriei politice franceze, care a fost condusă, în perioada Regalității, a celor Două Imperii și a celor 5 Republici, de șefi de stat și prim miniștri eminenți, nu putea să nu fie condiționată de acea încărcătură de semnificații pe care expresia “Grandeur de la France”, devenită prin exces de întrebuințare o noțiune-program în diferitele sale referiri la ea în intervențiile  publice ale oamenilor politici francezi. Să o spunem mai limpede: nu ni se pare că în ciuda admirației (neproclamate, dar obligatorii, măcar în substratul conștiinței sale politice) față de Generalul De Gaulle, ideea “Europei de la Atlantic la Urali” l-ar fi călăuzit pe Emmanuel Macron în elaborarea unui proiect strategic pentru menținerea și consolidarea echilibrului politic pe continentul nostru, mic dar important pentru destinele întregii umanități. Expresia folosită de De Gaulle în ziua de 24 iulie 1967 în timpul vizitei în Canada, în cadrul cuvântării din balconul Primăriei din Montreal, a intrat în istoriografie ca o definire succintă, formulată militărește, a unității de civilizație a continentului nostru. Reducerea sensului noțiunii de Europa întrevăzut în formularea lui De Gaulle, unde se sugera implicit existența rădăcinilor comune ale populațiilor dintr-o arie a Eurasiei, a avut loc în special în ultimele trei decenii, prin instrumentarea în cheie politică a diferențierilor evoluțiilor religioase și politice. Noul sens al noțiunii de Europa (=U.E) tinde să sugereze că există un fel de abis între aria culturală ancorată în evoluția vieții și mentalității popoarelor ce au îmbrățișat religia și tradițiile creștine din perimetrul și imediata vecinătate a teritoriului Imperiului Roman de Apus, și popoarele cu rădăcini indo-europene, elenistice, în parte slavizate după potolirea marilor migrații  și creștinate (în parte) mai târziu decât cele din Occident, influențate de cultura romano-elenisticà a celei de A Doua Rome, cea constantinopolitană, la o adică de religia creștină de sorginte bizantină. De câțiva ani nu se mai invocă sau se face referire la generoasa, cuprinzătoarea și istoricește definibilă formulare a Generalului De Gaulle.  Este limpede oricărui navigator cu ochii deschiși printre valurile si meandrele geopoliticii mondiale din ultimele decenii cui și pentru ce este utilă o  “restrângere” de acest tip a sensului noțiunilor de Europa si “european”.

Domnul Macron este un convins europenist, înțelegând prin aceasta un partizan al cooeziunii Europei (alias U.E.), asigurat în principal de moneda comună (utilizată de o parte a statelor Uniunii) și de politicile economice ce au un reper în obligațile prevăzute în Tratatul de la Maastricht.

Experiența sa în domeniile economiei și finanțelor, dar și situația social-economică a Franței în momentul preluării puterii, au făcut ca la începutul primului său mandat de Președinte să se concentreze asupra unor măsuri ce priveau reformarea codului muncii. După câteva luni de tăcere după pierderea alegerilor pentru președinția Republicii, fostul său “principal”, Francois Hollande, a rupt tăcerea și a făcut neo-președintelui unele mici, dar – credem noi – nu inutile recomandări, printre care acelea de “a nu cere francezilor sacrificii inutile” și să “nu flexibilizeze piața muncii mai mult decât deja s-a făcut” (cf. Le Point, 22 .08.2017). Din poziția în care se afla în anii când gravita în jurul și chiar în echipa lui Hollande tânărul Macron a putut asista la deteriorarea popularității Președintelui în randurile electoratului. Ea începuse a se manifesta chiar din 2012-2013, ca urmare a introducerii unor măsuri contestabile, printre care se numărau cele care reglau raporturile dintre salariați și patronat în momente de criză de producție, cele ce priveau reformarea sistemului pensiilor și, mai ales, reforma cunoscută sub numele de “Mariage pour tous”. În substanță legea introduce căsătoria homosexuală și adoptarea copiilor de càtre gay sau cupluri gay. Legea a fost aspru criticată, în special de creștinii conservatori. Contestările s-au manifestat  sub forma unor manifestații ce au mobilizat zeci de mii de persoane, la Paris și în alte centre urbane. Sondajele dimpotrivă arătau că 63% dintre francezi erau favorabili matrimoniilor gay, iar 56% erau favorabili adopțiilor. Politica de venire în întâmpinare a solicitărilor minorităților de orientare sexuală diversă practicată de Hollande, a generat, nu doar în Franța ci și în alte țări europene ce au procedat la “deschideri” în același sens, reacții în sens contrar. Macron a continuat proiectul ce privește “minoritățile”, înțelegând prin ele și curentele de opinie care nu întrunesc o majoritate autentică și fără motivații în cultură, etică și în tradițiile unei țări care nu pot fi bruscate fără a se crea antipatii de masă sau fracturi sociale. În primul său mandat, s-a mai confruntat și cu contestațiile sociale “de piațà” ale mișcării “gilet jaunes”, tehnic provocată de scumpirea carburantului pentru mașinile agricole și automobile.

 

Mișcarea a izbucnit inițial, la mijlocul lunii noiembrie 2018, în mediul rural, după care s-a extins în mediul urban, inflamând universitățile și liceele și “banlieu”-rile. Guvernul a dispus atunci măsuri excepționale prin desfășurarea în teritoriu a aproape 90.000 de reprezentanți ai forțelor de ordine, dintre care 8000 la Paris, pentru a evita focarele potențiale de revolte urbane. Pentru prima oară, după decenii, pe străzile Parisului au apărut, în primele zile ale lui decembrie 2018, blindatele jandarmeriei naționale. În urma asaltării unor instituții, informațiile sau zvonurile privind circulația unor arme în rândul manifestanților au creat, la începutul lui decembrie 2018, chiar posibilitatea evocării în mediile guvernamentale a perspectivei unei tentative de lovitură de stat. Benjamin Cauchy, unul din liderii mișcării “gilet jaune” a lansat în acele zile un apel la calmarea spiritelor cerând să nu se meargă la Paris și susținând că întâlnirea manifestanților în capitală se poate tranforma în intrarea “într-o capcană” (Vezi: https://www.today.it/mondo/gilet-gialli-chi-sono-cosa-vogliono.html). Executivul, condus atunci de Edouard Philippe, se temea că o alianță între “gilet jaunes”, elemente extremiste de dreapta și de stânga, și tinerii din “banlieu”-uri ar fi putut duce la o explozie de tipul celei din mai 1968. La câțiva ani distanță explozia a fost însă evitată, dar a reapărut la orizont la o altă dimensiune și cu conotații diferite în al doilea mandat a lui Macron, generată de implementarea în Franța, a discutabilelor “politici green”. Datorită modului în care au fost concepute și puse în practică la scară largă și nu doar în Franța, în urma directivelor emanate de “executivul”  de la Bruxelles (a se citi Comisia), acestea au stârnit animozități și nemulțumiri. Au avut efecte pe scară largă nu doar în mediul urban, deoarece au avut un impact major asupra costurilor de reamenajare termică a locuintelor, ci și în mediul agricol unde au generat pauperizare, proletarizarea fermierilor și ruinarea multor întreprinzători mici și mijlocii.

Printre problemele relevante pe planul relațiilor internaționale de care s-a ocupat președintele Macron în exercitarea primului mandat la loc de frunte s-a aflat aceea a raporturilor ruso-ucraine. De la predecesorul său Hollande, a moștenit inițiativa generată de Cvartetul Normandia, astfel numit după întâlnirea dintre cei patru șefi de stat, ai Franței (Hollande), Germaniei (Angela Merkel), Federației Ruse (Putin) și Ucrainei (Poroșenko), la castelul  Bénouville, în marja marcării aniversării a 70 de ani de la debarcarea în Normandia.  Primul rezultat al acestei întâlniri a constat în generarea Protocolului de la Minsk (denumit în mod curent Minsk I), semnat la data de 5 septembrie 2014 la Minsk de Vladimir Putin și Petro Poroșenko, la elaborarea căruia au participat Grupul Trilateral de Contact format din Rusia, Ucraina și reprezentanții OSCE. Prima prevedere din cele 12 puncte ale textului primului Protocol de la Minsk – aceea a încetării imediate a ostilităților dintre Ucraina și autoproclamatele republici  Lugansk și Donețk  – a rămas literă moartă după toamna lui 2014. După noi discuții ale Cvartetului, s-a ajuns la un text nou, cunoscut precum Protocolul de La Minsk II (sau simplu: Minsk II), semnat de Vladimir Putin și Petro Poroșenko unde printre elementele esențiale figura și introducerea printre prevederile reformei constituționale din Ucraina a principiului descentralizării și a unei  legislații speciale pentru autonomiile regiunilor Donețk și Lugansk. Timp de patru ani totul a rămas, pentru a folosi o expresie populară, “așa cum s-a vorbit în tren”, adică nu s-a mișcat nimic.  Din partea Departamentului de Stat al SUA se ocupa cu grijă de Ucraina doamna Nuland, o cunoscută pacifistă cu sprijinul căreia harababura numită Maidan fusese bine organizată și bine întreținută din resurse disponibilizate special de cei interesați de un haos profitabil, fără multă grijă pentru urmările ce se văd acum: o bună parte din Ucraina făcută “praf”.  Unii participanți la Cvartet i-au ușurat munca actualei demisionate Nuland (din proprie inițiativă).

Într-un interviu acordat săptămânalului Die Zeit în decembrie 2022, fostul cancelar Angela Merkel a declarat, negru pe alb, că acordurile de la Minsk nu erau efectiv instrumente pentru stabilirea păcii într-o Ucraină sfâșiată de război, ci o tentativă “de a da timp Ucrainei pentru a își reconstrui armata”. Cam același lucru îl declarase și Poroșenko în luna mai într-un interviu acordat prestigiosului Financial Times (cf. Ukraine’s ex-president Petro Poroshenko: ‘The army is like my child, and I am very proud’, in Financial Times, 20.05. 2022). Fără comentarii.

După obținerea celui de al doilea mandat de președinte, Macron a preluat implicit ștafeta pentru participarea la rezolvarea spinoasei probleme a conflictului ruso-ucrainian așa cum a fost lăsată (în plata Domnului) de Cvartet și OSCE și de inspiratorii lui Poroșenko, învins de Volodymir Zelenski la alegerile din 21 aprile 2019 cu scorul de 73,22% din voturi contra 25 %.  Și pe acest front, al războiului și al păcii, lui Macron i-a revenit o mare responsabilitate, în condițiile în care “acasă”, în propria țară nu-i lipsea obiectul muncii, adică problemele dificile cărora trebuia să le dea dacă nu o rezolvare cel puțin un răspuns politic plauzibil. Ele se numeau: emigrație, terorism, muncă, productivitate, Wellfare, drepturi sociale, exercițiul libertății.

 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 4

8 Comentarii

  1. Nicolae Filimon a scris ciocoii vechi noi. Când îl vad pe Macron, primul gand mă duce la Dinu Păturică

  2. Pentru cine mai citește nimic nou, se știu toate demersurile și perfidia democraticului Occident preocupat numai să fure de peste tot ca să se laude cât e el de civilizat și prosper. Cui îi pasă din România condusă de niște primitivi, inconștienți și renegați de Macron și Franța? Fiindcă Franța fostă istoric tradițional protectoare a României din cauza atitudinii și acțiunilor iresponsabile ale președinției Băsescu nu ne mai este prietenă! România nu mai are nici o țară prietenă după alungarea Chinei de către nulitatea inutil slugarnică licuriciului L. Orban. Suntem complet descoperiți și nici ne are cine și nici preocupare nici la Guvern nici la Președinție pentru refacerea relației cu un protector. Fiindcă o asemenea legatură care se pierde într-o zi se construiește în ani mulți.

  3. La Reinvented Money, acum 2stm, Gerald Celente,șef de campanie electorală pentru mai mulți președinți SUA are niște caracterizări sagace ale scenei politice actuale la nivelul Euramericii.Ce o să vă audă urechile, dacă sunt centrate puțin pe engleza americano-mafiosi este cel puțin interesant.

  4. Articol lung și obositor care nu aduce nimic nou. Iar povestea cu „Jiletes jaunes” ar putea fi rizibilă dacă nu ar fi absolut falsă! În ce țară a mai văzut distinsa kulturnică ca extrema stângă să se asocieze cu extrema dreaptă? Mișcarea a fost generata de creșterea intolerabilă a prețului combustibilor iar Vestele Galbene erau bieții mici salariați, muncitori și funcționari care mergeau la serviciu cu mașina personală erau sufocați de scumpete căci Franța este regina fiscaliții în Europa iar prețul carburanților este compus din 20% produsul si 80% TVA.
    Extrema stânga este compusă dintr-un mic grup de anarhiști francezi care la fiecare manifestație importantă primește în ajutor grupuri importante de „colegi” din Germania, Anglia, Italia și Olanda, formând ceea ce se cheamă „Black Bloks” caed bat, urlă și incendiază. Poliția și Jandarmeria îi cunoaște pe toți dar nu îi arestează cf. principiului „Divide ed Impera”.
    Socialiștii aproape nu mai există fiind obligați chiar sa-și vândă sediul, un chateau haussmannian situat în zona centrală a Parisului. Din vremea lui Mitterrand, dreapta este reprezentată de niste socialiști de centru care spală varză dar votează cu puterea, anarhiștii de dreapta sunt un grup de câteva zeci de înfierbântați a căror arme preferate sunt pensulele si bidinele cu care scriu slogane si alte grafitti.
    Cei care sunt denumiți „extrema dreaptă” sunt de fapt un grup puternic care cere reformarea actualei guvernări europene și stoparea imigranției, clandestine sau oficiale. Ei sunt cei care care vor câștiga aceste alegeri europarlamentare.
    Depinde însă de numărătoare căci Tătucul Stalin spunea că „nu contează cine votează, contează cine numără”….
    Singurul care a definit cu precizie viața politică din această țară a fost Gorbaciov care e spus că:
    „Franța este singura tara din Europa unde a reușit comunismul”!

  5. Am uitat sa spun CA de aproape 40 de ani locuiesc în Normandia, la 6 km de Castelul Bénouville pomenit în articol.

  6. Sunt de acord cu cele scrise de Cornelius. Și eu m-am aflat în Franța în preajma alegerii lui Macron,care mie unul mi-a dat puternica impresie a unei lovituri de stat abil mascate. Articolul domnului Arbore dă impresia unui veritabil necrolog al unei președinții care a afectat puternic prestigiul european și internațional al Franței. Din fericire, forțele naționaliste de dreapta au câștigat împreună 40% din sufragii, partidul lui Macaron 15%. Vox Populi,vox Dei …

  7. Pentru că a venit vorba de amestecul lui Macron în războiul din Ucraina și propunerea lui de a trimite trupe franceze acolo, cred că ar fi fost salutar ca acesta să se fi ghidat după sfatul lui Chirac, ultimul președinte gaullist al Franței. Acesta ar fi fost cu siguranță de părere că Macaron a pierdut o ocazie foarte bună de a tăcea din gură și de a nu se amestecă …

  8. Reamintesc contextul din 2003, oarecum similar celui de acum din Ucraina, în care Chirac i-a sfătuit pe liderii statelor ” Noii Europe ” să tacă din gură:
    ” Chirac a spus: „Aceste țări nu s-au comportat foarte bine și sunt destul de nesăbuite față de pericolul de a se alinia prea rapid la poziția americană”.

    „Nu este un comportament cu adevărat responsabil. Nu este un comportament bine educat. Au ratat o ocazie bună de a tace.”

    „Am simțit că au acționat frivol pentru că intrarea în Uniunea Europeană presupune un minim de înțelegere pentru ceilalți”, a spus Chirac.

    Chirac a numit scrisorile ( de suport a poziției SUA ) „infantile” și „periculoase”, adăugând: „Au ratat o ocazie grozavă să tacă”.

    Polonia, Ungaria și Republica Cehă, toate având date pentru aderarea la UE, s-au alăturat membrilor UE Marii Britanii, Spaniei, Italiei, Danemarcei și Portugaliei în semnarea lunii trecute a unei scrisori de susținere a poziției Washingtonului față de Irak.” ( Sursa : CNN )

    Sfatul acesta este perfect valabil și astăzi pentru Macaron, care a trecut însă cu arme și bagaje în tabăra Washingtonului.

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.