De la „politica închisă” la libertăți

 În pofida eșecurilor și tragediilor, rămân posibile „societăți deschise” – deschiderea însemnând proliferarea de individualități care-și asumă libertatea, inovează și creează  înăuntrul și dincolo de orizontul societății existente. Sunt individualități motivate de valori, începând cu libertatea de conștiință și continuând cu alte libertăți. În orice caz, așa vedea lucrurile Henry Bergson (Les deux sources de la morale et de la religion , 1934), care a conceput „societatea deschisă” și a lansat deviza.

Azi se pune tot mai acut întrebarea: cum se face că „societatea deschisă”, îmbrățișată ca ideal după 1990 în Europa, nu numai că s-a „închis” în ultimii ani, dar interzice libertăți și  îi etichetează în fel și chip pe cei de altă părere? Cum de indivizi mediocri profesional, cultural și moral, ajung să decidă azi soarta celorlalți? De unde recăderea sub „administrații” corupte, fixe în inepții?

Răspunsul meu este că acestea țin de răspândirea pe care a căpătat-o o concepție eronată asupra vieții și istoriei – care nu este alta decât cea a lui Karl Popper – și acțiunea unui aparat propagandistic și de servicii secrete.  Rareori în istoria recentă a fost o asemenea mobilizare de forțe pentru o idee convenabilă unui grup! Foarte mulți oamenii au sentimentul că „lumea a luat-o razna”. Sunt de părere că lumea este ca totdeauna, adică „plastică”, dar ideea îmbrățișată  astăzi orbește este întreținută de forțe malefice, care amplifică eroarea inițială. Ca fapt de istorie, din reducția „socialismului răsăritean”, după care „modul de producție” ar fi motorul societății, s-a derivat anihilarea libertăților. Azi, din reducția după care „competiția” este totul, se derivă o nouă ediție a anihilării. Determinismul este la fel de simplist și are aceleași efecte.

Nu reiau ceea ce am scris în alt loc relativ la opera lui Karl Popper (Filosofia prezentului, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025, pp. 415-434). Pun însă în relief erorile filosofiei sale a istoriei, căci ele costă enorm.

Cu celebrul său opus Logica cercetării (1934), Karl Popper a dobândit greutate în epistemologie. Teoria sa a „falsificării” ca metodă de a stabili semnificația propozițiilor științelor a marginalizat teoria „verificării” a empirismului, care, evident, era depășit în era științelor ce  se construiau începând cu asumpții conceptuale, de la teoria relativității, la lingvistica generativă. Karl Popper a preluat însă ideea de „societate deschisă” și a simplificat-o, înăuntrul unei filosofii a istoriei pentru care nu avea pregătire. În cartea sa Societatea deschisă și inamicii săi (1945), mult prizată de oportuniștii epocii, se observă la tot pasul erorile. Cum scrie Henning Ottman, cunoscătorul incontestabil al politicilor moderne (Geschichte des politischen Denkens, J. B. Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012, Band 4/2), cartea lui Karl Popper este o „catastrofă hermeneutică” (p. 137). Mă limitez aici să observ că sumara cultură în lărgime l-a dus pe Karl Popper la a-l confunda pe Hegel cu un inamic al libertății, lucrurile stând, în fapt,  complet invers. „A trăi și a gândi ca om liber” era deviza celui mai mare filosof al modernității, care a și făcut din libertatea umană miezul viziunii sale (vezi mai nou Klaus Vieweg, Hegel. Der Philosoph der Freiheit, C. H. Beck, Munchen, 2019). Nimeni nu l-a întrecut aici pe Hegel.

Simplificarea tipică lui Karl Popper a constat în reducerea „deschiderii” societății la organizarea de alegeri libere. Neoliberalismul din zilele noastre a dus apoi această simplificare la consecințe care pun în pericol democrația. Joe Biden a întruchipat pericolul după ce, în locul profundului gânditor al „democrației ca formă de viață”, John Dewey, l-a aplicat pe Karl Popper în politica internațională.  Pe aceasta a desfigurat-o și apoi a vrut să o controleze. Iar neoliberalismul, cu cât este mai vulgar – cum se observă ușor și în România actuală, liberalitatea fiind aici confundată de mulți cu o elementară descurcare personală – cu atât antrenează acest pericol.

Desigur, niciun om rațional nu se îndoiește astăzi de importanța vitală a alegerilor libere. Se știe prea bine că acestea sunt esențiale într-un stat bine organizat. Nu există funcționalitate democratică și cu randament a statului fără alegeri libere.

Numai că alegerile, oricât de „libere”, nu înseamnă automat  libertatea de conștiință a cetățenilor și alte libertăți umane. Nici nu le aduc direct cu sine. În fapt, libertatea de conștiință și alte libertăți există sau nu există. Dovada este categorică: alegerile libere pot fi, și din nefericire sunt, manipulate, fraudate, falsificate, anulate – toate acestea în defavoarea libertății de conștiință și a celorlalte libertăți umane.

„Democrație” împotriva alternativei democratice

Ceea ce se petrece în zilele noastre, chiar și în țări ale Europei cu constituții care proclamă alegeri libere, este, într-adevăr, decepționant – înainte de orice, în raport cu tradiția europeană a libertăților și cu tradiția republicană a Americii. Libertatea cuvântului este oprită sau cel puțin descurajată în democrații de tradiție, încât a trebuit intervenția vicepreședintelui Statelor Unite ale Americii și a unor gânditori de pe ambele maluri ale Atlanticului să atragă atenția asupra situației. Proliferează pe continent fapte care distrug democrația. După schimbările din jurul lui 1990, nu s-a mai elaborat noul tablou al societăților, dar se stigmatizează ca „extremiști”, „neocomuniști”, „iliberali”, „proruși”, „prochinezi”, „extremiști de dreapta”, personalități, partide, curente pentru că exprimă democratic opinii alternative. Se închid ochii față de nazismul semnalat de presa internațională în țări din Răsărit, dar se practică segregări, ca „neonaziști”, „legionari”,  în parlamente alese și se caută izolarea de partide. Se încearcă interzicerea de partide care stau pe bazele constituției democratice. Se intervine în alegeri din alte țări, deși se știe că democrația nu este posibilă fără suveranitate. Se recurge la înarmarea Europei pentru a perpetua în funcții decidenți eșuați. Se împovărează viața de fiecare zi a cetățenilor pentru a prelungi un „sistem” nefast.

Deocamdată, servicii secrete presează să fie etichetate ca „extremiste de dreapta” partide care propun schimbări indispensabile, cerute legitim de cetățeni, pentru a fi apoi interzise. Salvarea este că în acele țări mai este justiție, încât să ia în seamă ceea ce spunea deunăzi ministrul de interne al Germaniei: faptul că cineva, oricine ar fi, își etichetează ca „extremist” rivalul nu-i temei de interdicție!

Oricum,  ceea ce s-a  petrecut în România iese din democrație. Noua miliție reține cetățeni pentru că au altă opinie politică; o mână de juriști de calificare îndoielnică încalcă Constituția și anulează alegeri, căci acestea au dat câștigători nefavorabili lor; se amenință cetățeni că își pierd joburile dacă nu votează candidatul „oficial”; acum, un alt „președinte” crede că este mai autoritate decât parlamentul și împinge, în război, cu inconștiență, o țară sărăcită de decizii proaste.

În condițiile în care nu există astăzi vreun „extremism”, ca cel al anilor treizeci, și nici vreo mișcare de ieșire din Europa unită, decidenți și propagandiști care nu au făcut ceva pentru democrație și nici pentru europenizare, caută să-și prelungească parvenirea bătându-se cu pumnul în piept cu „proeuropenismul” și alarmând naivii cu „pericole”. Ei îndreaptă statul de drept democratic contra cetățenilor.

S-a și creat în ultimele decenii, în România, dar, pe cât se pare, și în alte locuri, un „sistem” pe care cetățenii îl acuză. Cum se observă tot mai clar, „sistemul” este o asociere tacită de persoane necompetitive prin performanțe, din varii domenii (partide, instituții, servicii secrete, universități, presă etc.), vorace să pună mâna pe resurse – inși încrâncenați, care speculează regulile și sacrifică interesul public.

Ascensiunea „politicii  închise”

A devenit evidență că și în democrații apar decidenți care recurg la abuzuri, că acestea duc la „politici închise” – închise față de conștiința și voința cetățenilor, surclasate de birocrație, și față de nevoia ineluctabilă a schimbărilor. Iar „politici închise” dau, în societățile modernității târzii, în care politica este subsistemul conducător de evoluție, „societăți închise”. În zilele noastre se petrece astfel cea mai mare distrugere de libertăți din anii nouăzeci încoace.

Devine astfel tot mai clar că tema libertăților trebuie reasumată. Ea se cere eliberată de simplificarea popperiană și de cele ce i-au urmat, iar libertatea se cere asumată până la capăt, ca libertate umană (detaliat în A. Marga, Vocația gândirii. Profilul epocii actuale, Rao, București, 2025). Tocmai pentru a avea „societate deschisă” fără limitele puse de vreun regim sau guvern, este imperativă revenirea la tematizarea libertății și a celorlalte valori plecând nu de la contexte, ci de la ființa umană.

Pentru a face intuitivă pledoaria mea, să ne amintim o istorie recentă care încape în biografia unei generații. Odată cu cotitura istorică din  Europa Centrală și Răsăriteană din anii optzeci-nouăzeci, de la „socialismul răsăritean”, la  societatea bazată pe libertățile și drepturile omului și cetățeanului, s-a trecut la critica legitimă a îngrădirilor din regimul anterior, în numele prevederilor înscrise în constituțiile moderne. Modelarea au oferit-o legile fundamentale americană, franceză, germană. Constituțiile adoptate din anii optzeci încoace, au consacrat libertățile și drepturile inalienabile.

Dar, cum se poate observa în practica judiciară, nu toate administrațiile respectă „demnitatea umană”, care este fundamentul libertăților și drepturilor umane în Constituția Statelor Unite, constituția franceză și legea fundamentală a Germaniei federale. Unele țări, România, de pildă, nici nu au prevăzut acest fundament în Constituție, „demnitatea umană” fiind redusă de la statutul de „principiu”, la cel de „valoare” între altele.

Lacuna nu ar fi intrat în atenție dacă nu s-ar fi ajuns ca libertățile și drepturile fundamentale să fie încălcate flagrant de autorități. Folosirea campaniei „anticorupție” din România pentru lovirea rivalilor politici, campania aberantă ce a urmat anulării alegerilor din 2024, urmărirea contracandidaților cu justiția sub Joe Biden sau, și mai nou, agățarea cu „justiția” a competitorilor de succes în unele țări, pun pe gânduri.

La sfârșitul anilor optzeci, după răsturnarea regimurilor comuniste, s-a promovat o politică deschisă, care, prin liberalitate naturală, a atras oamenii și a triumfat.  Reformele cereau pricepere, iar reformatorii veneau dintre cei care cunoșteau funcționarea sistemelor sociale. Așa s-au făcut reforme.

Dar, de la ieșirea de pe scenă a primelor generații de reformatori, reformele au stagnat sau au dat înapoi. S-a mai trăit și se trăiește și azi din acele reforme. Un „președinte” recent al României, detestat pentru nepregătirea, meschinăriile și abuzurile sale, revendica creșterea PIB-ului, deși aceasta avea cu totul alte surse. Noii decidenți nu au fost capabili nici măcar să ducă la capăt vreo reformă a anilor nouăzeci, de cum să conceapă reforme. Sub ei, societățile nu au înaintat pe linia libertăților, emancipării și bunăstării, ci au dat mai curând înapoi.

Noua distrugere de libertăți

După ce au adâncit inegalitățile, au sporit sărăcia și au mărit dificultățile vieții cotidiene, decidenții de acum nu mai recunosc libertățile și drepturile inalienabile înscrise în constituții. Ei nu mai respectă libertatea de conștiință în care Henry Bergson, dar și democrații își puneau speranțele. Ei apără mai degrabă coterii, nu democrație, nu valori europene, nu Europa și sunt gata de falsificări.

S-a ajuns la situația analoagă celei din anii cincizeci. Atunci, unii făceau carieră acuzându-i pe cei din trecut că ar fi cu „regimul burghezo-moșieresc”. Acum, unii fac carieră acuzându-i pe cei care vor să scape de administrații anacronice de astăzi. Ca și atunci, indivizi inculți, puși pe căpătuială, vor să dea tonul. Atunci, „imperialismul” era socotit vinovat de orice, reluându-se teza lui Lenin despre cât de rău este imperialismul. Acum, „autoritarismul” este vinovat de orice, împrăștiindu-se teza lui Karl Popper – Biden – von der Leyen. Atunci, oamenii erau luați la rost că tolerează dușmanii comunismului, acum sunt luați la rost că nu iau în seamă „pericolul suveranist”. Teze și optici funciar sectare!

Sub presiunea realității, atunci a trebuit recunoscut că nu teze de propagandă sunt importante, cât rezolvări concrete. Acum se vorbește de „autoritarismul” din alte țări, dar neo-feudalismul înflorește acasă la vorbitori. Se vorbește de libertăți, dar creativitatea în țări stigmatizate este în forme neașteptate. Unii pretind că reprezintă „valori europene”, dar nu sunt decât profitori, iar naziști dovediți le sunt asociații. După anii cincizeci, în pofida propagandei, a trebuit recunoscut că este nevoie de relații profitabile cu țările „imperialiste”. Acum, sub presiunea realităților, tot mai mulți recunosc că pierde cine nu are relații cu țări atacate propagandistic.

Revenirea la libertatea umană

Se înțelege deocamdată anevoie că cetățenii au libertăți și drepturi de neatins, iar țările se cuvine să fie suverane. Unde este manifestă, suveranitatea este sub asaltul încercării de strivire a mugurilor libertății oamenilor. Se dă credit unor „lideri” care nu-și conving cu realizări propriile popoare, dar caută justificare diabolizând imaginea altora. Se pleacă de la o sumara linie menționată și se caută țapul ispășitor.

În definitiv, de ce să nu facem să prevaleze valorile „deschiderii” europene? De ce trebuie otrăvită atmosfera  cu propagandă amplă pentru interese de coterie? De ce să decidă inși fără valoare doar pentru că cineva i-a trecut prin „alegeri” trucate? De ce,  vorba lui Liviu Rebreanu, să nu rezolvăm din timp disputele, spre a evita folosirea lor de către impostori?

Obiecțiile la adresa declinului angajat în Europa de linia Karl Popper – Joe Biden – Ursula von der Leyen nu sunt doar politice. Fapt este că sunt tot mai mulți oameni, unii chiar atașați status quo-ului, nemulțumiți că totul se degradează. Și la noi, în critica literară – care este indiciu al libertății de gândire și al creativității – până și aceia fideli funestei linii recunosc că nu se mai repetă nici măcar opere și personalități ale anilor 1990. În alte domenii, s-a instalat aceeași secetă.

Cauza este azi sesizabilă. Este vorba de câteva confuzii principiale, destul de subtile, dar eficace și tenace, tipice popperismului.

Popperismul reduce democrația la procedură și nu mai ia în seamă faptul că democrația înseamnă exprimarea liberă a individualităților. Libertatea umană o reduce la alegeri libere și nu mai ia în seamă faptul că ea este a fiecărui individ. Viața oamenilor o face dependentă de entități („reprezentanți”, servicii secrete, etc.) scăpate de sub control. Nu mai ia în seamă faptul că această viață este  umană cât timp depinde de conștiința și voința fiecăruia.

Este timpul să se denunțe evidentele erori ale popperismului și ale purtătorilor săi. Știm bine că democrația este și procedură. Știm și că libertățile și drepturile încep cu libertatea de conștiință. Știm că stat matur este acolo unde cetățenii controlează deciziile. În fapt, cu libertatea de conștiință, cu libertatea cuvântului, cu libertatea de a alege și de a fi ales a cetățeanului începe restul libertăților și drepturilor.

Nu este concepție mai profundă asupra societății, istoriei, ființelor și ființării umane decât cea care ia omul în întregime. De aceea, mi-am asumat elaborarea unei viziuni alternative la confuziile amintite, în termenii unei filosofii înnoite. Am propus un nou concept al omului (Noul concept al omului, 2009), care presupune, în esență,  doi pași: trecerea de la „natura umană”, la „acțiunile prin care ființa devine om” – acestea fiind munca, interacțiunea, comunicarea, reflexivitatea, și completarea listei acțiunilor ce țin de reproducerea fizică a vieții, integrarea în societate și funcționalitatea acesteia cu „acțiunea de raportare la absolut”.

Argumentul meu, care reiterează o tradiție cvasi uitată în ultimele decenii, este acela că ființa umană nu poate evita topirea în realitățile vieții ei – cum se petrec lucrurile acum sub neoliberalism – fără „raportare la absolut”. Este vorba, mai precis, de „absolutul propriei vieți (ființări)” și de „absolut ca justiție”. Am în vedere, firește, justiția care, fiind la propriu, este mai presus de „președinți” inculți și abuzivi, de procurori și judecători deveniți instrumente, de „curți constituționale” străine de drept, de guverne  și de regimuri anacronice.

Dreptatea este o valoare prea importantă în viața oricărui om ca să fie lăsată în seama propagandei de ieri și de azi. Din nenumărate rațiuni se poate spune că însăși justiția resimte azi nevoia  unei „revoluții” care să o readucă la normal (detaliat în A. Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020, pp. 19-20) sub cel puțin cinci aspecte: legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva; proceduri capabile să promoveze dreptul, nu să-l siluiască; instituții decolonizate prin trecerea numirii magistraților din mâinile unor persoane în competența unei autorități publice; sincronizarea pregătirii juriștilor; asumarea adevărului că independența justiției nu rezultă doar din educație, ci dintr-o organizare instituțională. Fără această „revoluție”, justiția este doar trădată din nou.

Reafirm acest concept al absolutului – al absolutului vieții fiecărui om și al absolutului justiției. Îl reafirm căci este premisa ieșirii din confundarea vieții oamenilor cu ceea ține de relațiile de putere, de comercializare, de relativizare, care a umplut deja societăți europene de azi. (Din Andrei Marga, Filosofia pragmatismului reflexiv, în curs de publicare)